Biserica

Rămăşiţa şi misiunea ei

Biserica universală este compusă din toţi aceia care cred cu adevărat în Hristos. Dar, în zilele sfârşitului – o perioadă de apostazie foarte răspândită – o rămăşiţă a fost chemată să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Această rămăşiţă anunţă sosirea ceasului judecăţii, proclamă mântuirea prin Hristos şi vesteşte apropierea revenirii Sale. Această proclamare este simbolizată prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14; ea coincide cu lucrarea judecăţii din ceruri şi are ca efect o lucrare de pocăinţă şi reformă pe pământ. Fiecare credincios este chemat să participe personal la această acţiune mondială de mărturisire. (Apoc. 12,17; 14,6-12; 18,1-4; 2 Cor. 5,10; Jud. 3,14; 1 Petru 1,16-19; 2 Petru 3,10-14; Apoc. 21,1-14)

Marele balaur roşu stă la pândă, pregătit. Deja a do­borât a treia parte din îngerii cerului (Apoc. 12,4.7-9). Acum, dacă reuşeşte să devoreze Copilul ce stă să se nască, a câştigat războiul.

Femeia care stă înaintea lui este învăluită în soare, cu luna sub picioare şi poartă o cunună cu douăsprezece stele. Copilul de parte bărbătească, pe care ea îl va naşte, este menit să conducă toate popoarele „cu un toiag de fier”.

Balaurul se repede, dar eforturile lui de a ucide Copilul sunt zadarnice. În schimb, Copilul este „răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie”. Înfuriat, balaurul îşi îndreaptă mânia împotriva mamei, căreia, în mod miraculos, i se dau aripi şi este dusă într-un loc îndepărtat, pregătit special de Dumnezeu, unde El o hrăneşte timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme – trei ani şi jumătate, sau 1.260 de zile profetice (Apoc. 12,1-6.13.14).

În profeţia biblică, o femeie curată, virtuoasă reprezintă biserica de­votată lui Dumnezeu.[1] O femeie înfăţişată ca destrăbălată, sau adul­teră, reprezintă poporul lui Dumnezeu apostat (Ezech. 16; Is. 57,8; Ier. 31,4.5; Osea 1 – 3; Apoc. 17,1- 5).

Balaurul, „şarpele cel vechi numit Diavolul sau Satana”, aştepta ca să mănânce Copilul de parte bărbătească, mult aşteptatul Mesia, Isus Hristos. Satana, războindu-se împotriva lui Isus, vechiul lui duşman, a folosit Imperiul Roman ca instrument al său. Nimic, nici chiar moartea pe cruce nu L-a putut împiedica pe Isus să-Şi îndeplinească misiunea, ca Mântuitor al omenirii.

La cruce, Hristos L-a înfrânt pe Satana. Vorbind despre crucificare, Hristos a zis: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Apoca­lipsa descrie imnul de biruinţă al cerului: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos… De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri!” (Apoc. 12,10-12). Expulzarea lui Satana din ceruri i-a restrâns lucrarea. Satana nu mai putea acum să acuze poporul lui Dumnezeu înaintea fiinţelor cereşti.

Dar, în timp ce cerul se bucură, pământul trebuie să primească avertizarea: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12,12).

Pentru a-şi descărca mânia, Satana a început persecutarea femeii, adică a bisericii (Apoc. 12,13), care, deşi a suferit nespus de mult, a supravieţuit. Regiunile puţin populate ale pământului – „pustia” – au oferit refugiu pentru cei care au rămas credincioşi lui Dumnezeu în timpul celor 1.260 de zile profetice, sau 1.260 de ani literali (Apoc. 12,14-16; vezi şi cap. 4, cu privire la principiul an-zi).[2]

La sfârşitul acestei experienţe a pustiei, poporul lui Dumnezeu apare ca urmare a semnelor apropiatei reveniri a lui Hristos. Ioan identifică acest grup credincios ca fiind „rămăşiţa… care ţine poruncile lui Dumnezeu şi are mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,7). Diavolul urăşte în mod deosebit această rămăşiţă (Apoc. 12,17).

Când şi unde a avut loc persecuţia? Cum a apărut? Când a început să apară biserica rămăşiţei? Care este misiunea ei? Răspunsul la aceste întrebări cere o examinare atât a Scripturilor, cât şi a istoriei.

Marea apostazie

Persecutarea bisericii creştine a fost declanşată la început de către Roma păgână, apoi de către apostazia din propriile ei rânduri. Această apostazie n-a fost o surpriză – Ioan, Pavel şi Hristos au profetizat-o.

În timpul ultimei Sale cuvântări importante, Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi de amăgirea ce avea să vină: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”, a spus El, „căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24,4.24). Urmaşii Săi aveau să traverseze o perioadă de mare necaz, dar vor supravieţui (Mat. 24,21-22). Semne impresionante în natură vor marca sfârşitul acestei persecuţii şi vor arăta apropiata revenire a lui Hristos (Mat. 24,29.32.33).

Pavel a avertizat, de asemenea: „După plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să-i tragă pe ucenici de partea lor” (Fapte 20,29.30). Aceşti lupi vor duce biserica la apostazie sau „cădere”.

Această apostazie trebuie să aibă loc înainte de revenirea lui Hristos, spunea Pavel. Aceasta era o certitudine aşa de categorică, încât faptul că ea nu avusese încă loc era un semn sigur că venirea lui Hristos nu era încă iminentă. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip”, a spus el, „căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul [biserica] lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2,3.4).

Chiar în timpul lui Pavel, această apostazie se manifesta, însă într-un mod limitat. Metoda ei de lucru era satanică, „cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2,9.10). Înainte de sfârşitul primului secol, Ioan declara că „în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi”. Cu adevărat, a spus el, acesta este „duhul lui Antihrist… El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4,1.3).

Cum a apărut acest sistem apostat?

Ascensiunea „omului fărădelegii”. „Cum biserica şi-a părăsit ’dra­gostea dintâi’ (Apoc. 2,4), ea şi-a pierdut puritatea doctrinei, standardul înalt de comportament personal şi legătura invizibilă a unităţii date de Duhul Sfânt. În închinare, formalismul a înlocuit simpli­tatea. Popularitatea şi puterea personală au ajuns din ce în ce mai mult să determine alegerea conducătorilor, care şi-au asumat, pentru început, o mai mare autoritate înăuntrul bisericii locale, apoi au căutat să-şi extindă autoritatea asupra bisericilor învecinate.

Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfânt i-a cedat în cele din urmă locul autoritarismului ecleziastic, aşezat în mâinile unui singur oficial, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era personal supus şi singurul prin care se avea acces la mântuire. Ca urmare, conducerea a căutat numai să conducă biserica, în loc să-i slujească, şi ‘cel mai mare’ nu mai era deloc acela care se considera ‘slujitorul tuturor’. În acest fel, în mod treptat, s-a dezvoltat conceptul unei ierarhii preoţeşti, care s-a interpus între individ şi Domnul său.”[3]

În timp ce importanţa individului şi a bisericii locale se micşora, episcopul Romei devenea puterea supremă în creştinătate. Cu ajutorul împăratului, acest episcop de cel mai înalt grad, sau papă,[4] a fost recunoscut ca fiind capul vizibil al bisericii universale, învestit cu autoritate supremă asupra tuturor conducătorilor bisericii din lumea întreagă.

Sub conducerea papalităţii,[5] biserica creştină s-a afundat într-o şi mai adâncă apostazie. Popularitatea crescândă a bisericii a acce­lerat declinul ei. Coborârea standardului a făcut ca cei neconvertiţi să se simtă în largul lor în biserică. Mulţimile, cunoscând foarte puţin despre adevăratul creştinism, s-au alăturat bisericii numai cu numele, aducând cu ele doctrine păgâne, reprezentări grafice păgâne, moduri de închinare, ceremonii, sărbători şi simboluri păgâne.

Aceste compromisuri între păgânism şi creştinism au dus la for­marea „omului fărădelegii” – un sistem gigantic al falsei religii, un amestec de adevăr şi erezie. Profeţia din 2 Tesaloniceni 2 nu condamnă persoane luate în mod individual, ci demască sistemul religios răspunzător pentru marea apostazie. Mulţi credincioşi din interiorul acestui sistem aparţin totuşi bisericii universale a lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc în armonie cu toată lumina pe care o au.

Biserica ce suferă. Odată cu declinul spiritualităţii, biserica Romei a adoptat un profil mai mult secular, având legături strânse cu autoritatea imperială. Biserica şi statul erau unite într-o alianţă nesfântă.

În clasica sa lucrare Cetatea lui Dumnezeu, Augustin, unul dintre cei mai influenţi părinţi ai bisericii, prezintă idealul catolic al unei biserici universale care controlează un stat universal. Modul de gândire a lui Augustin a pus temelia teologiei papale medievale.

În anul 533 d.Hr., într-o scrisoare cuprinsă în Codul lui Iustinian, împăratul Iustinian îl declară pe episcopul Romei capul tuturor bisericilor.[6] El recunoaşte, de asemenea, influenţa papei în eliminarea ereticilor.[7]

Când Belizarius, generalul lui Iustinian, a eliberat Roma în anul 538 d.Hr., episcopul Romei a fost eliberat de sub controlul ostrogoţilor, al căror arianism împiedicase dezvoltarea Bisericii Catolice. Acum, episcopul putea să-şi exercite prerogativele care îi fuseseră atribuite prin decretul lui Iustinian din 533 d.Hr.; putea să extindă autoritatea „Sfântului Scaun”. Astfel au început cei 1.260 de ani de persecuţie, aşa cum se prevăzuse în profeţia biblică (Dan.7,25; Apoc. 12,6.14; 13,5-7).

În mod tragic, biserica, ajutată de stat, a încercat să impună decretele şi învăţăturile ei tuturor creştinilor. Mulţi şi-au abandonat credinţa de teama persecuţiei, în timp ce aceia care au rămas credincioşi învăţăturilor Sfintelor Scripturi au îndurat o dură persecuţie. Lumea creştină a devenit un câmp de bătaie. Mulţi au fost întemniţaţi sau executaţi în numele lui Dumnezeu. În timpul celor 1.260 de ani de persecuţie, milioane de credincioşi statornici au îndurat mari suferinţe şi mulţi au plătit cu viaţa devotamentul lor faţă de Isus Hristos.[8]

Fiecare picătură de sânge vărsată punea o pată pe numele lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos. Nimic n-a făcut mai mult rău cauzei creştinismului decât această nemiloasă persecuţie. Imaginea grav deteriorată a lui Dumnezeu, din cauza acestor acte ale bisericii, împreună cu doctrina purgatoriului şi a chinurilor veşnice au făcut ca mulţi să respingă cu totul creştinismul.

Cu mult înainte de Reformă, voci din interiorul Bisericii Catolice au protestat împotriva uciderii fără milă a oponenţilor ei, împotriva pretenţiilor ei arogante şi a corupţiei grosolane. Lipsa de dispoziţie a bisericii de a se schimba a dat naştere la Reforma Protestantă din seco­lul al XVI-lea. Succesul ei a fost o mare lovitură dată autorităţii şi prestigiului bisericii Romei. Prin Contrareformă, papalitatea a dus o luptă sângeroasă pentru a zdrobi Reforma, pierzând însă treptat bătălia împotriva forţelor ce se luptau pentru libertate civilă şi religioasă.

În cele din urmă, în 1798, la 1.260 de ani după 538 d.Hr., Biserica Romano-Catolică a primit lovitura de moarte (Apoc. 13,3).[9] Victoriile spectaculoase ale armatelor lui Napoleon în Italia l-au pus pe papă în situaţia de a fi la dispoziţia guvernului revoluţionar francez, care considera religia romană ca fiind duşmanul categoric al republicii. Guvernul francez i-a cerut lui Napoleon să-l ia pe papă prizonier. La ordinele acestuia, generalul Berthier a intrat în Roma şi a proclamat sfârşitul dominaţiei politice a papalităţii. Luându-l pe papă captiv, Berthier l-a dus în Franţa, unde acesta a şi murit, în exil.[10]

Răsturnarea papalităţii a fost punctul culminant al unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei treptat. Acest eveniment marchează sfârşitul perioadei profetice de 1.260 de ani. Mulţi protestanţi inter­pre­tea­ză acest eveniment ca o împlinire a profeţiei.[11]

Reforma

Învăţăturile nescripturistice bazate pe tradiţie, necontenita şi nemi­loasa persecutare a disidenţilor, corupţia şi declinul spiritual al multor clerici s-au aflat printre factorii majori ce i-au determinat pe oameni să-şi înalţe glasul pentru reforme în cadrul bisericii organizate.

Aspecte doctrinare. Iată câteva exemple de învăţături nebi­blice care au contribuit la urgentarea Reformei Protestante şi care îi separă încă pe protestanţi de romano-catolici.

  1. Capul bisericii de pe pământ este vicarul lui Hristos. Această doctrină pretinde că numai episcopul Romei este vicarul, sau reprezentantul, lui Hristos pe pământ şi capul vizibil al bisericii. În contrast cu viziunea biblică asupra conducerii bisericii (vezi cap. 12 al cărţii de faţă), această învăţătură a fost întemeiată pe ipoteza că Hristos l-a făcut pe Petru capul vizibil al bisericii şi că papa este succesorul lui Petru.[12]
  2. Infailibilitatea bisericii şi a capului său. Doctrina care a contribuit cel mai pregnant la prestigiul şi influenţa bisericii Romei a fost cea a infailibilităţii ei. Biserica pretinde că ea n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi, fundamentând această învăţătură pe următorul raţionament, care nu are niciun sprijin biblic: Pentru că biserica este de origine divină, unul dintre atributele ei inerente este infailibilitatea. Pe lângă aceasta, pentru că Dumnezeu a intenţionat ca prin această biserică divină să-i conducă pe toţi oamenii de bine spre ceruri, ea trebuie să fie infailibilă în învăţarea credinţei şi a moralei.[13] Hristos deci o va păzi de orice erezie, prin puterea Duhului Sfânt.

Corolarul logic, ce neagă însă natura decăzută inerentă a omenirii (vezi cap. 7 al cărţii de faţă), este acela că şi conducătorul bisericii trebuie să fie, de asemenea, infailibil.[14] În consecinţă, literatura catolică îi atribuie prerogative divine conducătorului ei.[15]

  1. Eclipsarea lucrării mijlocitoare de Mare-Preot a Domnului Hristos. Pe măsură ce influenţa bisericii Romei a crescut, atenţia credincioşilor a fost îndepărtată de la lucrarea continuă de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare-Preot în ceruri – arhetipul jertfelor zilnice ce se aduceau continuu în cadrul serviciilor din sanctuarul Vechiului Testament (vezi cap. 4 şi 21 ale cărţii de faţă) – şi îndreptată spre o preoţie pământească şi spre conducătorul ei din Roma. În loc să se încreadă în Hristos pentru iertarea păcatelor şi mântuirea veşnică (vezi cap. 9 şi 10 ale cărţii de faţă), credincioşii şi-au pus credinţa în papi, preoţi şi prelaţi. În contradicţie cu învăţătura Noului Testament cu privire la preoţia tuturor credincioşilor, lucrarea clericilor de acordare a iertării era acum privită ca vitală pentru mântuire.

Lucrarea preoţească a lui Hristos în ceruri, unde El pune în mod continuu în dreptul credincioşilor pocăiţi rezultatele salvatoare ale jertfei Sale ispăşitoare, a fost practic negată atunci când biserica a înlocuit Cina Domnului cu mesa (liturghia). Spre deosebire de Cină – un serviciu instituit de Isus pentru a comemora moartea Sa şi pentru a prefigura împărăţia Sa care stă să vină (vezi cap. 16 al cărţii de faţă) – Biserica Catolică pretinde că mesa este jertfa fără vărsare de sânge a lui Hristos adusă lui Dumnezeu de către un preot omenesc. Pentru că Hristos este jertfit din nou, aşa cum a fost adus jertfă pe Golgota, mesa s-a considerat că aduce un har deosebit atât credincioşilor, cât şi celor morţi.[16]

Necunoscând Scripturile, cunoscând numai mesa condusă de o preoţie omenească, mulţimile au pierdut binecuvântarea accesului direct la Mijlocitorul nostru, Isus Hristos. Astfel, făgăduinţa şi invitaţia: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,16) a fost anulată.

  1. Natura meritorie a faptelor bune. Părerea răspândită că o persoană care face fapte bune poate obţine meritul vital pentru mântuire şi că nu putem fi mântuiţi prin credinţă contrazice învăţătura Noului Testament (vezi cap. 9 şi 10 ale cărţii de faţă). Biserica Catolică susţine că faptele bune, care sunt rezultatul harului revărsat în inima păcătosului, sunt meritorii, ceea ce înseamnă că ele îi dau individului dreptul de a pretinde în mod just mântuirea. De fapt, omul poate face chiar mai multe fapte bune decât ar fi ne­cesare pentru mântuire – cum e cazul sfinţilor – şi în acest fel acumulează merite în plus. Acest surplus de merite poate fi folosit în beneficiul altora. Pentru că biserica susţine că păcătoşii au fost îndreptăţiţi pe baza neprihănirii revărsate în inimile lor, faptele bune joacă un rol important în îndreptăţire.

Faptele meritorii au, de asemenea, un rol important în doctrina cu privire la purgatoriu, care susţine că aceia care nu sunt în mod desăvârşit curaţi trebuie să suporte o pedeapsă temporară în vederea curăţării de păcatele lor în purgatoriu, înainte de a intra în bucuria cerului. Prin rugăciunile şi faptele lor bune, credincioşii vii pot să scurteze durata şi intensitatea suferinţelor celor din purgatoriu.

  1. Doctrina penitenţei şi a indulgenţelor. Penitenţa este sacra­mentul prin care creştinii pot obţine iertarea de păcatele comise după botez. Această iertare a păcatelor este realizată prin absolvirea acordată de un preot, dar înainte de a o primi, creştinii trebuie să-şi cerceteze conştiinţa, să se pocăiască de păcatele lor şi să hotărască să nu mai păcătuiască niciodată împotriva lui Dumnezeu. Apoi ei trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să execute o penitenţă – o sarcină prescrisă de preot.

Cu toate acestea, penitenţa nu îi eliberează definitiv pe păcătoşi. Ei încă mai au de suportat o pedeapsă temporară fie în această viaţă, fie în purgatoriu. Pentru a elimina această pedeapsă, biserica a instituit indulgenţele, care oferă eliberarea de pedeapsa temporară ce a rămas de executat, din cauza păcatului săvârşit după ce vinovatul a fost absolvit de vină. Indulgenţele, de care pot beneficia atât cei vii, cât şi cei din purgatoriu, sunt acordate cu condiţia penitenţei şi aducerii la îndeplinire a unor fapte bune prescrise adesea sub forma unor plăţi în bani făcute bisericii.

Plusul de merite ale martirilor, sfinţilor, apostolilor şi în mod deosebit ale lui Isus Hristos şi ale Mariei fac posibile indulgenţele. Meritele lor sunt păstrate în „tezaurul meritelor” şi sunt transferabile asupra acelor credincioşi ale căror conturi sunt deficitare. Papa, ca pretins succesor al lui Petru, deţine cheile acestui tezaur şi îi poate elibera pe oameni de pedeapsa temporară, acordându-le credite din acest tezaur.[17]

  1. Autoritatea supremă a bisericii. De-a lungul secolelor, bise­rica a adoptat multe credinţe păgâne, zile sfinte şi simboluri. Când s-au ridicat voci împotriva acestor fapte abominabile, biserica Romei şi-a asumat rolul de a fi singura care poate interpreta corect Biblia. Biserica, şi nu Biblia, a devenit autoritatea supremă (vezi cap. 1 al cărţii de faţă). Biserica susţine că există două izvoare ale adevărului divin: (1) Sfânta Scriptură şi (2) tradiţia catolică, ce constă în scrieri ale părinţilor bisericii, în decretele conciliilor bisericeşti, în crezurile aprobate, precum şi în ceremoniile bisericii. Ori de câte ori doctrinele bisericii erau sprijinite de tradiţie, şi nu de Scriptură, tradiţia avea prioritate. Credincioşii de rând nu au autoritatea să interpreteze învăţăturile pe care Dumnezeu le-a exprimat în Scriptură. Această autoritate o are numai Biserica Catolică.[18]

Zorii unei noi zile. În secolul al XIV-lea, John Wycliffe a făcut apel pentru o reformă în biserică nu numai în Anglia, ci în toată creştinătatea. Într-o perioadă în care existau puţine exemplare ale Bibliei, el a oferit prima traducere a întregii Biblii în limba engleză. Învăţăturile lui despre mântuirea numai prin credinţa în Hristos şi despre faptul că numai Scripturile erau infailibile au pus temelia Reformei Protestante. Ca luceafăr al Reformei, el a încercat să elibe­reze biserica lui Hristos de legăturile păgânismului care o înlănţuiau în ignoranţă. El a inaugurat o mişcare ce avea să elibereze minţile oamenilor şi naţiuni întregi din ghearele ereziilor religioase. Scrierile lui Wycliffe au mişcat sufletul lui Hus, Ieronim, Luther şi al multor altora.

Martin Luther – iute, impulsiv, intransigent – a fost poate cea mai puternică personalitate a Reformei. Mai mult decât oricare alt om, el i-a condus pe oameni înapoi la Scripturi şi la marele adevăr al Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă –, ridicându-se împotriva mântuirii prin fapte.

Declarând că cei credincioşi nu trebuie să accepte o altă autoritate decât cea a Scripturilor, Luther a îndreptat ochii oamenilor în sus, de la faptele omeneşti, preoţi şi penitenţă, la Hristos, ca singurul lor Mij­locitor şi Mântuitor. Este imposibil, spunea el, ca prin fapte omeneşti să micşorăm vinovăţia păcătuirii sau să evităm pedeapsa pentru ea. Numai pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos îi pot salva pe păcătoşi. Pentru că este un dar ce se oferă fără plată, harul Său nu poate fi cumpărat. Deci oamenii pot avea speranţă nu datorită indulgenţelor, ci datorită sângelui vărsat al Răscumpărătorului crucificat.

Asemenea unor săpături arheologice, când sunt găsite comori îngropate sub resturile acumulate în decursul secolelor, Reforma a scos la lumină adevăruri de mult uitate. Îndreptăţirea prin credinţă – marele principiu al Evangheliei – a fost redescoperită, ca o nouă apreciere a sacrificiului ispăşitor al lui Isus Hristos, adus o dată pentru totdeauna, precum şi ca o apreciere a preoţiei Sale mijlocitoare atotsuficiente. Multe învăţături nebiblice, de exemplu rugăciunile pentru cei morţi, venerarea sfinţilor şi a moaştelor, celebrarea mesei, adorarea Mariei, purgatoriul, penitenţa, apa sfinţită, celibatul preoţilor, rozariile, Inchiziţia, transubstanţiaţiunea, ungerea în cazuri extreme şi dependenţa de tradiţie au fost respinse şi abandonate.

Reformatorii protestanţi au fost aproape unanimi în identificarea sistemului papal cu „omul fărădelegii”, „taina nelegiuirii” şi „cornul cel mic” din Daniel, entitate ce avea să persecute pe adevăratul popor al lui Dumnezeu în timpul celor 1.260 de ani din Apocalipsa 12,6.14 şi 13,5 înainte de a Doua Venire.[19]

Doctrina „Biblia, şi numai Biblia, ca normă a credinţei şi moralei” a devenit o doctrină de bază a protestantismului. Reformatorii au considerat toate tradiţiile omeneşti ca fiind supuse autorităţii finale şi superioare a Scripturilor. În materie de credinţă religioasă, nicio autoritate – fie ea papa, conciliile, părinţii bisericii, regii sau învăţaţii – nu trebuie să dirijeze conştiinţa. Cu adevărat, lumea creştină a început să se trezească din somnul ei şi, în cele din urmă, în multe ţări a fost proclamată libertatea religioasă.

Reforma întreruptă

Reforma bisericii creştine nu trebuia să se sfârşească în secolul al XVI-lea. Reformatorii au realizat mult, dar nu au redescoperit toată lumina pierdută în timpul apostaziei. Ei au scos creştinismul dintr-un întuneric total, dar acesta a rămas încă în umbră. Deşi au sfărâmat mâna de fier a bisericii medievale, au dat lumii Biblia şi au reafirmat mesajul de bază al Evangheliei, ei au dat greş în a descoperi alte adevăruri importante. Botezul prin scufundare, nemurirea ca un dar acordat de Hristos la învierea celor drepţi, ziua a şaptea ca Sabatul biblic, precum şi alte adevăruri (vezi cap. 7, 15, 20 şi 26 ale cărţii de faţă) erau încă pierdute în umbră.

Dar, în loc de a duce Reforma mai departe, succesorii lor au consolidat realizările de până atunci. Ei şi-au concentrat atenţia asupra cuvintelor şi opiniilor reformatorilor, în loc de a se îndrepta asupra Scripturii. Câţiva au descoperit noi adevăruri, dar majoritatea au refuzat să înainteze dincolo de ceea ce au crezut primii reformatori. În consecinţă, credinţa protestantă a degenerat în formalism şi scolasticism, iar ereziile care ar fi trebuit înlăturate au fost repuse în amvoane. Flacăra Reformei a început în mod treptat să se stingă şi bisericile protestante au devenit reci, formale, având nevoie de reformă.

Perioada postreformă fremăta de activitate teologică, dar s-a realizat puţin progres spiritual. Frederic W. Farrar scria că, în această perioadă, „libertatea a fost schimbată cu robia; principiile universale, cu elemente sărăcăcioase; adevărul, cu dogmatismul; independenţa, cu tradiţia; religia, cu sistemul. Un respect viu faţă de Scriptură a fost înlocuit cu o teorie moartă despre inspiraţie. Ortodoxia adevărată a cedat locul unei uniformităţi de fier şi gândirea vie, unei dialectici a polemicii”.[20] Şi, cu toate că „Reforma frânsese sceptrul de plumb al vechiului scolasticism”, bisericile protestante au introdus „un nou scolasticism, al cărui toiag a fost de fier”.[21] Robert M. Grant a considerat acest nou scolasticism „la fel de rigid ca orice construcţie teologică medievală”.[22] Protestanţii „s-au legat practic singuri prin limitele mărturisirilor lor în vigoare”.[23]

Au izbucnit controverse. „Nu a existat nicio epocă în care oamenii să fie atât de ocupaţi cu descoperirea reciprocă de erezii sau în care să se eticheteze unii pe alţii cu atât de multe nume de ocară.”[24] Astfel, vestea cea bună a devenit un război al cuvintelor. „Scripturile nu mai vorbesc deloc inimii, ci numai intelectului critic.”[25] „Dogmele erau corecte, ortodoxe, dar spiritualitatea era stinsă. Teologia era triumfătoare, dar dragostea era înăbuşită.”[26]

Rămăşiţa

În ciuda apostaziei şi a necazurilor de-a lungul celor 1.260 de ani, unii credincioşi au continuat să reflecte curăţia bisericii apostolice. Când cei 1.260 de ani de opresiune s-au încheiat, în 1798 d.Hr., balaurul nu reuşise să nimicească tot poporul credincios al lui Dumnezeu. Împotriva acestuia, Satana a continuat să-şi îndrepte eforturile nimicitoare. Ioan spunea: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17).

Ce este rămăşiţa? În descrierea luptei balaurului cu femeia şi urmaşii ei, Ioan a folosit expresia „rămăşiţa seminţei ei” (Apoc. 12,17). Această expresie înseamnă „cei care rămân”. Biblia înfăţi­şează rămăşiţa ca pe un mic grup din poporul lui Dumnezeu care, prin nenorociri, războaie şi apostazie, rămâne credincios faţă de Dumnezeu. Această rămăşiţă credincioasă a fost rădăcina pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a extinde biserica Sa vizibilă pe pământ
(2 Cron. 30,6; Ezra 9,14.15; Is. 10,20-22; Ier. 42,2; Ezech. 6,8; 14,22).

Dumnezeu a însărcinat rămăşiţa să vestească slava Sa şi să conducă poporul Său răspândit în toată lumea spre „Ierusalim, muntele Său cel sfânt”, spre „Muntele Sion” (Is. 37,31.32; 66,20; cf. Apoc. 14,1). Despre cei care sunt astfel adunaţi, Sfânta Scriptură declară că „Îl urmează pe Miel, oriunde merge El” (Apoc. 14,4).

Apocalipsa 12,17 conţine o descriere a ultimei rămăşiţe din linia aleşilor lui Dumnezeu, a credincioşilor loiali – martorii Săi adevăraţi din zilele din urmă, înainte de a doua venire a lui Hristos. Care sunt, deci, caracteristicile rămăşiţei?

Caracteristicile rămăşiţei. Rămăşiţa din timpul sfârşitului nu trebuie să fie confundată cu uşurinţă. Ioan descrie acest grup de oameni în termeni specifici. Apărând după 1.260 de ani de persecuţie, ea este compusă din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17).

Ei au răspunderea de a rosti, chiar înaintea revenirii lui Hristos, avertizarea finală a lui Dumnezeu adresată lumii întregi – întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 (Apoc. 14,6-12). Această solie însăşi conţine o descriere a rămăşiţei – care e formată din aceia „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12). Să analizăm mai îndeaproape fiecare dintre aceste caracteristici.

  1. Credinţa lui Isus. Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu este caracterizată de o credinţă asemănătoare aceleia pe care a avut-o Isus. Ea reflectă încrederea nezdruncinată a lui Isus în Dumnezeu şi în autoritatea Scripturilor. Cei care alcătuiesc rămăşiţa cred că Isus Hristos este Mesia cel profetizat, Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Mântuitor al lumii. Credinţa rămăşiţei cuprinde toate adevărurile Bibliei – acelea pe care Hristos le-a crezut şi le-a predicat.

Deci cei care formează rămăşiţa lui Dumnezeu vor proclama Evanghelia cea veşnică a mântuirii prin credinţa în Hristos. Ei vor avertiza lumea că ceasul judecăţii a sosit şi îi vor pregăti şi pe alţii să-L întâmpine pe Domnul lor, care va veni în curând. Ei vor fi angajaţi într-o misiune mondială, pentru a încheia mărturia divină adresată omenirii (Apoc. 14,6-7; 10,11; Mat. 24,14).

  1. Poruncile lui Dumnezeu. Credinţa adevărată în Isus determină rămăşiţa să urmeze exemplul Său: „Cine zice că rămâne în El”, spunea Ioan, „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6). Deoa­rece Isus a păzit poruncile Tatălui Său, rămăşiţa va păzi, de asemenea, poruncile lui Dumnezeu (Ioan 15,10).

În mod deosebit, deoarece ei formează rămăşiţa, faptele celor credincioşi trebuie să se armonizeze cu mărturia lor; altfel, aceasta este fără valoare. Isus a spus: „Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doam­ne’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 7,21). Prin puterea dată lor de Hristos, ei ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, inclusiv de toate cele Zece Porunci – Legea morală de neschimbat a lui Dumnezeu (Ex. 20,1-17; Mat. 5,17-19; 19,17; Fil. 4,13).

  1. Mărturia lui Isus. Ioan defineşte „mărturia lui Isus” ca fiind „duhul [spiritul] prorociei” (Apoc. 19,10). Rămăşiţa va fi călăuzită de mărturia lui Isus, transmisă prin darul profetic.

Acest dar al Duhului avea să funcţioneze în mod continuu în decursul întregii istorii a bisericii, până când „vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Ea este, deci, una dintre caracteristicile principale ale rămăşiţei.

O astfel de călăuzire profetică face din rămăşiţă un popor al profeţiei, care proclamă un mesaj profetic. Cei care alcătuiesc rămăşiţa vor înţe­lege profeţia şi îi vor învăţa şi pe alţii. Descoperirea adevărului care ajunge la rămăşiţă îi va ajuta să-şi aducă la îndeplinire misiunea de pre­gătire a lumii pentru revenirea lui Hristos (vezi cap. 18 al cărţii de faţă).

Apariţia rămăşiţei în timpul zilelor din urmă. Biblia arată că rămăşiţa apare pe scena lumii după timpul marii strâmtorări (perse­cuţii) (Apoc. 12,14-17). Evenimentele cutremurătoare ale Revoluţiei Franceze, care s-au soldat cu captivitatea papei la sfârşitul celor 1.260 de ani (1798 d.Hr.), şi împlinirea celor trei mari semne cosmice – în care pământul, soarele, luna şi stelele mărturisesc despre iminenta revenire a lui Hristos (vezi cap. 25 al cărţii de faţă) – au dus la o mare revitalizare a studierii profeţiei. S-a răspândit tot mai mult speranţa că în curând Hristos avea să revină. În lumea întreagă, mulţi creştini au recunoscut că a sosit „timpul sfârşitului” (Daniel 12,4).[27]

Împlinirea profeţiilor biblice în timpul celei de a doua părţi a seco­lului al XVIII-lea şi a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea a generat o puternică mişcare interconfesională, bazată pe speranţa în cea de-a Doua Venire. În fiecare biserică puteau fi găsiţi credincioşi care aşteptau apropiata revenire a lui Hristos, rugându-se cu toţii, lucrând şi aşteptând momentul culminant al tuturor veacurilor.

Speranţa revenirii a adus un profund spirit de unitate între cei care o nutreau şi mulţi şi-au unit forţele pentru a avertiza lumea despre revenirea în curând a Domnului Hristos. Mişcarea adventă a fost realmente o mişcare biblică interconfesională, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi speranţa revenirii lui Isus.

Cu cât credincioşii studiau mai mult Biblia, cu atât deveneau mai convinşi că Dumnezeu a chemat o rămăşiţă care să continue reforma bisericii creştine, ce stagnase. Ei înşişi simţiseră absenţa adevăratului spirit al Reformei în bisericile lor şi recunoscuseră lipsa de interes în studierea şi pregătirea pentru a Doua Venire. Prin stu­diul Bibliei, au descoperit faptul că încercările şi dezamăgirile prin care Dumnezeu a îngăduit ca ei să treacă au constituit o profundă şi purificatoare experienţă – care i-a unit ca rămăşiţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a însărcinat să continue Reforma care adusese atâta bucurie şi putere bisericii. Cu mulţumire şi umilinţă, ei şi-au acceptat misiunea, conştienţi fiind de faptul că însărcinarea primită de la Dumnezeu nu le-a fost adresată datorită unei inerente superiorităţi şi că numai prin mila şi puterea lui Hristos puteau să aibă succes.

Misiunea rămăşiţei

Profeţiile din cartea Apocalipsei prezintă în mod clar misiunea rămăşiţei. Mesajele celor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-12 exprimă ideea că rămăşiţa va proclama ceva care va aduce restaurarea totală şi finală a adevărului Evangheliei.[28] Aceste trei mesaje cuprind răspunsurile lui Dumnezeu la copleşitoarea înşelăciune satanică ce inundă lumea chiar înainte de revenirea lui Hristos (Apoc. 13,3.8.14-16). Imediat după ultimul apel al lui Dumnezeu adresat lumii, Hristos va reveni pentru a strânge roadele (Apoc. 14,14-20).

Mesajul primului înger

„Apoi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor’” (Apoc. 14,6.7).

Primul înger simbolizează rămăşiţa lui Dumnezeu ducând lumii Evanghelia cea veşnică. Această Evanghelie este aceeaşi veste bună a infinitei iubiri a lui Dumnezeu pe care au vestit-o profeţii din vechime şi apostolii (Evr. 4,2). Rămăşiţa nu prezintă o Evan­ghelie diferită, ci, având în vedere judecata, ea reafirmă vestea bună că pă­cătoşii pot fi îndreptăţiţi prin credinţă şi pot primi neprihănirea lui Hristos.

Această solie cheamă lumea la pocăinţă. Ea îi somează pe toţi să „se teamă”, sau să-L venereze pe Dumnezeu şi să-I dea „slavă”, sau cinste. Noi am fost creaţi cu acest scop şi putem să Îi dăm slavă lui Dumnezeu prin cuvintele şi faptele noastre. „Prin aceasta, Tatăl Meu va fi proslăvit, ca să aduceţi multă roadă” (Ioan 15,8).

Ioan a profetizat că mişcarea care va pregăti lumea pentru revenirea lui Hristos va pune din nou accentul pe conceptul biblic de glorificare a lui Dumnezeu. Ca niciodată până atunci, rămăşiţa va face cunoscut apelul Noului Testament la o administrare sacră a vieţii noastre: „Trupul vostru este templul Duhului Sfânt.” Noi nu avem drepturi exclusive asupra puterilor noastre fizice, morale şi spirituale; Hristos le-a cumpărat cu sângele Său la Golgota. „Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6,19.20). „Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31).

Faptul că „ceasul judecăţii Sale” a sosit îi imprimă chemării la pocăinţă un caracter de urgenţă (vezi cap. 24 al cărţii de faţă). În Apoc. 14,7, cuvântul „judecată” este traducerea cuvântului grecesc krisis, actul judecăţii în sine, şi nu sentinţa judecăţii (krima). Acesta se referă la întregul proces al judecăţii, inclusiv la înfăţişarea oamenilor înaintea barei divine de judecată, la cercetarea rapoartelor vieţii, la verdictul de achitare sau condamnare, precum şi la acordarea vieţii veşnice sau rostirea sentinţei de moarte (vezi Mat. 16,27; Rom. 6,23; Apoc. 22,12). Solia ceasului judecăţii include, de asemenea, judecata lui Dumnezeu asupra întregii perioade de apostazie (Dan. 7,9-11,26; Apoc. 17,18).

Mesajul cu privire la ceasul judecăţii arată în mod deosebit timpul când, ca o ultimă fază a slujbei Lui de Mare-Preot în Sanctuarul ceresc, Hristos va începe să judece (vezi cap. 24 al cărţii de faţă).

Această solie îi cheamă, de asemenea, pe toţi oamenii să se închine Creatorului. Apelul lui Dumnezeu la închinare trebuie văzut în contrast cu apelul de a ne închina fiarei şi chipului ei (Apoc. 13,3.8.15). În curând, fiecare va trebui să aleagă între adevărata şi falsa închinare – între a ne închina lui Dumnezeu potrivit regulilor Lui (neprihănirea prin credinţă) sau a ne închina Lui potrivit regulilor noastre (neprihănirea prin fapte). Prin porunca: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7; cf. Ex. 20,11), acest mesaj atrage atenţia asupra poruncii a patra. Îi conduce pe oameni la adevărata adorare a Creatorului, o experienţă ce cuprinde cinstirea monumentului comemorativ al creaţiei Sale: Sabatul Domnului, din ziua a şaptea, pe care El l-a instituit la creaţie şi l-a confirmat în cele Zece Porunci (vezi cap. 20 al cărţii de faţă). Prima solie îngerească, deci, cheamă la restaurarea adevăratei închinări, prezentându-L înaintea lumii pe Hristos, Creatorul şi Domnul Sabatului biblic. Acesta este semnul creaţiei lui Dumnezeu – un semn neglijat de marea majoritate a fiinţelor create de El.

În mod providenţial, vestirea acestui mesaj care atrage atenţia asupra lui Dumnezeu Creatorul a început în perioada istorică în care filozofia evoluţionistă a primit un sprijin puternic prin publicarea lucrării lui Charles Darwin, Originea speciilor (1859). Predicarea mesajului primului înger constituie cel mai puternic zid de apărare împotriva înaintării teoriei evoluţioniste.

În final, acest apel se referă şi la redarea prestigiului Legii sfinte a lui Dumnezeu, care a fost călcată în picioare de către „omul fărădelegii” (2 Tes. 2,3). Numai atunci când adevărata închinare este restaurată şi credincioşii trăiesc după principiile împărăţiei lui Dumnezeu, Dumnezeu poate să fie glorificat.

 

Mesajul celui de-al doilea înger

„A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apoc. 14,8).

De la începuturile istoriei, cetatea Babilon a simbolizat sfidarea lui Dumnezeu. Turnul Babel a fost un monument al apostaziei şi un centru al răzvrătirii (Gen. 11,1-9). Lucifer (Satana) a fost împăratul ei invizibil (Is. 14,4.12-14), lăsând impresia că vrea să facă din Babilon instrumentul prin care să-şi pună în aplicare planul de a conduce omenirea. În întreaga Biblie, lupta dintre cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi cetatea lui Satana, Babilonul, ilustrează conflictul dintre bine şi rău.

În primele secole ale erei creştine, când romanii îi oprimau atât pe iudei, cât şi pe creştini, literatura iudaică şi creştină se referea la cetatea Romei ca fiind Babilonul.[29] Mulţi cred că Petru a folosit Babilonul ca un pseudonim pentru Roma (1 Petru 5,13). Din cauza apostaziei şi a persecuţiei declarate de Roma, majoritatea protestanţilor din timpul Reformei şi al postreformei s-au referit la biserica Romei ca la Babilonul spiritual (Apoc. 17), vrăjmaşul poporului lui Dumnezeu.[30]

În Apocalipsa, cuvântul „Babilon” se referă la femeia desfrânată, mama desfrânatelor şi la fiicele ei necurate (Apocalipsa 17,5), simbolizând toate organizaţiile religioase apostate şi pe conducătorii lor, deşi se referă în mod deosebit la marea alianţă religioasă apostată dintre fiară şi chipul ei, care va genera criza finală descrisă în Apo­calipsa 13,15-17.

A doua solie îngerească face cunoscută natura universală a apostaziei babiloniene şi a puterii ei de constrângere, spunând că a „adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei”. „Vinul” Babilonului reprezintă învăţăturile eretice. Babilonul va face presiuni asupra puterii statului pentru a impune universal falsele lui învăţături şi decrete religioase.

„Desfrânarea” menţionată reprezintă relaţiile nelegitime dintre Babilon şi popoare – dintre biserica apostată şi puterea civilă. Biserica trebuie să se căsătorească cu Domnul ei; dar, căutând în schimb sprijinul statului, ea îşi părăseşte soţul şi comite adulter spiritual (conf. Ezech. 16,15; Iacov 4,4).

Această legătură nelegitimă sfârşeşte tragic. Ioan îi vede pe locuitorii pământului „bând” din falsele învăţături şi pe Babilon îmbătat „de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus”, care au refuzat să primească învăţătura lui nebiblică şi să se supună autorităţii lui (Apoc. 17,2.6).

Babilonul cade pentru că a respins prima solie îngerească – Evanghelia neprihănirii prin credinţa în Creator. Ca şi în timpul primelor secole, când biserica Romei a alunecat în apostazie, mulţi protestanţi de astăzi s-au îndepărtat de marile adevăruri biblice ale Reformei. Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte în mod deosebit împlinirea în îndepărtarea covârşitoare a protestantismului de puritatea şi simplitatea Evangheliei veşnice a neprihănirii prin credinţă, ce cândva a însufleţit atât de puternic Reforma.

Mesajul celui de-al doilea înger va avea o aplicabilitate crescândă, pe măsură ce sfârşitul se apropie. Acestă solie îşi va găsi deplina împlinire odată cu alianţa diferitelor organizaţii religioase care au respins prima solie îngerească. Mesajul referitor la căderea Babilonului se repetă în Apocalipsa 18,2-4, anunţând definitiva cădere a Babilonului şi chemându-i pe aceia din poporul lui Dumnezeu care încă se află în diferite organizaţii religioase ce formează Babilonul să se despartă de ele. Îngerul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei” (Apoc. 18,4).[31]

Mesajul celui de-al treilea înger

„Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,9-12).

Primul înger proclamă Evanghelia veşnică şi cheamă la restaurarea adevăratei adorări a lui Dumnezeu Creatorul, pentru că ceasul judecăţii a sosit. Al doilea înger avertizează împotriva oricărei forme de închinare de origine omenească. În final, al treilea înger rosteşte cea mai solemnă avertizare, împotriva adorării fiarei şi icoanei ei, lucru făcut, în cele din urmă, de toţi aceia care resping Evanghelia neprihănirii prin credinţă.

Fiara descrisă în Apocalipsa 13,1-10 este unirea bisericii cu statul, care a dominat lumea creştină timp de multe secole şi care a fost descrisă de Pavel ca fiind „omul fărădelegii” (2 Tes. 2,2-4) şi de Da­niel ca fiind „cornul cel mic” (Dan. 7,8.20-25; 8,9-12). Chipul sau icoana fiarei reprezintă acea formă a religiei apostate care se va dezvolta atunci când bisericile, pierzând adevăratul spirit al Reformei, se vor uni cu statul pentru a le impune altora învăţăturile lor. Prin unirea cu statul, bisericile se vor încadra perfect în imaginea, sau chipul fiarei:  biserica apostată care a persecutat timp de 1.260 de ani. De aici numele de icoana fiarei.

Îngerul al treilea vesteşte cea mai solemnă şi mai teribilă avertizare din Biblie. El face cunoscut faptul că aceia care se vor supune autorităţii omeneşti, în criza finală a omenirii, se vor închina fiarei şi icoanei ei în loc să se închine lui Dumnezeu. În timpul acestui conflict final, se vor forma două clase distincte de oameni. Unii vor susţine o evanghelie de provenienţă omenească şi se vor închina fiarei şi chipului ei, aducând asupra lor cele mai teribile judecăţi. Alţii, într-un contrast vădit, vor trăi adevărata Evanghelie şi vor „păzi poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. 14,9.12). În final, totul se va rezuma la conflictul dintre închinarea adevărată şi închinarea falsă – adevărata şi falsa evanghelie. Când această problemă va fi în mod clar adusă înaintea lumii, aceia care resping memorialul calităţii de Creator a lui Dumnezeu – Sabatul biblic –, alegând să se închine şi să onoreze duminica, în deplină cunoştinţă a faptului că ea nu este ziua stabilită de Dumnezeu pentru închinare, vor primi „semnul fiarei”. Acest semn este un semn al răzvrătirii; fiara susţine că tocmai faptul că a putut schimba ziua de închinare demonstrează autoritatea ei chiar şi asupra Legii lui Dumnezeu.[32]

Mesajul îngerului al treilea îndreaptă atenţia lumii la consecinţele refuzului de a accepta Evanghelia cea veşnică şi solia lui Dumnezeu de restaurare a adevăratei închinări. Îngerul al treilea înfăţişează în mod viu rezultatul final al alegerii oamenilor cu privire la închinare. Alegerea nu este uşoară, căci, oricare ar fi ea, implică suferinţă. Aceia care Îl ascultă pe Dumnezeu vor simţi mânia balaurului (Apoc. 12,17) şi, în cele din urmă, vor fi ameninţaţi cu moartea (Apoc. 13,15), în timp ce aceia care au ales să se închine fiarei şi icoanei ei se vor expune ultimelor şapte plăgi şi, în final, vor avea parte de „iazul de foc” (Apoc. 15; 16; 20,14.15).

Dar, în timp ce ambele variante implică suferinţă, urmările lor diferă. Adoratorii Creatorului vor scăpa de mânia de moarte a balaurului şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apoc. 14,1; 7,2.4). Adoratorii fiarei şi ai icoanei ei, pe de altă parte, vor suporta toată mânia lui Dumnezeu şi vor muri în prezenţa sfinţilor îngeri şi a Mielului (Apoc. 14,9.10; 20,14).

Fiecare persoană va trebui să aleagă cui se închină. Alegerea neprihănirii prin credinţă va fi dovedită prin participarea la o formă de închinare aprobată de Dumnezeu, în timp ce alegerea neprihănirii prin fapte va fi arătată prin participarea la o formă de adorare pe care Dumnezeu a interzis-o, dar pe care fiara şi icoana ei au impus-o, o închinare de origine omenească. Dumnezeu nu poate accepta această a doua formă de închinare, pentru că ea dă prioritate poruncilor omeneşti, nu acelora ale lui Dumnezeu. Ea caută îndreptăţirea prin faptele omului, nu prin credinţa ce vine dintr-o supunere faţă de Dumnezeu în calitate de Creator, Răscumpărător şi Recreator. În acest sens, deci, a treia solie îngerească este solia îndreptăţirii prin credinţă.

Dumnezeu are copii ai Săi în toate bisericile, dar, prin biserica rămăşiţei, El vesteşte un mesaj care trebuie să reinstaureze ade­vărata închinare, chemându-l pe poporul Său afară din apostazie şi pregătindu-l pentru revenirea lui Hristos. Recunoscând că mulţi dintre oamenii lui Dumnezeu urmează încă să i se alăture, rămăşiţa are simţământul nevredniciei şi slăbiciunii ei atunci când încearcă să împlinească această solemnă misiune. Ea îşi dă seama că numai prin harul lui Dumnezeu poate să aducă la îndeplinire monumentala ei sarcină.

În lumina iminentei reveniri a lui Hristos şi a nevoii de pregătire pentru a-L întâmpina, chemarea urgentă, plină de milă, a lui Dumnezeu ajunge la fiecare dintre noi: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de urgiile ei. Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apoc. 18,4.5).

[1] Strălucirea orbitoare a soarelui din jurul femeii virtuoase (Apoc. 12,1) reprezintă, după diferiţi comentatori, lumina Evangheliei Noului Testament, care i-a conferit putere şi ungere bisericii primare. Luna, ce reflectă lumina soarelui, simbolizează foarte bine reflectarea luminii Evangheliei în Vechiul Testament, prin profeţiile şi ritualurile ce prefigurau crucea şi pe Acela care avea să vină. Coroana cu cele douăsprezece stele reprezintă temeliile bisericii, apărând în Vechiul Testament ca părinţii celor douăsprezece seminţii şi extinzându-se în Noul Testament prin cei doisprezece apostoli.

[2] Folosirea principiului an-zi pentru calcularea timpului profetic a fost men­ţionată anterior, când s-a făcut referire la profeţia mesianică din Daniel 9 (vezi cap. 4 al cărţii de faţă).

[3] Comentariul biblic adventist, vol. 4, p. 835.

[4] Numele „papă” vine de la papa, în latina vulgară, şi papas, în greaca vulgară, ce înseamnă „tată”, „episcop”; şi din pappas, care în limba greacă înseamnă „tată”. Papa este „episcopul Romei, capul Bisericii Romano-Catolice” (Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. a 2-a, [New York, NY: Simon Schuster, 1979].

[5] Papalitatea poate fi definită ca sistemul de guvernare ecleziastică în care papa este învestit cu autoritatea supremă.

[6] Scrisoarea lui Iustinian către Papa Ioan, citată în scrisoarea Papei Ioan către Iustinian, în Codex Iustinianus, Cartea 1, titlul 1,8, Corpus Juris Civilis, comp., Paulus Krueger, a 12-a ed. (Berlin: Weidmannsche Verlaglsbuchhandlung, 1959), vol. 2, p. 11, în The Civil Law, ed. şi trad. S. P. Scott (Cincinnati, OH: Central Trust Comp., 1932) vol. 12, p. 11-13, cf. Justiniani Novellae (Noua constituţie a lui Iustinian), A 131-a Nouă Constituţie, cap. 2, Corpus Juris Civilis, comps. Rudolfus Schoell and Guilelmus Kroll, ed. a 7-a, col. 3, p. 665, în Civil Law, vol. 17, p. 125. Vezi, de asemenea, Don Neufeld and Julia Neuffer, eds., Seventh-day Adventist Bible Student’s Source Book (Washington D.C.: Review and Herald, 1962), p. 684, 685.

[7] Scrisoare, Iustinian către Arhiepiscopul Epifanie al Constantinopolului, 26 martie 533, în Codex Justinianus, Cartea 1, titlul 1,7, Corpus Juris Civilis, Krueger’s ed. vol. 2, p. 8, aşa cum este citat în Source Book, p. 685.

[8] Vezi „Persecution” (Persecuţia), Encyclopaedia of Religion and Ethics, ed. James Hastings (New York, NY, Charles Scribner’s Sons, 1917), vol. 9, p. 749- 757; John Dowling, The History of Romanism: From the Earliest Corruptions of Christianity to the Present Time, ed. a 10-a (New York; Edward Walker 1846), p. 237-616.

[9] Această lovitură a deteriorat într-o mare măsură prestigiul papalităţii, dar nu a pus capăt influenţei ei. Apoc. 13,3 vorbeşte despre „vindecarea rănii de moarte”, arătând spre o revigorare a influenţei papale. În zilele din urmă, ea va deveni cea mai puternică influenţă religioasă din lume.

[10] George Trevor, Rome: From the Fall of the Western Empire (London, The Religions Tract Society, 1868), p. 439-440; John Adolphus, The History of France From the Year 1790, to the Peace Concluded at Amiens in 1802, (London: George Kearsey, 1803), vol. 2, p. 364-369. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 701, 702.

[11] Leroy E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers (Washington, D.C.:Review and Herald 1948, vol. 2, p. 765-782).

[12] Peter Geiermann, The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine (St. Louis, MO: B. Herder Book Co., 1957), p. 27, 28.

[13] Ibidem, p. 27.

[14] Mai târziu, doctrina cu privire la infailibilitatea papală s-a bazat pe ipoteza că: (1) „infailibilitatea, ca atribut al unei biserici divine, trebuie obligatoriu să se regăsească în mod plenar în cei care alcătuiesc conducerea ei”; (2) Petru a fost infailibil în predicarea credinţei şi moralei şi (3) papa a moştenit de la Petru atributele bisericii divine. S-a concluzionat că, atunci când vorbeşte ex cathedra, „papa este un învăţător infailibil al credinţei şi moralei” (Geiermann, p. 29). Ex cathedra înseamnă literal, în limba latină, „din scaun”. În ceea ce-l priveşte pe papa, expresia face referire la declaraţiile lui oficiale adresate Bisericii Catolice.

[15] În ceea ce priveşte pretenţiile papalităţii, vezi, de exemplu, Lucius Ferraris, „Papa” art. 2, în Prompta Bibliotheca (Veneţia: Gaspar Storti, 1772), vol. 6, p. 25-29, citată în Source Book, p. 680. Pentru pretenţiile emise chiar de papalitate, vezi Papa Leon al XIII-lea, Encyclical Letter, 10 ianuarie 1890 şi 20 iunie 1894 în The Great Encyclical Letters of Pope Leon XIII (New York, NY: Benziger Brothers, 1903), p. 193, 304. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 614.

[16] Catechism of the Council of Trent for Parish Priests, trad. de John A. McHugh şi Charles J. Callan (New York, NY: Joseph P. Wagner, Inc. reprint 1958), p. 258, 259. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 1041-1043.

[17] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 47, 48.

[18] Vezi Conciliul din Trent, Sesiunea a IV-a (8 aprilie 1546), citat în The Creeds of Christendom, ed. Philip Schaff, ed. a 6-a, ed rev. (Grand Rapids, MI: Baker, 1983), vol. 2, p. 79-83. Vezi, de asemenea, Source Book, p. 1041-1043.

[19] Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 2, p. 528-531.

[20] Frederic W. Farrar, History of Interpretation (Grand Rapids, MI: Baker, 1979), p. 358.

[21] Ibidem.

[22] Robert M. Grant, A Short History of Interpretation of the Bible (Philadelphia, PA: Fortress Press, 1984), p. 97.

[23] Farrar, p. 361

[24] Ibidem, p. 363.

[25] Grant, p. 97.

[26] Farrar, p. 365.

[27] Pentru originea rămăşiţei, vezi Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4; P. Gerard Damsteegt, Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1977).

[28] Cf. Damsteegt, „A Theology of Restoration” (lucrare prezentată la Cente­narul evanghelismului, Andrews University, 4 mai 1974).

[29] Vezi Midrash Rabbah, canticele I, 6, 4; Tertulian, Împotriva lui Marcion III, 13; Tertulian, Răspuns iudeilor, 9.

[30] Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 2, p. 531, 787.

[31] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 828-831.

[32] Biserica Catolică pretinde că are autoritatea de a schimba ziua de închinare. „Î. Care este ziua de Sabat? R. Sâmbăta este ziua Sabatului.
Î. De ce păzim duminica în locul sâmbetei? R. Noi păzim duminica în locul sâmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea zilei de sâmbătă asupra duminicii” (Geiermann, p. 50). Vezi, de asemenea, Source Book, p. 886. Acest catehism a primit „binecuvântarea apostolică” a Papei Pius al X-lea, la 25 ianuarie 1910 (Ibid).

 

Vizualizări: 984