Viață

Ziua de odihnă – Sabatul

Binefăcătorul Creator, după cele şase zile ale creaţiei, S-a odihnit în cea de-a şaptea zi şi a instituit Sabatul pentru toţi oamenii, ca un monument de aducere-aminte a creaţiei. Porunca a patra a Legii de neschimbat a lui Dumnezeu cere păzirea acestui Sabat, ziua a şaptea, ca zi de odihnă, de închinare şi slujire în armonie cu învăţătura şi practica lui Isus, Domnul Sabatului. Sabatul este o zi de plăcută comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi. El este un simbol al răscumpărării noastre în Hristos, un semn al sfinţirii noastre, o dovadă a loialităţii şi o pregustare a viitorului nostru veşnic în împărăţia lui Dumnezeu. Sabatul este semnul perpetuu al legământului veşnic dintre Dumnezeu şi poporul Său. Păzirea cu bucurie a acestui timp sfânt, de seara până seara, de la apus de soare până la apus de soare, este o celebrare a actelor creatoare şi răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. (Gen. 2,1-3; Exod 20,8-11; Luca 4,16; Is. 56,5.6; 58,13.14; Mat. 12,1-12; Ex. 31,13-17; Ezech. 20,12.20; Deut. 5,12-15; Evrei 4,1-11; Lev. 23,32; Marcu 1,32.)

Alături de Dumnezeu, Adam şi Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliştea era cuceritoare, cu neputinţă de descris. Pe când soarele apunea încet în acea zi de vineri, a şasea a săptămânii creaţiei, şi când stelele au început să apară, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31). Astfel Dumnezeu Şi-a încheiat lucrarea de creaţie, „cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Gen. 2,1).

Dar, oricât de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl putea oferi perechii nou-create era privilegiul unei legături personale cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvântări şi comuniuni speciale cu Creatorul lor.

Sabatul de-a lungul Bibliei

Sabatul este esenţial pentru închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ca monument de aducere-aminte a creaţiei, Sabatul reprezintă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat. El este Creatorul şi noi suntem fiinţele create de El. „Sabatul, deci, stă chiar la temelia adorării lui Dumnezeu, pentru că proclamă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant; şi nicio altă instituţie nu face acest lucru. Adevăratul temei al închinării înaintea lui Dumnezeu, nu numai cea din ziua a şaptea, ci întreaga închinare, constă în deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare principiu nu poate deveni niciodată vechi, demodat şi nu trebuie niciodată uitat.”[1] Tocmai pentru a păstra acest adevăr pentru totdeauna înaintea ochilor umanităţii, Dumnezeu a instituit Sabatul.

Sabatul la creaţie. Sabatul ne-a fost dat nouă, oamenilor, într-o lume fără păcat. Este darul special al lui Dumnezeu, făcând în stare omenirea să trăiască aici pe pământ experienţa realităţilor cereşti. Trei acte divine distincte au marcat instituirea Sabatului:

  1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat. În ziua a şaptea, Dumnezeu „S-a odihnit şi a răsuflat” (Ex. 31,17); totuşi El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se odihnească (Is. 40,28). Verbul „odihnit”, shabath, înseamnă literal „a înceta” munca sau activitatea (cf. Gen. 8,22). „Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea extenuării, oboselii, ci o oprire după activitatea de dinainte.”[2]

Dumnezeu S-a odihnit pentru că aştepta ca şi oamenii să se odihnească. El a dat un exemplu pe care fiinţele umane să-l urmeze (Ex. 20,11).

Dacă Dumnezeu Şi-a terminat creaţia în ziua a şasea (Gen. 2,1), ce vrea să spună Scriptura când afirmă că El „Şi-a sfârşit lucrarea” în ziua a şaptea (Gen. 2,2)? Dumnezeu a terminat crearea cerurilor şi a pământului în cele şase zile, dar mai avea încă de instituit Sabatul. Prin faptul că S-a odihnit în Sabat, Dumnezeu l-a creat. Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvârşindu-I lucrarea.

  1. Dumnezeu a binecuvântat Sabatul. Dumnezeu nu numai că a creat Sabatul, dar l-a şi binecuvântat. „Binecuvântarea rostită asupra zilei a şaptea implică faptul că, astfel, era declarat un obiect special al favorii divine şi o zi care le va aduce binecuvântare fiinţelor create.”[3]
  2. Dumnezeu a sfinţit Sabatul. A sfinţi ceva înseamnă a-l face sacru, sfânt, a-l pune deoparte ca fiind sfânt şi pentru o folosire sfântă; a-l consacra. Oamenii, locurile (de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) şi timpul (zile sfinte) pot fi sfinţite. Faptul că Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea înseamnă că această zi este sacră – că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relaţiei divino-umane.

Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit Sabatul, ziua a şaptea, pentru că El S-a odihnit în această zi „de toată lucrarea Lui”. El l-a binecuvântat şi l-a sfinţit pentru oameni, nu pentru Sine. Tocmai prezenţa Sa este cea care îi conferă Sabatului binecuvântarea şi sfinţenia lui Dumnezeu.

Sabatul la Sinai. Evenimentele care au urmat plecării israeliţilor din Egipt arată că, în mare măsură, ei pierduseră din vedere Sabatul. Condiţiile severe ale sclaviei par să fi făcut foarte dificilă păzirea Sabatului. Imediat după ce şi-au câştigat libertatea, Dumnezeu le-a reamintit israeliţilor în mod categoric, prin minunea cu mana şi rostirea celor Zece Porunci, obligaţia de a păzi Sabatul în ziua a şaptea.

  1. Sabatul şi mana. Cu o lună înainte de a proclama Legea la Sinai, Dumnezeu le-a promis israeliţilor protecţia Sa împotriva bolilor, dacă ei vor „asculta de poruncile Lui” şi dacă vor „păzi toate legile Lui” (Ex. 15,26; cf. Gen. 26,5). Imediat după ce a făcut această promisiune, Dumnezeu le-a reamintit israeliţilor de sfinţenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El le-a arătat, în termeni concreţi, cât de importantă era pentru El odihna lor în ziua a şaptea.

În fiecare zi a săptămânii, Dumnezeu le-a dat israeliţilor suficientă mană cât să le împlinească nevoile din ziua aceea. Ei nu trebuiau să oprească nimic pentru ziua următoare, căci, dacă făceau acest lucru, ea avea să se altereze (Ex. 16,4.16-19). În ziua a şasea însă, trebuiau să strângă dublu faţă de cât strângeau zilnic, astfel ca să aibă suficient atât pentru ziua aceea, cât şi pentru Sabat. Învăţându-i, în acelaşi timp, că ziua a şasea trebuia să fie o zi de pregătire şi cum trebuia să fie păzit Sabatul, Dumnezeu a spus: „Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămâne” (Ex. 16,23). Numai în ziua a şaptea putea fi păstrată mana fără să se altereze (Ex. 16,24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: „Veţi strânge timp de şase zile, dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi [mană]” (Ex. 16,26).

Timp de 40 de ani – sau mai bine de 2.000 de Sabate săptămânale succesive – cât timp israeliţii au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: şase zile de lucru şi a şaptea de odihnă.

  1. Sabatul şi Legea. Dumnezeu a aşezat porunca despre Sabat în centrul Decalogului. Ea este următoarea:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfin­ţit-o” (Ex. 20,8-11).

Toate poruncile Decalogului sunt vitale şi niciuna nu trebuie negli­jată (Iacov 2,10); totuşi, Dumnezeu a evidenţiat porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: „Adu-ţi aminte”, atrăgând atenţia omenirii asupra pericolului de a uita importanţa ei.

Cuvintele cu care începe porunca, „adu-ţi aminte de ziua de odihnă”, arată că Sabatul n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte indică faptul că Sabatul îşi are începutul mai devreme – de fapt, la creaţie, aşa cum evidenţiază restul poruncii. Dumnezeu a intenţionat ca noi să păzim Sabatul ca un memorial al lucrării Sale de creaţie. El precizează perioada de timp pentru odihnă şi închinare, îndemnându-ne să-L contemplăm pe Dumnezeu şi lucrările Sale.

Ca monument de comemorare a creaţiei, păzirea Sabatului este un antidot al idolatriei. Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, Sabatul Îl deosebeşte pe El de toţi falşii dumnezei. Deci păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre faţă de adevăratul Dumnezeu – un semn prin care noi recunoaştem suveranitatea Lui ca Împărat şi Creator.

Porunca referitoare la Sabat funcţionează ca un sigiliu al Legii lui Dumnezeu.[4] În general, sigiliile conţin trei elemente: numele deţinătorului sigiliului, titlul sau calitatea sa şi jurisdicţia sau dome­niul autorităţii sale. Sigiliile oficiale sunt folosite pentru a legaliza documente de mare importanţă. Documentul preia autoritatea persoanei oficiale care şi-a pus sigiliul pe el. Sigiliul atestă faptul că însăşi persoana cu autoritate aprobă respectivul document şi toată puterea acesteia îi este conferită documentului.

Dintre cele Zece Porunci, porunca Sabatului este cea care conţine elementele vitale ale unui sigiliu. Este singura dintre cele zece care Îl identifică pe adevăratul Dumnezeu, precizându-I numele: „Domnul Dumnezeul tău”; titlul: Cel care a făcut, Creatorul; şi teritoriul: „cerurile şi pământul” (Ex. 20,10.11). Deoarece numai porunca a patra arată prin a cui autoritate au fost date cele Zece Porunci, ea conţine astfel „sigiliul lui Dumnezeu”, pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticităţii şi a caracterului ei obligatoriu.[5]

Într-adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca „un memento sau un semn al puterii şi autorităţii Sale, într-o lume nepătată de păcat şi răzvrătire. El avea menirea de a fi o instituţie a unei obligaţii personale, perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci: ‘Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti’ (Ex. 20,8).”[6]

Această poruncă împarte săptămâna în două părţi. Dumnezeu i-a dat omenirii şase zile în care să lucreze: „să-ţi faci lucrul tău” şi ziua a şaptea: „să nu faci nicio lucrare în ea” (Ex. 20,9.10). „Şase zile”, spune porunca, sunt zile de lucru, dar „ziua a şaptea” este o zi de odihnă. Faptul că „ziua a şaptea” este ziua specială a lui Dumnezeu de odihnă reiese în mod evident din primele cuvinte ale poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.”[7]

Întrucât fiinţele umane au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Îşi fundamentează porunca de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămână a lumii, tot astfel şi noi trebuie să ne odihnim.

  1. Sabatul şi legământul. După cum Legea lui Dumnezeu este esenţa legământului (Ex. 34,27), tot astfel şi Sabatul, aşezat în centrul acestei Legi, iese în evidenţă în cadrul legământului Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi un semn între El şi noi, ca să ştim că El e Domnul, care ne sfinţeşte (Ezech. 20,12; 20,20; Ex. 31,17). De aceea a zis El că păzirea Sabatului este un „legământ necurmat” (Ex. 31,16). „După cum legământul este bazat pe iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7,7.8), tot astfel, Sabatul, ca semn al acestui legământ, este un semn al iubirii divine.”[8]
  2. Sabatele anuale. Pe lângă Sabatele săptămânale (Lev. 23,3), mai erau şapte Sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste Sabate anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul din ziua a şaptea sau de ciclul săptămânal. Acestea, „afară de… Sabatele Domnului” (Lev. 23,38), erau prima şi ultima zi a Sărbătorii Azimilor, Ziua Cincizecimii, Sărbătoarea Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, precum şi prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (cf. Lev. 23,7.8.21.24.25.27.28.35.36).

Pentru că socotirea acestor Sabate depindea de începutul anului religios, care avea la bază calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămânii. Când coincideau cu Sabatul săptămânal, erau numite „zile mari” (Ioan 19,31). „În timp ce Sabatul săptămânal a fost stabilit la sfârşitul săptămânii creaţiei, pentru întreaga omenire, Sabatele anuale erau o parte a sistemului iudaic de ritualuri şi cere­monii instituite la Muntele Sinai, …care prefigurau venirea lui Mesia şi a căror celebrare s-a încheiat odată cu moartea Sa pe cruce.”[9]

Sabatul şi Hristos. Scriptura dezvăluie faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a fost Creator, tot aşa şi Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8,6; Evr. 1,1.2; Ioan 1,3). Deci El a fost Acela care a pus deopar­te ziua a şaptea ca zi de odihnă pentru omenire.

De-a lungul timpului, Domnul Hristos a legat Sabatul de lucra­rea Sa de răscumpărare, ca şi de cea de re-creare. Ca marele „EU SUNT” (Ioan 8,58; Ex. 3,14), El a cuprins Sabatul în Decalog, ca un puternic memento al acestei întâlniri săptămânale cu Creatorul, pentru închinare. Şi a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului: răscumpărarea poporului Său (Deut. 5,14-15). Astfel, Sabatul îi marchează pe aceia care L-au acceptat pe Isus ca Mântuitor şi Creator.

Dublul rol al Domnului Hristos, de Răscumpărător şi Creator, face clar motivul pentru care El a declarat că „este Domn al Sabatului” (Marcu 2,28). Cu o astfel de autoritate, El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar n-a făcut acest lucru. Din contră, l-a raportat la toate fiinţele omeneşti, spunând: „Sabatul a fost făcut pentru om” (vers. 27).

În întreaga Sa lucrare pe pământ, Domnul Hristos a exemplificat pentru noi conştiinciozitatea în păzirea Sabatului. Era „obiceiul Său” să Se închine în Sabat (Luca 4,16). Participarea Lui la serviciile divine din Sabat dovedeşte faptul că a confirmat Sabatul ca zi de închinare.

Atât de preocupat a fost Hristos de sfinţenia Sabatului, încât, atunci când a vorbit despre persecuţiile care urmau să aibă loc după înălţarea Sa, i-a sfătuit pe ucenici: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat” (Mat. 24,20). Acest lucru sugerează, aşa cum notează Jonathon Edwards, „că şi atunci creştinii erau legaţi de o strictă păzire a Sabatului”.[10]

După ce Şi-a terminat lucrarea de creaţie – primul Său mare act în istoria lumii – Hristos S-a odihnit în ziua a şaptea. Această odihnă însemna împlinire, realizare. El a făcut la fel şi la sfârşitul lucrării Sale pământeşti, când a îndeplinit al doilea mare act istoric. Vineri după-amiaza, în a şasea zi a săptămânii, Hristos Şi-a încheiat misiunea de răscumpărare pe pământ. Ultimele Sale cuvinte au fost: „S-a sfârşit” (Ioan 19,30). Scripturile subliniază faptul că, atunci când a murit, „era ziua pregătirii şi începea ziua Sabatului” (Luca 23,54). După ce a murit, El S-a odihnit într-un mormânt, simbolizând astfel faptul că a dus la îndeplinire răscumpărarea neamului omenesc.[11]

În felul acesta, Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creaţie şi răscumpărare a Domnului Hristos. Prin păzirea Sabatului, urmaşii lui Isus se bucură împreună cu El de realizările Sale pentru omenire.[12]

Sabatul şi apostolii. Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia morţii Domnului Hristos. Când a început Sabatul, ei au întrerupt pregătirile pentru îngropare şi „în ziua Sabatului s-au odihnit după Lege”, plănuind să continue această activitate duminica, „ziua întâia a săptămânii” (Luca 23,56; 24,1).

Aşa cum făcuse şi Domnul Hristos, apostolii s-au închinat în Sabatul de ziua a şaptea. În călătoriile sale evanghelistice, Pavel era prezent în sinagogă în ziua Sabatului şi Îl predica pe Hristos (Fapte 13,14; 17,1.2; 18,4). Chiar şi neevreii l-au invitat să predice Cuvântul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13,42.44). În localităţile în care nu exista sinagogă, el căuta locul care era folosit în mod obişnuit pentru închinare în Sabat (Fapte 16,13). După cum participarea Domnului Hristos la slujbele din Sabat demonstra faptul că El acceptase ziua a şaptea ca zi specială de închinare, acelaşi lucru e valabil şi în dreptul lui Pavel.

Această păzire cu devotament a Sabatului săptămânal de către apostol stă într-un contrast izbitor cu atitudinea sa faţă de Sabatele anu­ale ceremoniale. El a arătat clar: creştinii nu erau obligaţi să păzească zile de odihnă anuale, deoarece Domnul Hristos pironise legea cere­monială pe cruce (vezi cap. 19 al cărţii de faţă). El a spus: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,16,17). Deoarece „contextul [acestui pasaj] este acela al chestiunilor rituale, Sabatele la care se face referire aici sunt Sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, ‘care sunt o umbră’, sau un simbol, şi a căror împlinire urma să aibă loc în Hristos”.[13]

De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerinţelor legii ceremoniale. El spunea: „Voi ţineţi zile, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4,10.11).

Mulţi au impresia că Ioan se referea la duminică atunci când declara că el a fost „în ziua Domnului… în Duhul” (Apoc. 1,10). În Biblie, totuşi, singura zi arătată ca aparţinându-I Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că „ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”, numind-o mai târziu „ziua Mea cea sfântă” (Is. 58,13). Iar Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Domnul Sabatului” (Marcu 2,28). Deoarece în Sfânta Scriptură singura zi pe care Domnul o numeşte ziua Sa este Sabatul de ziua a şaptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este ziua la care s-a referit Ioan. În mod sigur nu există niciun precedent biblic care să arate că el ar fi putut să folosească acest termen cu referire la prima zi a săptămânii, duminica.[14]

Nicăieri Biblia nu ne porunceşte să păzim vreo altă zi a săptămânii decât Sabatul. Ea nu declară nicio altă zi a săptămânii ca fiind binecuvântată sau sfântă. Şi nici Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii.

Din contră, Scriptura face cunoscut faptul că Dumnezeu inten­ţionează ca poporul Său să păzească Sabatul în decursul veşniciei. „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Is. 66,22.23).

Semnificaţia Sabatului. Sabatul are o largă semnificaţie, având un profund şi pronunţat caracter spiritual.

  1. Un memorial perpetuu al creării lumii. Aşa cum am văzut, însemnătatea fundamentală pe care cele Zece Porunci i-o acordă Sabatului este aceea că el aminteşte de crearea lumii (Ex. 20,11.12). Porunca pentru păzirea zilei a şaptea ca Sabat este „legată în mod inseparabil de actul creaţiei; instituţia Sabatului şi porunca de a-l păzi fiind o consecinţă directă a actului creaţiei. Mai mult chiar, întreaga familie umană îşi datorează existenţa actului divin al creaţiei, care este comemorat în felul acesta; în consecinţă, obligaţia de a păzi porunca Sabatului ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregii rase umane.”[15] Strong consideră Sabatul „o obligaţie perpetuă ca act de comemorare stabilit de Dumnezeu, a activităţii Sale creatoare”.[16]

Aceia care celebrează Sabatul ca monument de aducere-aminte a creaţiei fac lucrul acesta în semn de acceptare cu recunoştinţă a faptului că „Dumnezeu este Creatorul şi Suveranul lor de drept, că ei sunt lucrarea mâinilor Sale şi sunt supuşi autorităţii Lui. Astfel, instituţia Sabatului are în totalitate un rol comemorativ şi a fost dat omenirii întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrânsă numai la anumiţi oameni.”[17] Şi, atâta vreme cât ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcţioneze ca un semn şi un monument de aducere-aminte a actului Său de creaţie.

  1. Un simbol al răscumpărării. Când Dumnezeu l-a eliberat pe Israel din robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul de comemorare a creaţiei, a devenit şi monumentul de comemorare a eliberării (Deut. 5,15). „Domnul a intenţionat ca odihna Sabatului săptămânal, dacă este păzită aşa cum trebuie, să-l elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo ţară sau secol, ci care înglobează orice ţară şi orice secol. Astăzi, omul are nevoie să scape de sclavia lăcomiei, a dorinţei de câştig, a dorinţei de putere, a inegalităţilor sociale, a păcatului şi a egoismului.”[18]

Când privim crucea, înţelegem că odihna Sabatului constituie un simbol deosebit al răscumpărării. „El este memorialul ieşirii din sclavia păcatului sub conducerea lui Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăţiei neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătând înapoi spre odihna lui Hristos în mormânt, spre odihna biruinţei asupra păcatului, îi oferă creştinului o reală ocazie de a accepta şi experimenta iertarea, pacea şi odihna Domnului Hristos.”[19]

  1. Un semn al sfinţirii. Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui Dumnezeu, un semn al sfinţirii şi al sfinţeniei. Domnul declară: „Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi şi urmaşii voştri un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc” (Ex. 31,13; cf. Ezech. 20,20). Sabatul, deci, Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne sfinţeşte. Deoarece oamenii sunt sfinţiţi prin sângele lui Hristos (Evr. 13,12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a sângelui Său pentru iertarea păcatelor.

Aşa după cum Dumnezeu a pus deoparte Sabatul pentru un scop sfânt, tot astfel l-a pus deoparte pe poporul Său pentru un scop sfânt, acela de a fi martorul Său deosebit. Comuniunea oamenilor cu Dumnezeu în această zi duce la sfinţenie; ei învaţă să depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfinţeşte.

„Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul şi asemănarea Sa. Pentru aceia care sfinţesc ziua Sabatului, el este semnul sfinţirii. Adevărata sfinţire este armonia cu Dumnezeu, identificarea cu El în caracter. Se poate ajunge în această situaţie prin ascultarea de acele principii care sunt transcrierea caracterului Său. Şi Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfinţit prin ascultare.”[20]

  1. Un semn al loialităţii. După cum loialitatea lui Adam şi a Evei a fost pusă la probă prin pomul cunoştinţei binelui şi răului, aşezat în mijlocul Grădinii Edenului, tot astfel, loialitatea fiecărei fiinţe umane faţă de Dumnezeu va fi testată prin porunca Sabatului, aşezată în mijlocul Decalogului.

Scripturile dezvăluie faptul că, înainte de a Doua Venire, întreaga lume va fi împărţită în două clase: aceia care rămân loiali şi „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” şi aceia care se închină „fiarei şi chipului ei” (Apoc. 14,12.9). Atunci, adevărul lui Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii şi va fi clar pentru toţi oamenii că păzirea, în ascultare, a Sabatului de ziua a şaptea al Scripturii este o dovadă de credincioşie faţă de Creator.

  1. Un răstimp al comuniunii. Dumnezeu a creat animalele ca să fie prietenele oamenilor (Gen. 1,24.25). Pentru un nivel mai înalt de prietenie, Dumnezeu le-a dat bărbatului şi femeii privilegiul armoniei conjugale (Gen. 2,18-25). Dar prin Sabat, Dumnezeu i-a oferit omenirii un dar care îi asigura cea mai înaltă formă de prietenie, de comuniune – comuniunea cu El. Fiinţele umane n-au fost făcute numai pentru a se împrieteni cu animalele şi nici chiar numai să aibă părtăşie cu alte fiinţe umane. Ele au fost create pentru Dumnezeu.

În Sabat, noi putem simţi în mod deosebit prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Fără Sabat, totul ar fi numai muncă şi su­doare fără sfârşit. Toate zilele ar fi la fel, închinate urmăririi aspiraţiilor lumeşti. Sosirea Sabatului, totuşi, aduce speranţă, bucurie, curaj şi îi conferă vieţii un sens. El ne oferă un răstimp de comuniune cu Dumnezeu prin închinare, rugăciune, cântat, studiu şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi prin activităţi prin care ducem Evanghelia la cunoştinţa celorlalţi. Sabatul este ocazia noastră de a simţi prezenţa lui Dumnezeu.

  1. Un semn al neprihănirii prin credinţă. Creştinii recunosc faptul că, prin călăuzirea unei conştiinţe iluminate, necreştinii care cercetează în mod sincer adevărul pot fi conduşi de Duhul Sfânt la o înţelegere a principiilor generale ale Legii lui Dumnezeu (Rom. 2,14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în afară de porunca a patra, sunt practicate într-o oarecare măsură şi în afara creştinismului. Dar nu aşa stau lucrurile şi cu porunca Sabatului.

Mulţi oameni pot înţelege raţiunea unei zile de odihnă săptă­mânale, dar adesea este dificil pentru ei să înţeleagă de ce o activitate săvârşită în oricare altă zi a săptămânii este bună şi lăudabilă, dar reprezintă un păcat atunci când este făcută în ziua a şaptea. Natura nu oferă niciun temei pentru păzirea zilei a şaptea. Planetele se mişcă pe orbitele lor, vegetaţia creşte, soarele şi ploaia vin una după alta şi animalele îşi duc viaţa mai departe, ca şi când fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci fiinţele umane trebuie să ţină Sabatul în ziua a şaptea? „Pentru creştin, există un singur motiv şi numai unul, iar acesta este suficient: Dumnezeu a spus.”[21]

Numai pe baza revelaţiei speciale din partea lui Dumnezeu oamenii pot înţelege raţiunea păzirii zilei a şaptea. Deci aceia care păzesc ziua a şaptea fac lucrul acesta din credinţă şi, astfel, afirmă că se încred în Hristos – care a rostit porunca pentru păzirea ei. Păzind Sabatul, credincioşii îşi manifestă dispoziţia de a accepta voinţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor, în loc de a se bizui pe propria judecată.

Păzind ziua a şaptea, credincioşii nu încearcă să se facă pe ei înşişi neprihăniţi. Din contră, păzesc Sabatul ca rezultat al legăturii lor cu Hristos, Creatorul şi Răscumpărătorul lor.[22] Păzirea Sabatului este un rezultat al neprihănirii Sale în îndreptăţire şi sfinţire, însemnând că ei au fost eliberaţi din robia păcatului şi au primit neprihănirea Lui desăvârşită.

„Un [pom] măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodeşte mere. Ci de la bun început el trebuie să fie măr. Apoi fructele lui, merele, vin ca rod natural. Tot la fel şi adevăratul creştin, el nu păzeşte Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge să fie neprihănit. Din contră, păzirea este rodul natural al neprihănirii, pe care Hristos i-o împărtăşeşte. Acela care păzeşte Sabatul nu este, în acest sens, un legalist, pentru că păzirea vizibilă a zilei a şaptea arată experienţa interioară a credinciosului în ceea ce priveşte îndreptăţirea şi sfinţirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se reţine de la acţiunile oprite în Sabat, cu scopul de a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că Îl iubeşte pe Dumnezeu şi doreşte să folosească Sabatul în primul rând pentru o cât mai strânsă comuniune cu El.”[23]

Păzirea Sabatului dovedeşte faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile fapte şi recunoaştem că numai Hristos, Creatorul, poate să ne mântuiască. Într-adevăr, „spiritul adevăratei păziri a Sabatului este dovada supremei iubiri pentru Isus Hristos, Creatorul şi Mântuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzirea corectă a zilei adevărate să fie un cânt al neprihănirii prin credinţă.” [24]

  1. Un simbol al odihnei în Hristos. Sabatul, ca monument al eliberării lui Israel din Egipt de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pământesc, îi distingea de naţiunile înconjurătoare pe cei răscumpăraţi din acea epocă a istoriei. În acelaşi fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat şi al „intrării” în odihna lui Dumnezeu, punându-i pe cei răscumpăraţi deoparte de lume.

Toţi aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc… de lucrările lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4,10). „Această odihnă este o odihnă spirituală, o odihnă de propriile fapte, o încetare de a mai păcătui. La această odihnă îl cheamă Dumnezeu pe poporul Său şi această odihnă este simbolizată atât de Sabat, cât şi de Canaan.”[25]

Când a terminat lucrarea de creaţie şi S-a odihnit în ziua a şaptea, Dumnezeu le-a oferit lui Adam şi Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni şi de a rămâne alături de El. Deşi ei au picat testul, planul originar al lui Dumnezeu de a-i oferi omenirii această posibilitate a rămas neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere-aminte a acestei odihne. „Păzirea Sabatului în ziua a şaptea este o dovadă nu numai a credinţei în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci şi a credinţei în puterea Sa de a transforma viaţa oamenilor şi a-i face în stare să intre în această ‘odihnă’ veşnică, pe care El a intenţionat de la început să le-o dea locuitorilor acestui pământ.”[26]

Dumnezeu i-a promis această odihnă spirituală poporului Israel cel istoric. În ciuda eşecului său de a beneficia de ea, invitaţia lui Dumnezeu este încă valabilă: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr. 4,9). „Toţi aceia care doresc să beneficieze de această odihnă trebuie mai întâi să beneficieze, prin credinţă, de odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat şi de propriile lui eforturi de mântuire.”[27]

Noul Testament face apel la creştini să nu ezite să se bucure de această odihnă a harului şi credinţei, pentru că „astăzi” este timpul potrivit de a beneficia de ea (Evr. 4,7; 3,13). Toţi aceia care au început să se bucure de această odihnă – de harul mântuitor pri­mit prin credinţa în Isus Hristos – au încetat orice efort de a obţine neprihănirea prin propriile fapte. În acest fel, păzirea Sabatului de ziua a şaptea este un simbol al „intrării” credinciosului în odihna Evangheliei.

Încercările de a schimba ziua de închinare

Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, în calitate de Creator şi Răscumpărător, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total pentru a înlătura această instituţie sfântă.

Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de închinare create de Dumnezeu în Eden şi reconfirmate la Sinai. Ceilalţi creştini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei înşişi acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cândva: „Poţi citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa şi nu vei găsi niciun singur rând care să autorizeze sfinţirea duminicii. Scripturile accentuează păzirea religioasă a sâmbetei.”[28]

  1. T. Lincoln, un protestant, a recunoscut că „nu se poate susţine faptul că Noul Testament autorizează concepţia că, de la înviere, Dumnezeu a hotărât ca prima zi a săptămânii să fie păzită ca Sabat”.[29] El a recunoscut mai departe: „A deveni sabatarian (de ziua a şaptea) este singura opţiune consecventă pentru toţi aceia care susţin că întregul Decalog este obligatoriu ca Lege morală.”[30]

Dacă nu există nicio dovadă biblică a faptului că Hristos sau ucenicii Săi au schimbat ziua de închinare din ziua a şaptea, cum au ajuns aşa de mulţi creştini să accepte duminica în locul ei?

Începutul păzirii duminicii. Schimbarea închinării din Sabat în ziua de duminică a venit în mod gradat. Nu există nicio dovadă a închinării creştine săptămânale duminica, înainte de secolul al II-lea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol, unii creştini păzeau în mod voluntar duminica nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închi­nare.[31]

Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioşi care nu fuseseră evrei (Rom. 11,13), s-a aflat în fruntea tendinţei de închi­nare în ziua de duminică. În Roma, capitala imperiului, s-au stârnit pu­ternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai puternice odată cu trecerea timpului. Reacţionând la aceste sentimente, creştinii din acest oraş au încercat să se distanţeze de iudei. Ei au renunţat la une­le practici comune cu iudeii şi au iniţiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendinţa de păzire exclusivă a duminicii.[32]

Din secolul al II-lea şi până în secolul al V-lea, în timp ce creştea influenţa duminicii, creştinii au continuat să păzească Sabatul de ziua a şaptea aproape pretutindeni în Imperiul Roman. Socrate, istoric din secolul al V-lea, scria: „Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămână, totuşi creştinii din Alexandria şi Roma, ţinând seama de o veche tradiţie, au încetat a mai face acest lucru.”[33]

În secolele al IV-lea şi al V-lea, mulţi creştini se închinau atât în Sabat, cât şi duminica. Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: „Oamenii din Constantinopol şi aproape de pretutindeni se întâlnesc în Sabat, ca şi în prima zi a săptămânii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria.”[34] Aceste surse istorice demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului.

De ce oare aceia care au renunţat la închinarea în ziua a şaptea au ales duminica, nu o altă zi a săptămânii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. „Dar, oricât de ciudat ar părea, niciun scriitor din secolele al II-lea şi al III-lea n-a citat vreodată un singur verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici Barnaba, nici Ignaţiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma, nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor care a trăit aproape de perioada în care a trăit Isus n-a avut cunoştinţă despre o astfel de poruncă de la Isus sau din vreo parte a Bibliei.”[35]

Popularitatea şi influenţa zilei de duminică, apărute ca urmare a adorării Soarelui de către păgânii romani, au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescândă a ei ca zi de închinare. Adorarea Soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Era una dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului Soarelui din Orient, „din prima parte a celui de-al II-lea secol d.Hr., cultul lui Sol Invictus a fost dominant în Roma şi în alte părţi ale imperiului”.[36]

Această religie populară a avut impact asupra bisericii primare prin intermediul noilor convertiţi. „Creştinii convertiţi de la păgânism erau mereu atraşi spre venerarea Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei practici de către părinţii [bisericii], dar şi prin importante reminiscenţe ale adorării Soarelui în liturghia creştină.”[37]

Secolul al IV-lea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Primele au fost promulgate legile duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7 martie 321. Având în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgâni ai Soarelui şi stima cu care şi mulţi creştini o priveau, Constantin a sperat că, făcând din duminică o sărbătoare, putea să-şi asigure sprijinul acestor două segmente de populaţie din imperiul său.[38]

Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea lui de adorator al Soarelui. Ea suna astfel: „În venerabila Zi a Soarelui [ve­nerabili die Solis], magistraţii şi poporul care locuiesc în oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi, persoanele angajate în agricultură pot să-şi continue liber şi legal îndeletnicirile lor.”[39]

După mai multe decenii, biserica i-a urmat exemplul. Conciliul din Laodiceea (anul 364 d.Hr.), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima lege duminicală ecleziastică. În canonul 29, biserica stipula faptul că toţi creştinii trebuie să cinstească duminica şi, „dacă este posibil, să nu lucreze în această zi”, în timp ce denunţa practica odihnei în Sabat, învăţându-i pe creştini să nu „lenevească sâmbăta (în greacă, sabbaton – Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi”.[40]

În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1.260 de ani profetici (vezi cap. 13 al cărţii de faţă), cel de-al Treilea Conciliu Romano-catolic din Orleans a emis o lege chiar mai severă decât cea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că, duminica, până şi „munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu fie împiedicaţi de a frecventa biserica”.[41]

Schimbarea profetizată. Biblia dezvăluie faptul că păzirea duminicii ca instituţie creştină îşi are originea în „taina fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care acţiona deja în zilele lui Pavel (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Prin profeţia din Daniel 7, Dumnezeu Şi-a dovedit preştiiinţa cu privire la schimbarea zilei de închinare.

Viziunea lui Daniel înfăţişează un atac asupra poporului lui Dumnezeu şi a Legii Sale. Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (şi de către fiara din Apocalipsa 13,1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creştine (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Ridicându-se din cea de a patra fiară şi devenind o principală putere persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 19 al cărţii de faţă), cornul cel mic încearcă să „schimbe vremurile şi Legea” (Dan. 7,25). Această putere apostată are un foarte mare succes în înşelarea majorităţii lumii, dar, la sfârşit, judecata va hotărî măsuri împotriva ei (Dan. 7,11.22.26). În timpul strâmtorării finale, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său şi îl va elibera (Dan. 12,1-3).

Această profeţie se potriveşte în descriere numai cu o singură putere din cadrul creştinismului. Nu există decât o singură organizaţie religi­oasă care pretinde că are puterea de a modifica legile divine. Să reţinem, în de­cursul întregii istorii, ce au pretins autorităţile romano-catolice:

Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pământ, având putere deplină de a lega şi dezlega oile sale”.[42]

Impactul acestei declaraţii uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformei. Luther a susţinut că Sfânta Scriptură, şi nu tradiţia bisericii era călăuza lui în viaţă. Lozinca lui era: „Sola Scriptura” – „Biblia şi numai Biblia”. John Eck, unul dintre principalii apărători ai credinţei romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzând că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck a spus: „Scripturile învaţă: ‘Adu-ţi aminte de ziua de odihnă [de Sabat – KJV] ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este [Sabatul] ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău etc.’ Şi, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în baza propriei ei autorităţi, pentru care tu (Luther) nu ai nicio bază scripturistică.”[43]

La Conciliul din Trent (1545-1563), convocat de papă pentru a contracara protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această problemă. „Autoritatea bisericii”, a spus el, „este deci ilustrată în modul cel mai clar de Scriptură; căci, în timp ce, pe de o parte, ea [biserica] le recomandă, le declară ca fiind divine [şi] ni le oferă pentru a fi citite, …pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii enunţate de Domnul au încetat [să fie valabile] în virtutea [nu a] învăţăturii lui Hristos (căci El a zis că a venit să împlinească Legea, nu să o desfiinţeze), ci au fost schimbate prin autoritatea bisericii.”[44]

Îşi menţine încă acea biserică această poziţie? Ediţia din 1977 a The Convert’s Cathechism of Catholic Doctrine (Catehismul de doctrine catolice al convertitului) conţine această serie de întrebări şi răspunsuri:

„Î. Care este ziua de Sabat?

  1. Sâmbăta este ziua de Sabat.

Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul sâmbetei?

  1. Noi păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea de la sâmbătă, la duminică.”[45]

În cartea sa devenită bestseller The Faith of Milions (Credinţa mi­lioanelor, 1974), savantul romano-catolic John A. O’Brien a ajuns la această concluzie inevitabilă: „Deoarece sâmbăta, nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că necatolicii care pretind că-şi fundamentează religia direct pe Biblie, nu pe biserică păzesc duminica în loc de a păzi sâmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvenţă.” Obiceiul de a păzi duminica, spune el, „are la bază autoritatea Bisericii Catolice, şi nu un text explicit al Bibliei. Această păzire rămâne ca un semn de aducere-aminte a bisericii-mamă, din care s-au desprins sectele necatolice – asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sau o buclă din părul ei.”[46]

Asumarea acestor prerogative împlineşte profeţia şi contribuie la identificarea puterii cornului mic.

Restaurarea Sabatului. În Isaia 56 şi 58, Dumnezeu îl cheamă pe Israel la o reformă a Sabatului. Referindu-se la slava viitoare a strângerii neamurilor în staulul Său (Is. 56,8), El leagă succesul acestei misiuni de salvare, de păstrarea cu sfinţenie a Sabatului (Is. 56,1.2.6.7).

Dumnezeu descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deşi cuprinde lumea întreagă, această misiune are în vedere în mod deosebit o clasă de oameni care mărturisesc a fi credincioşi, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is. 58,1.2). Iată cum descrie misiunea celor care mărturisesc a fi credincioşi: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; Vei fi numit ‘Dregător de spărturi’, ‘Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit’. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Is. 58,12-14).

Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiu­lui Israel. În Legea lui Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci când puterea cornului mic a schimbat Sabatul. Aşa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituţia divină a Sabatului trebuie să fie restaurată, şi spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu, reparată.[47]

Prin vestirea soliei din Apocalipsa 14,6-12 şi a Evangheliei veşnice se va duce la îndeplinire lucrarea de restaurare şi glorificare a Legii. Şi proclamarea acestui mesaj este misiunea bisericii lui Dumnezeu din perioada premergătoare celei de a Doua Veniri (vezi cap. 13 al cărţii de faţă). Această solie trebuie să trezească lumea, invitând fiecare om să se pregătească pentru ziua judecăţii.

Cuvintele apelului de a ne închina Creatorului, „Celui care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7), sunt o referire directă la cea de-a patra poruncă a Legii veşnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura înainte de revenire Sabatul, în mare măsură uitat.

Transmiterea acestui mesaj va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume. Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu şi păzirea Sabatului. În faţa acestui conflict, fiecare om va trebui să hotărască dacă va păzi poruncile lui Dumnezeu sau pe acelea ale oamenilor. Acest mesaj va duce la formarea unui popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi care are credinţa lui Isus. Aceia care îl vor respinge vor primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14,9.12; vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu şi a onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire consecventă şi plină de iubire a Sabatului.

Păzirea Sabatului

Pentru a ne aduce aminte de ziua de Sabat ca s-o sfinţim (Ex. 20,8), noi trebuie să ne gândim la Sabat în decursul întregii săptămâni şi să facem pregătirile necesare într-un mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenţi ca să nu ne epuizăm energiile în cursul săptămânii, aşa încât să nu mai putem lua parte la serviciul divin din Sabat.

Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care suntem invitaţi să celebrăm cu bucurie opera creaţiei şi răscumpărării, este important să evităm orice tinde să-i altereze atmosfera sfântă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să încetăm activitatea noastră obişnuită (Ex. 20,10), evitând orice lucrare făcută pentru a ne câştiga existenţa, precum şi toate tranzacţiile de afa­ceri (Neemia 13,15-22). Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu „neurmând căile [noastre], neîndeletnicindu-[ne] cu treburile [noastre] şi ne­de­dându-[ne] la flecării” (Is. 58,13). Folosirea acestei zile pentru pro­pria plăcere, angajarea în conversaţii, interese şi gânduri lumeşti sau ac­ţiuni sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru şi vor viola sfinţenia Sabatului.[48] Preocuparea pentru păzirea poruncii Sabatului trebuie să se extindă asupra tuturor acelora aflaţi sub autoritatea noastră – copiii noştri, cei care lucrează pentru noi şi chiar şi musafirii noştri şi animalele noastre (Ex. 20,10) – astfel încât şi ei să se bucure de binecuvântările Sabatului.

Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, şi se sfârşeşte sâmbătă seara, la apusul soarelui (vezi Gen. 1,5; cf. Marcu 1,32).[49] Scriptura numeşte ziua de dinaintea Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15,42) – o zi în care să facem tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfinţenia Sabatului. În această zi, cei care pregătesc hrana pentru familie trebuie să pregătească mâncare şi pentru Sabat, astfel încât, în timpul orelor lui sfinte, şi ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex. 16,23; Num. 11,8).

Când orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine ca mem­brii familiei sau grupe de credincioşi să se strângă înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cânta, a se ruga şi a citi Cuvântul lui Dumnezeu, invitându-L astfel pe Duhul lui Hristos ca pe un musafir bine-venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea Sabatului, unindu-se în rugăciune spre sfârşitul Sabatului, sâmbătă seara, invocând prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în decursul întregii săptămâni ce urmează.

Domnul Îşi cheamă poporul să facă din Sabat o zi de delectare, de bucurie (Is. 58,13). Cum s-ar putea face acest lucru? Numai urmând exemplul lui Hristos, Domnul Sabatului, pot oamenii spera că se vor bucura de încântarea şi satisfacţia dorite de Dumnezeu pentru ei în această zi.

Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine şi a dat învăţături religioase (Marcu 1,21; 3,1-4; Luca 4,16-27; 13,10). Dar a făcut ceva mai mult decât să Se închine. El a avut părtăşie cu alţii (Marcu 1,29-31; Luca 14,1), a petrecut timpul în natură (Marcu 2,23) şi a umblat din loc în loc, făcând fapte sfinte de milă. Ori de câte ori putea, îi vindeca pe cei bolnavi (Marcu 1,21-31; 3,1-5; Luca 13,10-17; 14,2-4; Ioan 5,1-15; 9,1-14).

Când a fost criticat pentru lucrarea Sa de uşurare a suferinţelor, Isus a răspuns: „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Mat. 12,12). Activitatea Lui de vindecare nu reprezenta o călcare a Sabatului şi nici nu însemna abolirea lui, ci doar a pus capăt regulilor împovărătoare ce deformau semnificaţia Sabatului, ca mijloc dat de Dumnezeu pentru reînviorare spirituală şi delectare.[50] Dumnezeu a creat Sabatul în vederea dezvoltării spirituale a omenirii. Sunt bine-venite activităţile ce sporesc legătura cu Dumnezeu; însă acelea care distrag atenţia de la acest scop şi transformă Sabatul într-o zi liberă oarecare sunt nepotrivite.

Domnul Sabatului îi invită pe toţi oamenii să-I urmeze exemplul. Aceia care acceptă chemarea Sa vor simţi că Sabatul este o încântare şi un ospăţ spiritual – o pregustare a cerului. Ei vor descoperi faptul că „Sabatul are menirea dată de Dumnezeu să prevină descurajarea spirituală. Săptămână după săptămână, ziua a şaptea încurajează conştiinţa noastră, asigurându-ne că, în ciuda caracterului nostru imperfect, noi suntem desăvârşiţi în Hristos. Ceea ce El a realizat la Golgota se consideră ispăşire pentru noi. Astfel noi beneficiem de odihna Lui.”[51]

[1] John N. Andrews, History of the Sabbath (Battle Creek, MI: SDA Publishing Assn., 1873), a 3-a ed., p. 575.

[2] Comentariul biblic adventist, vol. l, p. 220.

[3] Ibid.

[4] J. L. Shuler, God’s Everlasting Sign (Nashville: Southern Pub. Assn, 1972), p. 114-116; M. L. Andreason, The Sabbath (Washington, D.C.: Review and Herald, 1942), p. 248; Wallenkampf, „The Baptism, Seal, and Fullness of the Holy Spirit (manuscris nepublicat), p. 48; White, Patriarhi şi profeţi, p. 307; White, Tragedia veacurilor, p. 613, 640.

[5] White, Patriarhi şi profeţi, p. 307.

[6] Wallenkampf, op. cit., p. 48.

[7] Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 605.

[8] „Sabbath” (Sabatul), SDA Bible Encyclopedia, p. 1239.

[9] „Sabbath, Annual” (Sabatul anual), Ibid., p. 1265.

[10] Jonathon Edwards, The Works of President Edwards (New York: Leavit & Allen, 1852 repr. of the Worcester ed.) vol. 4, p. 622. Puritanii considerau că duminica este Sabatul creştin.

[11] Este interesant faptul că Isus S-a odihnit în mormânt într-o „zi de sărbătoare” – deoarece Sabatul acela era atât ziua a şaptea a săptămânii, cât şi primul Sabat al Săptămânii Azimilor. Acel „foarte bune” de după creaţie se contopeşte cu „s-a sfârşit” al răscumpărării, când Autorul şi Desăvârşitorul S-a odihnit încă o dată, după o lucrare desăvârşită, încheiată.

[12] Samuele Bacchiocchi, Rest for Modern Man (Nashville: Southern Pub. Assn, 1976), p. 8, 9.

[13] „Sabbath” SDA Bible Encyclopedia, ed. rev., p. 1244; Vezi, de asemenea, Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 205, 206; cf. White, „The Australia Camp Meeting”, Review and Herald, 7 ianuarie 1896, p. 2.

[14] Vezi Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 735, 736; cf. White, Faptele apostolilor, p. 581.

[15] „Sabbath” SDA Bible Encyclopedia, p. 1237.

[16] A. H. Strong, Systematic Theology, p. 408.

[17] White, Patriarhi şi profeţi, p. 48.

[18] Bacchiocchi, op. cit., p. 15.

[19] Ibid., p. 19.

[20] White, Mărturii, vol. 6, p. 350.

[21] Andreasen, Sabbath, p. 25.

[22] Legalismul poate fi definit ca „încercarea de a obţine mântuirea prin efort individual. Este conformarea faţă de Lege şi anumite răspunderi, ca mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit, pentru că ‘nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii’ (Rom. 3,20).” (Shuler, God’s Everlasting Sign, p. 90). Shuler continuă: „Aceia care denunţă păzirea Sabatului ca legalism au nevoie să ia în consideraţie următorul fapt: Dacă un creştin născut din nou se abţine de la închinarea la dumnezei falşi şi dă dovadă de reverenţă, aşa cum i se spune în porunca întâia şi a treia, se opune el oare mântuirii prin har? Sunt oare curăţia, corectitudinea şi adevărul, aşa cum sunt recomandate de porunca a şaptea, a opta şi a noua, opuse harului ce se dă fără plată? Răspunsul la ambele întrebări este nu. Tot aşa, păzirea zilei a şaptea de către un om renăscut nu este legalism şi nici nu este contrar mântuirii prin har. De fapt, porunca Sabatului este singurul precept din Lege ce stă ca un semn al eliberării din păcat şi al sfinţirii numai prin har” (Ibid.).

[23] Ibid., p. 89.

[24] Ibid., p. 94.

[25] Andreasen, Sabbath, p. 105.

[26] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 420.

[27] Ibid.

[28] James Gibbons, The Faith of Our Fathers, a 47-a ed. rev. (Baltimore: John Murphy & Co., 1895), p. 111, 112. R. W. Dale, un congregaţionalist, spunea: „Este foarte clar faptul că oricât de strict sau evlavios am petrece duminica, noi nu ţinem Sabatul. […] Sabatul a fost întemeiat pe o anume poruncă divină. Noi nu putem invoca nicio astfel de poruncă pentru obligaţia de a păzi duminica” (R. W. Dale, The Ten Commandments [Londra: Hodder and Stoughton, 1884], p. 100.

[29] Andrew T. Lincoln, „From Sabbath to Lord’s Day: A Biblical and Theological Perspective” în From Sabbath to Lord’s Day: A Biblical, Historical, and Theological Investigation, ed. D. A. Carson (Grand Rapids: Zondervan, 1982), p. 386.

[30] Ibid., p. 392.

[31] Vezi Iustin Martirul, First Apology, în Ante-Nicene Fathers (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1979) vol. 1, p. 186, Maxwell, God Cares (Mountain View, CA: Pacific Press, 1981), vol. 1, p. 130.

[32] Vezi Bacchiocchi „The Rise of Sunday Observance in Early Christianity” în The Sabbath in Scripture and History, ed. Kenneth A. Strand (Washington D.C.: Review and Herald, 1982), p. 137; Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday (Roma: Pontifical Gregorian University Press, 1977), p. 223-232.

[33] Socrate, Eclesiastical History (Istoria ecleziastică), Cartea a 7-a, cap. 19, trad. în Nicene and Post-Nicene Fathers (Părinţii niceeni şi postniceeni), seria a 2-a, vol. 2, p. 390.

[34] Sozomen, Ecclesiastical History (Istoria ecleziastică) cartea a 7-a, cap. 19, trad. în Nicene and Post-Nicene Fathers (Părinţii niceeni şi postniceeni), seria a 2-a, vol. 2, p. 390.

[35] Maxwell, God Cares, vol. l, p. 131.

[36] Gaston H. Halsberghe, The Cult of Sol Invictus (Leiden: E. J. Brill, 1972) p. 26, 44. Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: „Rise of Sunday Observance”, p. 139.

[37] Bacchiocchi, „Rise of Sunday Observance”, p. 140. Vezi, de asemenea, Bacchiocchi: From Sabbath to Sunday, p. 252, 253.

[38] Vezi, Maxwell, God Cares, vol. 1, p. 129; H. G. Heggtveit, Illustreret Kirke­historie, (Christiania [Oslo]: Cammermeyers Boghandel, 1891-1895), p. 202, aşa cum e tradus în Schaff, History of the Christian Church, ed. 5-a (New York: Charles Scribner, 1902), vol. 3, p. 380, nota 1.

[39] Codex Justinianus, cartea a 3-a, titlul 12,3 trad. în Schaff, History of the Christian Church, ed. 5-a (New York: Charles Scribner, 1902), vol. 3, p. 380, nota 1.

[40] Conciliul din Laodiceea, Canonul 29 în Charles J. Hefele, A History of the Counciles of the Church From the Original Documents, trad. şi ed. de Henry N. Oxenham (Edinburgh: T & T Clark, 1876), vol. 2, p. 316. Vezi şi SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev., p. 885.

[41] Giovanni Domenico Mansi, ed., Sacrorum Conciliorum, vol. 9, col. 919, citat de Maxwell, God Cares, vol. 1, p. 129. Citat parţial de Andrews în History of the Sabbath and First Day of the Week, p. 374.

[42] Lucius Ferraris: „Papa”, art. 2, Prompta Bibliotheca (Venetiis [Veneţia]: Caspa Storti, 1772), vol. 6, p. 29, trad. în SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev., p. 680.

[43] John Eck, Enchiridion of Commonplaces Against Luther and Other Enemies of the Church, trad. de Ford L. Battles, ed. a 3-a (Grand Rapids: Baker, 1979), p. 13.

[44] Gaspare [Ricciulli] de Fosso, Declaraţie făcută la cea de a 17-a sesiune a Conciliului din Trent, 18 ian. 1562, în Mansi, Sacrorum Conciliorum, vol. 33, col. 529, 530, trad. în SDA Bible Students’ Source Book, ed. rev., p. 887.

[45] Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (Rockford, IL: Tan Books and Publishers, 1977) p. 50.

[46] John A. O’Brien, The Faith of Millions, ed. rev. (Huntington, IN: Our Sunday Visitor Inc., 1974), p. 400, 401.

[47] Cf. White, Tragedia veacurilor, p. 451-453.

[48] White, Selected Messages, book 3, p. 258.

[49] În Scriptură, după cum arată foarte clar istoria creaţiei, zilele erau marcate de la apus la apus de soare. Vezi, de asemenea, Lev. 23,32.

[50] Exemplul Domnului Hristos îndreptăţeşte oare spitalele creştine să fie deschise şapte zile pe săptămână, fără să permită odihna de Sabat personalului lor? Înţelegând nevoia personalului medical, E. G. White spunea: „Mântuitorul ne-a arătat, prin exemplul Său, că este bine să uşurezi suferinţa în această zi, dar medicii şi asistentele nu trebuie să facă vreo lucrare ce nu este necesară. Tratamentele obişnuite şi operaţiile care pot aştepta trebuie să fie programate pentru ziua următoare. Pacienţii să ştie că medicii trebuie să aibă şi ei o zi de odihnă.” Medical Ministry (Mountain View, CA: Pacific Press, 1963), p. 214.

Plata pentru aceste servicii medicale din ziua Sabatului trebuie să fie pusă deoparte pentru scopuri caritabile. E. G. White scria: „Poate să fie necesar să consacri chiar şi câteva ore ale Sabatului cel sfânt pentru a alina suferinţa omenirii. Dar onorariul pentru această lucrare trebuie să fie pus în tezaurul Domnului, spre a fi folosit pentru săracii care merită să fie ajutaţi, care au nevoie de îngrijire medicală, dar care nu pot plăti pentru aceasta” (Ibidem, p. 216).

[51] George E. Vandeman, When God Made Rest (Boise, ID: Pacific Press, 1987), p. 21.

Vizualizări: 561

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *