Mântuirea

Viața, moartea și învierea Domnului Hristos

În viaţa Domnului Hristos de perfectă ascultare de voinţa lui Dumnezeu, în suferinţele Sale, în moartea şi învierea Sa, Dumnezeu a oferit singurul mijloc de ispăşire pentru păcatul omenirii, astfel încât aceia care prin credinţă primesc această ispăşire să poată avea viaţa veşnică şi întregul univers creat să poată înţelege mai bine sfânta şi infinita iubire a Creatorului. Această ispăşire desăvârşită apără, reafirmă justeţea Legii lui Dumnezeu şi bunătatea caracterului Său, deoarece acestea două condamnă păcatul nostru şi fac posibilă iertarea noastră. Moartea Domnului Hristos este înlocuitoare şi expiatoare, aducând împăcare şi transformare. Învierea Domnului Isus Hristos proclamă triumful lui Dumnezeu asupra forţelor răului şi, acelora care acceptă ispăşirea, le asigură biruinţa finală asupra păcatului şi a morţii. Învierea confirmă domnia lui Isus Hristos, înaintea căruia fiecare genunchi din ceruri şi de pe pământ se va pleca. (Ioan 3,16; Is. 53; 1 Petru 2,21.22; 1 Cor. 15,3.4.20-22; 2 Cor. 5,14.15.19-21; Rom. 1,4; 3,25; 4,25; 8,3.4; 1 Ioan 2,2; 4,10; Col. 2,15; Fil. 2,6-11)

O uşă deschisă duce la centrul universului – cerul. O voce strigă: „Intră şi vezi ce se întâmplă aici!” În Duh, apostolul Ioan priveşte în sala tronului lui Dumnezeu.

Un curcubeu orbitor ca un smarald înconjoară tronul din mijlocul încăperii şi fulgere, tunete şi voci se aud de aici. Prelaţi – îmbrăcaţi în haine albe şi purtând coroane de aur – stau pe tronuri mai mici. În timp ce un imn de laudă se face auzit, bătrânii se prosternă în adorare, aruncându-şi coroanele de aur înaintea tronului.

Un înger purtând un sul cu şapte peceţi strigă: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” (Apoc. 5,2). Cu groază, Ioan vede că nu este nimeni în cer şi pe pământ vrednic să deschidă cartea. Descurajarea şi groaza lui se transformă în plâns, până când unul dintre bătrâni îl consolează: „Nu plânge. Iată că Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei” (Apoc. 5,5).

Privind din nou la tronul cel maiestuos, Ioan vede un Miel ce fusese înjunghiat, dar care acum este viu şi plin de puterea Duhului Sfânt. În timp ce acest Miel umil ia sulul în mâna Sa, făpturile vii şi bătrânii dau glas unui nou refren: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5,9.10). Fie­care fiinţă creată, din cer şi de pe pământ, se alătură cântecului lor, spunând: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, slava, cinstea şi stăpânirea în vecii vecilor” (Apoc. 5,13).

Ce este aşa de important în cartea aceasta? În ea se vorbeşte despre salvarea omenirii de sub sclavia lui Satana şi se înfăţişează biruinţa finală a lui Dumnezeu asupra păcatului. Ea, cartea, prezintă o mântuire atât de desăvârşită, încât cei înrobiţi de păcat pot fi eliberaţi din închisoarea morţii prin simpla alegere de a fi eliberaţi. Cu mult înainte de naşterea Lui în Betleem, Mielul a strigat: „Iată-mă că vin! În sulul cărţii este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40,7.8; Evrei 10,7). Venirea Mielului care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii a avut ca efect răscumpărarea lumii întregi (Apoc. 13,8).

Harul mântuitor al lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu care Se preocupă extrem de mult de salvarea omenirii. Persoanele Dumnezeirii sunt unite în lucrarea de aducere a oamenilor înapoi la comuniunea cu Dumnezeu, Creatorul lor. Domnul Hristos a scos în evidenţă iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, spunând: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16).

Scriptura declară că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). El S-a îndreptat către omenire „cu o iubire veşnică” (Ier. 31,3). Dumnezeul care adresează invitaţia mântuirii este atotputernic, dar iubirea Lui Îl obligă să permită ca fiecare persoană să aibă libertatea de a alege cum să răspundă (Apoc. 3,20.21). Constrângerea, o metodă contrară caracterului Său, nu poate juca niciun rol în strategia Sa.

Iniţiativa divină. Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a luat iniţiativa de a-i căuta. Perechea vinovată, Adam şi Eva, auzind sunetul prezenţei Creatorului lor, nu au alergat plini de bucurie ca să-L întâmpine, aşa cum făceau înainte. În schimb, ei s-au ascuns. Dar Dumnezeu nu i-a părăsit. În mod insistent, El a strigat: „Unde sunteţi?”

Cu profundă durere, Dumnezeu le-a făcut cunoscute consecinţele neascultării lor – durerea şi dificultăţile pe care aveau să le întâmpine. Cu toate acestea, în situaţia lor absolut disperată, El le-a prezentat un plan minunat, promiţându-le – în final – biruinţa asupra păcatului şi a morţii (Gen. 3,15).

Har sau dreptate? Mai târziu, după apostazia lui Israel la Sinai, Domnul Şi-a manifestat în faţa lui Moise caracterul binevoitor, dar corect, spunând: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam” (Exod 34,6.7).

Caracterul lui Dumnezeu este o împletire unică a harului şi a dreptăţii, a bunăvoinţei de a ierta şi a refuzului de a-l socoti pe cel vinovat drept nevinovat. Numai în persoana Domnului Hristos putem înţelege cum pot aceste trăsături de caracter să se armonizeze unele cu altele.

Iertare sau pedeapsă? În timpul apostaziei poporului Israel, Dumnezeu l-a chemat în repetate rânduri şi cu insistenţă pe poporul Său să-şi recunoască nelegiuirea şi să se întoarcă la El (Ier. 3,12-14). Dar israeliţii au refuzat invitaţia Lui plină de bunătate (Ier. 5,3). O atitudine de nepocăinţă, ce-şi bate joc de iertare, face ca pedeapsa să fie inevitabilă (Ps. 7,12).

Deşi Dumnezeu este milostiv, El nu-i poate ierta pe aceia care se ţin strâns de păcat (Ier. 5,7). Iertarea are un scop. Dumnezeu doreşte să-i transforme pe păcătoşi în sfinţi. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Is. 55,7). Solia mântuirii Sale răsună clar în toată lumea: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu altul” (Is. 45,22).

Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Păcătuirea primilor noştri părinţi a creat în mintea şi inima omului o tendinţă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Col. 1,21). În consecinţă, noi merităm mânia lui Dumnezeu, care este „un foc mistuitor” împotriva păcatului (Evrei 12,29; Hab. 1,13). Solemnul adevăr este că „toţi au păcătuit” (Rom. 3,23), toţi sunt „din fire copii ai mâniei” (Ef. 2,3; 5,6) şi supuşi morţii, „pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23).

Mânia divină este felul în care numeşte Scriptura reacţia lui Dumnezeu faţă de păcat şi nelegiuire (Rom. 1,18). Respingerea deliberată a voinţei Sale revelate – Legea Sa – Îi provoacă lui Dumnezeu în mod îndreptăţit mânia (2 Regi 17,16-18; 2 Cron. 36,16). G. E. Ladd scria: „Oamenii sunt, din punct de vedere etic, păcătoşi şi, atunci când Dumnezeu le pune în socoteală nelegiuirile, El îi vede ca păcătoşi, ca vrăjmaşi, ca obiecte ale mâniei divine, deoarece este o necesitate etică şi religioasă ca sfinţenia lui Dumnezeu să se manifeste în mânie împotriva păcatului.”[1] Totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeu doreşte să mântuiască lumea aceasta răzvrătită. În timp ce urăşte orice păcat, El are o grijă plină de iubire faţă de fiecare păcătos.

Răspunsul omului. Relaţia lui Dumnezeu cu poporul Israel a culminat cu lucrarea de slujire a Domnului Hristos, care a reprezentat cea mai clară dovadă a „nemărginitei bogăţii a harului Său” (Ef. 2,7). Ioan spunea: „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14). „Hristos Isus”, scria Pavel, „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‘Cine se laudă, să se laude în Domnul’” (1 Cor. 1,30.31). Cine deci poate dispreţui „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări”? Nu este de mirare că Pavel scoate în evidenţă faptul că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” (Rom. 2,4).

Nici chiar răspunsul omului la oferta de mântuire a lui Dumnezeu nu-şi are originea în fiinţa umană, ci în Dumnezeu. Credinţa noastră nu este decât un dar al lui Dumnezeu (Rom. 12,3), după cum este şi pocăinţa (Fapte 5,31). Iubirea noastră apare ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu (1 Ioan 4,19). Noi nu ne putem salva singuri de Satana, de păcat, de suferinţă şi moarte. Propria noastră neprihănire este ca o cârpă murdară (Is. 64,6). „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos… Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2,4.5.8.9).

Lucrarea de împăcare realizată de Domnul Hristos

Vestea bună este aceea că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19). Împăcarea realizată de Hristos resta­bileşte legăturile dintre Dumnezeu şi omenire. Textul din 2 Corinteni scoate în evidenţă faptul că acest proces îi împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu, nu pe Dumnezeu cu păcătoşii. Rolul decisiv în conducerea păcătoşilor înapoi la Dumnezeu îl are Domnul Isus Hristos. Planul Lui de reconciliere este o minune a condescendenţei divine. El avea tot dreptul să lase omenirea să piară.

Aşa cum am arătat deja, Dumnezeu a fost Acela care a luat iniţiativa de a reface legăturile rupte dintre fiinţele umane şi El Însuşi. „Căci pe când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5,10). În consecinţă, „ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Rom. 5,11).

Procesul de împăcare a fost asociat cu termenul din limba engleză atonement (echivalentul cuvântului românesc „ispăşire”), care, iniţial, însemna at-one-ment, adică faptul de a fi una, unire, acord, înţelegere. „Prin urmare, ’ispăşirea’ sugera armonia unei relaţii, iar când se producea înstrăinarea, această armonie avea să fie redobândită printr-un proces de împăcare. Înţeles în termenii semnificaţiei lui originale, cuvântul ’ispăşire’ denotă o stare de re­conciliere, împăcare, ce pune capăt unei stări de înstrăinare.”[2]

Mulţi creştini limitează sensul termenului „ispăşire” la efectele răscumpărătoare ale întrupării Domnului Hristos, ale suferinţelor şi morţii Sale. În serviciile de la sanctuar totuşi, ispăşirea nu presupunea numai sacrificarea mielului pentru jertfă, ci şi lucrarea preotului de a duce sângele şi a-l sluji în sanctuar (Lev. 4,20.26.35; 16,15-18,32.33). Deci, în armonie cu această înţelegere biblică, ispăşirea poate să se refere atât la moartea Domnului Hristos, cât şi la lucrarea Sa de mijlocire în Sanctuarul ceresc. Acolo, ca Mare-Preot, El prezintă rezultatele jertfei Sale ispăşitoare complete şi desăvârşite, pentru a realiza împăcarea omenirii cu Dumnezeu.[3]

Vincent Taylor remarca, de asemenea, că doctrina despre ispă­şire are două aspecte: (a) acţiunea mântuitoare a Domnului Hristos şi (b) însuşirea lucrării Sale, prin credinţă, atât individual, cât şi colectiv. Acestea două, împreună, constituie ispăşirea. Din această perspectivă, el concluzionează că „ispăşirea este adusă la îndeplinire pentru noi şi lucrată în noi”.[4] Acest capitol tratează ispăşirea în relaţia ei cu moartea Domnului Hristos. Ispăşirea asociată cu înalta Sa lucrare preoţească va fi discutată ulterior (în cap. 24 al cărţii de faţă).

Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos

Jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos la Golgota a marcat punctul de cotitură în relaţiile dintre Dumnezeu şi umanitate. Deşi există un raport în care sunt consemnate păcatele poporului Său, ca rezultat al împăcării Dumnezeu nu îi mai pune în socoteală păcatele (2 Cor. 5,19). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu anulează pedeapsa sau că păcatul nu mai trezeşte mânia Lui. Ci, mai degrabă, înseamnă că Dumnezeu a găsit o cale de a le acorda iertare păcătoşilor pocăiţi, în timp ce încă susţine cu tărie dreptatea Legii Sale veşnice.

Moartea Domnului Hristos, o necesitate. Pentru ca un Dumnezeu plin de iubire să-Şi menţină dreptatea şi neprihănirea, moar­tea ispăşitoare a Domnului Hristos a devenit „o necesitate morală şi legală”. „Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca păcatul să fie adus la judecată. De aceea, Dumnezeu trebuia să execute sentinţa rostită asupra păcatului şi, în acest fel, şi asupra păcătosului. În aducerea la îndeplinire a acestui lucru, Fiul lui Dumnezeu a luat locul nostru, locul păcătosului, după voia lui Dumnezeu. Ispăşirea era necesară, pentru că omul se afla sub mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. În aceasta constă esenţa Evangheliei iertării păcatului şi taina crucii Domnului Hristos: neprihănirea desăvârşită a Domnului Hristos a satisfăcut în mod adecvat cerinţele dreptăţii divine şi Dumnezeu este binevoitor să accepte sacrificiul de Sine al Domnului Hristos în locul morţii omului.”[5]

Persoanele care nu sunt dispuse să accepte sângele ispăşitor al Domnului Hristos nu primesc iertare de păcat şi sunt încă obiectul mâniei lui Dumnezeu. Ioan spunea: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3,36).

Astfel, crucea este o demonstrare atât a milei lui Dumnezeu, cât şi a dreptăţii Sale. „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3,25.26).

Ce realizează jertfa ispăşitoare? Tatăl a fost Acela care L-a adus pe Fiul Său ca „jertfă de ispăşire” (Rom. 3,25 – gr. hilasterion). Folosirea cuvântului hilasterion în Noul Testament nu are nimic de-a face cu ideea păgână de „a împăca un Dumnezeu mâniat” sau „a potoli un Dumnezeu răzbunător, arbitrar şi capricios”.[6] Textul exprimă ideea că „Dumnezeu, în hotărârea îndurării Sale, L-a adus pe Domnul Hristos ca ispăşire pentru mânia Sa sfântă, produsă de vina omului, pentru că L-a acceptat pe Domnul Hristos ca reprezentant al omului şi ca înlocuitor divin, care să execute sentinţa Sa asupra păcatului”.[7]

Din această perspectivă putem înţelege descrierea lui Pavel privind moartea Domnului Hristos: „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros, lui Dumnezeu” (Ef. 5,2; vezi Gen. 8,21; Ex. 29,18; Lev. 1,9). „Jertfa de bunăvoie a Domnului Hristos este plăcută lui Dumnezeu pentru că această jertfă ispăşitoare îndepărtează bariera dintre Dumnezeu şi omul păcătos, prin faptul că Domnul Hristos a suportat pe deplin mânia lui Dumnezeu faţă de păcatul omului. Prin Hristos, mânia lui Dumnezeu nu este transformată în dragoste, ci este îndepărtată de la om şi suportată numai de El.”[8]

Romani 3,25 exprimă, de asemenea, faptul că, prin jertfa Domnului Hristos, păcatul este ispăşit, sau curăţat, expiat. Expierea se concentrează asupra a ceea ce sângele ispăşitor face pentru păcătosul pocăit. Acesta are astfel parte de experienţa iertării, a îndepărtării vinovăţiei personale şi a curăţării de păcat.[9]

Domnul Hristos – purtătorul de păcat în locul păcătosului. Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Domnul Hristos ca „purtătorul de păcate” al omenirii. Într-un profund limbaj profetic, Isaia declară că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre… şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor… Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… El a fost o jertfă pentru păcat… şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Is. 53,5.6.10.12; vezi Gal. 1,4). Apostolul Pavel avea în minte această profeţie atunci când afirma că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15,3).

Aceste texte scot în evidenţă un important concept în Planul de Mântuire: păcatele şi vinovăţia ce ne-au mânjit pot fi transferate asupra Purtătorului nostru de păcate, făcându-ne astfel pe noi curaţi (Ps. 51,10). Jertfele din sanctuarul Vechiului Testament ne ilustrau acest rol al Domnului Hristos. Acolo, în acele jertfe, transferul păcatului de la păcătosul pocăit la mielul nevinovat simboliza transferarea păcatului asupra Domnului Hristos, Purtătorul de păcat (vezi cap. 4 al cărţii de faţă).

Care este rolul sângelui? Sângele a jucat un rol central în jertfele ispăşitoare din cadrul serviciilor din sanctuar. Dumnezeu a luat măsuri pentru ispăşire atunci când a spus: „Căci viaţa trupului este în sânge… căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17,11). După sacrificarea animalului, preotul trebuia să ia sângele şi să-l ducă în sanctuar înainte să se acorde iertarea.

Noul Testament arată faptul că ceremoniile Vechiului Testament pentru obţinerea iertării, a curăţării şi împăcării prin sângele înlocuitor şi-au găsit împlinirea în sângele ispăşitor al jertfei Domnului Hristos la Golgota. În contrast cu vechile obiceiuri, Noul Testament spune: „Cu atât mai mult sângele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetele voastre de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9,14). Vărsarea sângelui Său a adus la îndeplinire ispăşirea pentru păcat (Rom. 3,25). Ioan spunea că, datorită iubirii Sale, Dumnezeu „L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire [hilasmos] pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4,10).

Rezumând cele de mai sus, „actul obiectiv de împăcare a lui Dumnezeu a fost adus la îndeplinire prin sângele expiator, ispăşitor al Domnului Hristos, Fiul Său. În acest fel, Dumnezeu este atât Cel ce oferă mijloacele împăcării, cât şi Cel care beneficiază de ea.”[10]

Domnul Hristos, preţul răscumpărării

Când au ajuns sub stăpânirea păcatului, oamenii au devenit victime ale condamnării şi blestemului Legii lui Dumnezeu (Rom. 6,4; Gal. 3,10-13). Sclavi ai păcatului (Rom. 6,17), supuşi morţii, ei nu erau în stare să scape. Oamenii „nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-I dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Ps. 49,7). Numai Dumnezeu deţine puterea de a răscumpăra. „Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte” (Osea 13,14).

Cum a răscumpărat Dumnezeu? Prin Isus, care a mărturisit că El „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28; vezi şi 1 Tim. 2,6). Dumnezeu a „câştigat” biserica Sa cu „sângele Său” (Fapte 20,28). În Hristos, „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor” (Ef. 1,7; vezi Rom. 3,24). Moartea Sa a avut ca scop „să ne răscumpere de orice fărădelege şi să-şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2,14).

Ce a realizat răscumpărarea? Moartea Domnului Hristos a ratificat actul de proprietate al lui Dumnezeu asupra omenirii. Apostolul Pavel spunea că „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 6,19-20; 7,23).

Prin moartea Sa, Domnul Hristos a pus capăt stăpânirii păcatului, a pus capăt captivităţii spirituale, a îndepărtat condamnarea şi bles­temul Legii şi a făcut viaţa veşnică posibilă pentru toţi păcătoşii ce se pocăiesc. Petru a spus că cei credincioşi au fost „răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l [moşteniseră] de la părinţi…”
(1 Petru 1,18). Pavel scria, de asemenea, că aceia care au fost eliberaţi din sclavia păcatului şi din faptele lui moarte sunt acum în slujba lui Dumnezeu, „având ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit, viaţa veşnică” (Rom. 6,22).

A ignora sau a respinge principiul răscumpărării ar însemna „a pierde tocmai esenţa Evangheliei harului şi a nega cele mai profunde motive de recunoştinţă faţă de Mielul lui Dumnezeu”.[11] Acest principiu este elementul central al imnurilor de laudă cântate în sala tronului ceresc: „Căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apoc. 5,9-10).

Hristos, reprezentantul omenirii

Atât Adam, cât şi Domnul Hristos – „al doilea Om” (1 Cor. 15,45.47) – reprezintă întreaga omenire. În timp ce naşterea naturală împo­vărează fiecare om cu rezultatele păcătuirii lui Adam, toţi cei care trăiesc experienţa naşterii spirituale primesc beneficiile vieţii şi jertfei desăvârşite ale Domnului Hristos. „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15,22).

Răzvrătirea lui Adam a adus păcat, condamnare şi moarte pentru toţi oamenii. Domnul Hristos a schimbat diametral direcţia descendentă a lucrurilor. În marea Sa iubire, El a suportat de bunăvoie sentinţa divină asupra păcatului şi a devenit reprezentantul omenirii. Moartea Sa înlocuitoare le-a asigurat păcătoşilor pocăiţi eliberarea de pedeapsa păcatului şi le-a adus darul vieţii veşnice
(2 Cor. 5,21; Rom. 6,23; 1 Petru 3,18).

Scripturile susţin, în mod clar, caracterul universal al morţii înlocuitoare a Domnului Hristos. Căci „prin harul lui Dumnezeu”, El a suportat moartea pentru fiecare om (Evrei 2,9). Asemenea lui Adam, toţi oamenii au păcătuit (Rom. 5,12), de aceea toţi suportă experienţa morţii – prima moarte. Moartea pe care a gustat-o Domnul Hristos pentru noi toţi a fost a doua moarte – blestemul deplin al păcatului (Apoc. 20,6; vezi cap. 27 al cărţii de faţă).

Viaţa Domnului Hristos şi mântuirea

„Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5,10). Pentru a se crea o punte peste prăpastia înşelăciunii făcute de păcat, au fost necesare viaţa Domnului Hristos, precum şi moartea Sa. Amândouă sunt necesare şi contribuie la mântuirea noastră.

Ce poate face pentru noi viaţa desăvârşită a Domnului Hristos? Domnul Isus Hristos a trăit o viaţă curată, sfântă şi plină de iubire, sprijinindu-Se în totul pe Dumnezeu. Această viaţă preţioasă El a împărţit-o cu păcătoşii pocăiţi, oferindu-le-o ca dar. Caracterul Său perfect este înfăţişat ca o haină de nuntă (Mat. 22,11) sau ca o mantie a neprihănirii (Isaia 61,10), pe care El o oferă ca să acopere hainele murdare ale încercărilor omeneşti de a atinge neprihănirea (Is. 64,6).

În ciuda decăderii umane, atunci când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Lui, voinţa noastră se identifică perfect cu voinţa Lui, mintea noastră devine una cu min­tea Lui, gândurile noastre sunt aduse în supunere faţă de El; astfel, noi trăim viaţa Lui. Suntem acoperiţi cu haina îndreptăţirii Sale. Când priveşte la păcătosul pocăit şi credincios, Dumnezeu vede nu goli­ciunea sau diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii ţesute prin ascultarea desăvârşită a lui Hristos de cerinţele Legii.[12] Nimeni nu poate fi cu adevărat neprihănit, decât dacă este acoperit de această haină.

În parabola hainei de nuntă, invitatul care a venit îmbrăcat în propriile haine nu a fost aruncat afară din cauza necredinţei. El a acceptat invitaţia la masă (Mat. 22,10). Dar venirea nu era suficientă. Avea nevoie de haina de nuntă. Tot la fel, a crede în cruce nu este suficient. Pentru a ne prezenta înaintea împăratului, şi noi avem nevoie de viaţa desăvârşită a Domnului Hristos, de caracterul Său neprihănit.

Ca păcătoşi, avem nevoie nu numai să ni se ierte datoria, ci şi să ne fie refăcut contul din bancă. Avem nevoie nu numai să fim eliberaţi din închisoare, ci şi să fim adoptaţi în familia împăratului. Lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos cel înviat are un dublu obiec­tiv, şi anume acela de a ierta şi acela de a îmbrăca – punerea morţii şi vieţii Sale în dreptul vieţii noastre şi a statutului nostru înaintea lui Dumnezeu. Strigătul: „S-a sfârşit” de pe Golgota marchează împlinirea unei vieţi desăvârşite şi a unei jertfe desăvârşite. Păcătoşii au nevoie de amândouă.

Viaţa lui Isus – o sursă de inspiraţie. Viaţa Domnului Hristos pe pământ a constituit, de asemenea, un model pentru omenire, arătându-i cum să trăiască. Apostolul Petru ne recomandă, ca exem­plu, modul în care a reacţionat Isus la insulte (1 Petru 2,21-23). El, care a fost făcut asemenea nouă şi care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, a demonstrat că aceia care se bazează pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să mai continue în păcat. Viaţa Domnului Hristos ne dă asigurarea că putem trăi biruitori. Apostolul Pavel dă mărturie, spunând: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Fil. 4,13).

Învierea Domnului Hristos şi mântuirea

„Şi dacă n-a înviat Hristos”, spunea Pavel, „atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” şi „voi sunteţi încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15,14.17). Domnul Hristos a înviat în mod real (Luca 24,36-43), S-a înălţat la cer ca Dumnezeu-om şi Şi-a început lucrarea crucială ca Mijlocitor la dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Evrei 8,1.2; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă).

Învierea Domnului Hristos i-a dat crucii un sens pe care ucenicii zdrobiţi nu-l puteau vedea în vinerea crucificării. Învierea Sa i-a transformat pe aceşti oameni în forţe irezistibile care au schimbat istoria. Învierea – niciodată separată de crucificare – a devenit punctul central în misiunea lor. Ei L-au propovăduit pe Hristos cel viu, pe Hristos cel crucificat, care a triumfat asupra forţelor răului. În aceasta constă puterea mesajului apostolic.

„Învierea Domnului Hristos”, scria Philip Schaff, „este realmente o probă de care depinde caracterul real sau fals al religiei creştine. Ea este sau cel mai mare miracol, sau cea mai mare amăgire pe care istoria o înregistrează.”[13] Wilbur M. Smith comenta: „Învierea Domnului Hristos este citadela credinţei creştine. Aceasta este doctrina care a răscolit lumea în primul secol şi care a ridicat în mod distinct creştinismul mai presus de iudaism şi religiile păgâne din lumea mediteraneană. Dacă ea este adevărată, la fel trebuie să fie tot ceea ce este vital şi unic în Evanghelia Domnului Isus Hristos: ‘Dacă n-a înviat Hristos, atunci credinţa voastră este zadarnică’”
(1 Cor. 15,17).[14]

Lucrarea prezentă de slujire a Domnului Hristos are la bază moar­tea şi învierea Sa. Deşi jertfa ispăşitoare de pe Golgota a fost suficien­tă şi completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos Şi-a încheiat cu succes misiunea divină pe pământ. Faptul că Hristos a înviat confirmă realitatea vieţii de dincolo de mormânt şi de­monstrează temeinicia promisiunii privitoare la viaţa veşnică, în El.

Rezultatele slujirii mântuitoare a Domnului Hristos

Lucrarea ispăşitoare a Domnului Hristos are impact nu numai asupra omenirii, ci şi asupra universului întreg.

Reconciliere în tot universul. Apostolul Pavel subliniază dimensiunea salvării reuşite de Domnul Hristos în biserică şi prin biserică: „Pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin biserică înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”
(Ef. 3,10). El afirmă mai departe că lui Dumnezeu, prin Isus Hristos,
i-a plăcut „să împace totul cu Sine, atât ce este pe pământ, cât şi ceea ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui” (Col. 1,20). Pavel arată rezultatele uimitoare ale împăcării: „Pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri şi de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2,10.11).

Apărarea Legii lui Dumnezeu. Desăvârşita jertfă ispăşitoare a Domnului Isus Hristos susţine justeţea şi perfecţiunea Legii celei sfinte a lui Dumnezeu, precum şi caracterul Său plin de bunătate. Moartea Domnului Hristos şi preţul răscumpărării au satisfăcut cerinţele Legii (şi anume că păcatul trebuie să fie pedepsit), în timp ce i-au îndreptăţit pe păcătoşii pocăiţi prin harul şi mila Sa. Pavel spunea: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească… pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,3.4).

Îndreptăţirea. Împăcarea devine efectivă numai atunci când este acceptată iertarea. Fiul risipitor s-a împăcat cu tatăl său atunci când a acceptat iubirea şi iertarea tatălui său.

„Aceia care acceptă, prin credinţă, faptul că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine, în Hristos, şi care se supun Lui vor primi de la Dumnezeu darul nepreţuit al îndreptăţirii, ce are ca rezultat imediat pacea cu Dumnezeu (Rom. 5,1). Nemaifiind obiectul mâniei lui Dumnezeu, credincioşii îndreptăţiţi au devenit obiectul favorii lui Dumnezeu. Având pe deplin acces la tronul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos, ei primesc puterea Duhului Sfânt de a dărâma toate barie­rele sau zidurile despărţitoare ale duşmăniei dintre iudei şi păgâni” (vezi Ef. 2,14-16).[15]

Inutilitatea mântuirii prin fapte. Lucrarea lui Dumnezeu de împăcare demonstrează inutilitatea eforturilor omeneşti de a obţine mântuirea prin faptele Legii. Cunoaşterea harului divin duce la acceptarea neprihănirii îndreptăţitoare puse la dispoziţia tuturor prin credinţa în Hristos Isus. Mulţumirea sufletească a acelora care au trăit experienţa iertării face din ascultare o bucurie; faptele, deci, nu reprezintă baza mântuirii, ci consecinţele ei.[16]

O nouă legătură cu Dumnezeu. Experimentarea harului lui Dumnezeu – care oferă viaţa de perfectă ascultare a Domnului Hristos – şi primirea în dar a neprihănirii Lui şi a morţii Sale ispăşitoare duc la o mai profundă legătură cu Dumnezeu. Gratitudinea, lauda şi bucuria izbucnesc, ascultarea devine o încântare, studierea Cuvântului lui Dumnezeu, o bucurie, iar mintea, un loc gata pregătit pentru locuirea Duhului Sfânt. O nouă legătură se dezvoltă între Dumnezeu şi păcătosul pocăit. Este o comuniune bazată pe dragoste şi admiraţie, nu pe teamă şi obligaţie (Ioan 15,1-10).

Cu cât înţelegem mai mult harul lui Dumnezeu în lumina crucii, cu atât ne vom gândi mai puţin la neprihănirea prin fapte proprii şi ne vom da mai mult seama cât suntem de binecuvântaţi. Puterea aceluiaşi Duh Sfânt care a lucrat în Domnul Hristos atunci când El a înviat dintre morţi va transforma viaţa noastră. În locul înfrângerii, vom avea zilnic biruinţă asupra păcatului.

Motivaţie pentru slujire. Iubirea uimitoare, dovedită în lucrarea lui Dumnezeu de împăcare prin Isus Hristos, constituie motivaţia pentru a le împărtăşi şi altora Evanghelia. Când noi înşine am avut atât de mult de câştigat, nu vom mai putea ţine secret faptul că Dumnezeu nu mai pune în socoteală păcatul în dreptul acelora care acceptă jertfa Domnului Hristos pentru păcat. Atunci le vom transmite şi altora invitaţia mişcătoare a Evangheliei: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,20.21).

[1] George E. Ladd, A Theology of the New Testament (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1974), p. 453.

[2] „Atonement” (Ispăşire) SDA Bible Dictionary, p. 97.

[3] Pentru o tratare pe larg a acestui concept biblic, vezi Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Washington D.C.: Review and Herald, 1957), p. 341-355.

[4] Vincent Taylor, The Cross of Christ (Londra: Macmillan, 1956), p. 88, 89.

[5] Hans K. LaRondelle, Christ Our Salvation (Mountain View, CA: Pacific Press, 1980), p. 25, 26.

[6] Raoul Dederen, Atoning Aspects in Christ’s Death, în The Sanctuary and the Atonement, ed. Arnold V. Wallenkampf şi W. Richard Lesher (Washington D.C.: [Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists] 1981), p. 295. Autorul adaugă: „Printre păgâni, ispăşirea era considerată o activitate prin care închinătorul era singur în stare să producă o schimbare în atitudinea zeului. El nu făcea, de fapt, altceva decât să îl mituiască pe zeul său, ca acesta să-i fie favorabil. În Scriptură, ispăşirea-împăcarea este considerată ca izvorând din iubirea lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 317).

[7] La Rondelle, p. 26.

[8] Ibidem, p. 26, 27.

[9] Dederen, p. 295.

[10] La Rondelle, p. 28. Citatul a fost din H. G. Link şi C. Brown, „Reconci­lia­tion”, The New International Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids, MI: Zondervan, 1978), vol. 3, p. 162.

[11] La Rondelle, p. 30.

[12] Vezi White, Parabolele Domnului Hristos, p. 312.

[13] Philip Schaff, History of the Christian Church (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1962, vol. 1), p. 173.

[14] Wilbur M. Smith, „Twentieth-Century Scientists and the Resurrection of Christ”, Christianity Today, 15 aprilie 1957, p. 22. Pentru argumente privind istoricitatea învierii, vezi J. McDowell, Evidence That Demands a Verdict (Campus Crusade for Christ, 1972), p. 185-274.

[15] La Rondelle, p. 32, 33.

[16] Vezi Hyde, „What Christ’s Life Means to Me”, Adventist Review, 6 nov. 1986, p. 19.

Vizualizări: 199

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *