Umanitatea

Natura omului

Bărbatul şi femeia au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dotaţi cu individualitate, cu puterea şi cu libertatea de a gândi şi de a acţiona. Deşi au fost creaţi ca fiinţe libere, fiecare om este o unitate indivizibilă formată din corp, minte şi spirit şi este dependent de Dumnezeu pentru viaţă, suflare şi toate celelalte. Când primii noştri părinţi nu L-au ascultat pe Dumnezeu, ei au negat dependenţa lor de El şi au căzut din înalta poziţie pe care au avut-o când au ascultat de El. Chipul lui Dumnezeu în ei a fost deteriorat şi au devenit supuşi morţii. Urmaşii lor le împărtăşesc această natură căzută şi consecinţele ei. Se nasc având slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, în Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, reface în muritorii pocăiţi chipul Făcătorului lor. Creaţi pentru slava lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi să-L iubească pe El, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de lucrurile care se află în jurul lor. (Gen. 1,26-28; 2,7; Ps. 8,4-8; Fapte 17,24-28; Gen. 3; Ps. 51,5; Rom. 5,12-17; 2 Cor. 5,19.20; Ps. 51,10; 1 Ioan 4,7.8.11.20; Gen. 2,15)

„Apoi Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1,26). Dumnezeu n-a adus la existenţă coroana creaţiei Sale prin puterea cuvântului Său, ci Şi-a luat timp, plin de iubire, să modeleze din pulberea pământului această nouă creatură.

Cel mai creativ sculptor de pe pământ n-ar fi putut niciodată să sculpteze o fiinţă aşa de nobilă. Poate un Michelangelo ar fi putut realiza o formă exterioară uimitoare, dar cum rămâne cu anatomia şi fiziologia minuţios realizate, pe cât de frumoase, pe atât de funcţionale?

Forma perfectă, modelată de mâna lui Dumnezeu, stătea întinsă, desăvârşită cu fiecare fir de păr, geană şi unghie puse la locul lor. Dar Dumnezeu nu Îşi terminase lucrarea. Acest om era făcut nu să fie acoperit de praf, ci să trăiască, să gândească, să creeze şi să crească în slavă.

Aplecat asupra acestei forme magnifice, Creatorul „i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2,7; cf. 1,26). Înţelegând nevoia omului de un tovarăş de viaţă, Dumnezeu i-a făcut „un ajutor potrivit pentru el”. Dumnezeu „a trimis un somn adânc peste el” şi, pe când Adam dormea, Dumnezeu a scos una dintre coastele lui şi, din ea, a făcut o femeie (Gen. 2,18.21.22). „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Apoi, Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” O grădină, casa lor, mai minunată decât cea mai frumoasă grădină ce există pe pământ astăzi, le-a fost dată lui Adam şi Evei. Erau în această grădină dealuri, văi, copaci, plante agăţătoare, flori – toate împodobite de Creator. Doi pomi speciali, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, au fost aşezaţi acolo. Dumnezeu le-a permis lui Adam şi Evei să mănânce după plac din toţi pomii, cu excepţia pomului cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2,8.9.17).

Astfel, evenimentul ce a încununat săptămâna creaţiei s-a produs. Şi „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31).

Originea omului

Deşi astăzi mulţi cred că fiinţele umane îşi au originea în formele inferioare ale vieţii animale şi sunt un rezultat al unor procese naturale care au durat miliarde de ani, o astfel de idee nu se armonizează cu raportul biblic. Faptul că fiinţele umane sunt supuse unui proces de degenerare este un adevăr decisiv în ceea ce priveşte perspectiva biblică asupra naturii omului.[1]

Dumnezeu l-a creat pe om. Originea omenirii se află într-o consfătuire divină. Dumnezeu a zis: „Să facem om” (Gen. 1,26). Pluralul „să facem” se referă la Treimea Divină – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt (vezi cap. 2 al cărţii de faţă). Fiind una în scop, Dumnezeu a început să creeze prima fiinţă umană (Gen. 1,27).

Creat din pulberea pământului. Dumnezeu l-a modelat pe om din „ţărâna pământului” (Gen. 2,7), folosind materia existentă deja (adusă la existenţă la crearea pământului), nu alte forme de viaţă, cum ar fi cea marină sau animalele terestre. Numai după ce a mo­delat fiecare organ şi l-a pus la locul lui, Dumnezeu a introdus în om „suflarea de viaţă”, care l-a făcut o persoană vie.

Creat după modelul divin. Dumnezeu a creat fiecare fiinţă din lumea animală – peştii, păsările, reptilele, insectele, mamiferele etc. – „după soiul lor” (Gen. 1,21.24.25). Fiecare specie are o formă tipică, proprie ei, precum şi capacitatea de a reproduce specia respectivă. Omul a fost creat totuşi după modelul divin, nu după un model din lumea animală. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1,26). Există o clară discontinuitate între fiinţele umane şi lumea animală. Începutul genealogiei din Luca, ce descrie originea neamului omenesc, exprimă această diferenţă în mod simplu, dar profund: „Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3,38).

Înalta poziţie a omului. Crearea omului a însemnat momentul de apogeu al întregii creaţii. Dumnezeu i-a dat în stăpânire omului, creat după chipul Dumnezeului Atotstăpânitor, planeta Pământ şi toată viaţa animală. L. Berkhof spune despre Adam „că era datoria şi privilegiul lui să facă întreaga natură şi toate fiinţele create, care au fost puse sub conducerea lui, să fie supuse voinţei şi planului său, pentru ca el şi întreaga sa stăpânire glorioasă să Îl poată proslăvi pe atotputernicul Creator şi Domn al universului” (Gen. 1,28; Ps. 8,4- 9).[2]

Unitatea neamului omenesc. Genealogiile din cartea Genezei demonstrează faptul că generaţiile succesive după Adam şi Eva sunt descendente ale acestei prime perechi. Ca fiinţe omeneşti, împărtăşim şi noi aceeaşi natură, care determină o unitate genetică sau genealogică. Apostolul Pavel spunea: „El [Dumnezeu] a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului” (Fapte 17,26).

Mai mult decât atât, există şi alte indicii ale unităţii organice a speciei umane, pe de o parte, în declaraţiile biblice că neascultarea şi păcătuirea lui Adam au adus păcatul şi moartea asupra tuturor, iar pe de altă parte, în planul făcut pentru mântuirea tuturor prin Isus Hristos (Rom. 5,12.19; 1 Cor. 15,21.22).

Unitatea naturii omului

Care sunt părţile caracteristice fiinţelor omeneşti? Sunt ele făcute din mai multe componente independente, ca de exemplu un corp, un suflet şi un spirit?

Suflarea de viaţă. Dumnezeu „l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2,7).

Când Dumnezeu a transformat elementele pământului într-o fiinţă vie, El „a suflat… suflare de viaţă” în nările corpului lipsit de viaţă al lui Adam. Această „suflare de viaţă” este „suflarea Celui Atotputernic” ce dă viaţă (Iov 33,4) – scânteia vieţii. Putem s-o comparăm cu un curent electric care, atunci când circulă prin diferite componente electrice, transformă un panou cenuşiu de sticlă într-un ecran, în care pulsează un flux de culori şi mişcări – atunci când pornim televizorul. Electricitatea aduce sunet şi mişcare acolo unde nu era nimic înainte.

Omul – un suflet viu. Ce a făcut suflarea de viaţă? Când Dumnezeu a modelat fiinţa omenească din elemente ale pământului, erau acolo toate organele: inima, plămânii, rinichii, ficatul, splina, creierul etc. – toate într-o formă perfectă, dar fără viaţă. Atunci, Dumnezeu a suflat suflarea de viaţă în această materie fără viaţă şi „omul a devenit un suflet viu”.

Ecuaţia Scripturii este clară: ţărâna pământului (elementele pământului) + suflarea de viaţă = o fiinţă vie, sau un suflet viu. Din această unire a elementelor pământului cu suflarea de viaţă a rezultat o fiinţă vie, sau un suflet viu.

Această „suflare de viaţă” nu este limitată la oameni. Fiecare creatură vie o posedă. Biblia, de exemplu, atribuie suflarea de viaţă atât animalelor care au intrat în corabia lui Noe, cât şi acelora care nu au intrat (Gen. 7,15.22).

Termenul ebraic din Gen. 2,7, care a fost tradus prin „fiinţă vie” sau „suflet viu”, este nephesh chayyah. Această expresie nu se referă exclusiv la om, ci şi la animale marine, insecte, reptile şi animale sălbatice (Gen. 1,20.24; 2,19).

Nephesh, tradus „fiinţă” sau „suflet”, vine de la naphash, care înseamnă „a respira”. Echivalentul grecesc din Noul Testament este psuche. „Având în vedere că suflarea este dovada cea mai evidentă a vieţii, nephese îl desemnează în esenţă pe om ca fiinţă vie, ca persoană.”[3] Atunci când este folosit în legătură cu animalele, ca în relatarea creaţiei, acest cuvânt le descrie ca fiinţe sau creaturi vii pe care le-a creat Dumnezeu.

Este important de reţinut faptul că Biblia spune că omul a devenit – „s-a făcut” – un suflet viu. Nimic din raportul creaţiei nu arată că omul a primit un suflet – un fel de entitate separată care, la creaţie, a fost adăugată corpului omenesc.

O unitate indivizibilă. Este absolut covârşitoare importanţa relatării biblice a creaţiei pentru corecta înţelegere a naturii omului. Subliniind unitatea sa organică, Scriptura îl înfăţişează pe om ca un tot. Care este atunci relaţia sufletului şi spiritului cu natura omului?

  1. Înţelesul biblic al sufletului. Aşa cum am menţionat deja, în Vechiul Testament cuvântul „suflet” este o traducere a ebraicului nephesh. În Geneza 2,7, termenul desemnează omul ca fiinţă vie după ce suflarea de viaţă a intrat în corpul său fizic, format din ele­mentele pământului. „Tot la fel, un suflet nou vine la existenţă ori de câte ori se naşte un copil, fiecare ’suflet’ fiind o nouă unitate a vieţii, în mod unic diferită şi separată de alte unităţi similare. Această calitate a individualităţii din fiecare fiinţă umană, care face din ea o entitate unică, pare a fi ideea subliniată de termenul ebraic nephesh. Când este folosit în sensul acesta, nephesh nu este o parte a unei persoane, ci este persoana în sine şi, în multe cazuri, este tradus prin ’oameni’ sau ’inşi’ (vezi Gen. 14,21; Num. 5,6; Deut. 10,22; Ps. 3,2) sau prin pronumele personal de întărire (Lev. 11,43; 1 Împ. 19,4; Is. 46,2 etc.).

Pe de altă parte, expresii ca acestea: ‘sufletul meu’, ‘sufletul tău’, ‘sufletul său’ etc., sunt în general expresii care înlocuiesc pronumele personal ‘eu’, ‘mie’, ‘tu’, ‘el’ etc. (vezi Gen. 12,13; Lev. 11,43.44; 19,8; Iosua 23,11; Ps. 3,2; Ier. 37,9). În peste 100 din cele 755 de situaţii din Vechiul Testament, traducerea King James a Bibliei redă nephesh prin ’viaţă’ (Gen. 9,4.5; 1 Sam. 19,5; Iov 2,4.6; Ps. 31,13 etc.).

Adesea, nephesh face referire la dorinţe, pofte sau pasiuni (Deut. 23,24; Prov. 23,2; Ecl. 6,7). Se mai poate referi la sentimente (Gen. 34,3; Cânt. cânt. 1,7) şi, uneori, reprezintă voinţa, ca atunci când este tradus prin ‘plac’ sau ’voie’ (KJV), în Deut. 23,24; Ps. 105,22; Ier. 34,16. În Numeri 31,19, nephese este tradus prin ‘ucis’, iar în Jud. 16,30, prin ‘să mor’. În Num. 5,2 (un mort) şi 9,6 (un mort) se referă la cadavru (Lev. 19,28; Num. 9,7.10).

Folosirea termenului grecesc psuche în Noul Testament este similară cu cea a lui nephesh din Vechiul Testament. El se referă atât la viaţa animală, cât şi la viaţa umană (Apoc. 16,3). În traducerea King James, acest termen este tradus de 40 de ori simplu prin ‘viaţă’ sau ‘vieţi’ (vezi Mat. 2,20; 6,25; 16,25). În unele cazuri, are sensul de oameni (vezi Fapte 7,14; 27,37; Rom. 13,1; 1 Petru 3,20), iar în alte cazuri este echivalentul pronumelui personal (vezi Mat. 12,18; 2 Cor. 12,15). Uneori, se referă la emoţii (Marcu 14,34; Luca 2,35), la minte (Fapte 14,2; Fil. 1,27) sau la inimă (Ef. 6,6)”.[4]

Psuche nu este nemuritor, ci supus morţii (Apoc. 16,3). El poate fi nimicit (Mat. 10,28).

Dovezile biblice arată faptul că, uneori, nephesh şi psuche se referă la întreaga persoană, iar alteori, la un anume aspect particular al omului, cum ar fi sentimente, emoţii şi pofte. Totuşi această folosire a termenului nu arată nicidecum că omul este făcut din două părţi distinct separate. Trupul şi sufletul există laolaltă; împreună, ele formează o unitate indivizibilă. Sufletul nu are o existenţă conştientă separat de corp. Nu există niciun text care să arate că sufletul supravieţuieşte corpului, ca o entitate conştientă.

  1. Înţelesul biblic al spiritului/duhului. În timp ce termenul ebraic nephesh este tradus prin „suflet”, denotând individualitatea sau personalitatea, termenul ebraic din Vechiul Testament ruach, tradus prin „duh” sau „spirit” se referă la scânteia vieţii, ce este esen­ţială existenţei individuale. Denumeşte energia divină sau principiul vieţii care animă fiinţele omeneşti.

„Ruach se întâlneşte de 377 de ori în Vechiul Testament şi foarte frecvent este tradus prin ‘duh’, ‘vânt’ sau ‘suflare’ (Gen. 8,1 etc.). Este folosit, de asemenea, pentru a desemna vitalitatea (Jud. 15,19), curajul (Iosua 2,11), supărarea sau mânia (Jud. 8,3), dispoziţia sufletească (Is. 54,6), caracterul moral (Ezech. 11,19) şi emoţiile (1 Sam. 1,15).

În sensul de ’suflare’, ruach al oamenilor este identic cu ruach al animalelor (Ecl. 3,19). Ruach al omului părăseşte corpul atunci când omul moare (Ps. 146,4) şi se întoarce la Dumnezeu (Ecl. 12,7; Iov 34,14). Ruach este folosit în mod frecvent cu sensul de Duhul lui Dumnezeu, ca în Isaia 63,10. Niciodată în Vechiul Testament, cu referire la om, ruach nu denotă o entitate inteligentă, capabilă de sentimente şi care să existe aparte de un corp fizic.

În Noul Testament, echivalentul lui ruach este pneuma, ‘duh’, de la pneo, ‘a sufla’ sau ‘a respira’. Ca şi în cazul cuvântului ruach, nu există nicio conotaţie în cuvântul pneuma care să facă trimitere la o entitate în om, capabilă de o existenţă conştientă aparte de corp, şi nici Noul Testament nu-l foloseşte cu referire la om în vreun fel care să sugereze un astfel de concept. În pasaje ca cele din Romani 8,15; 1 Cor. 4,21; 2 Tim. 1,7; 1 Ioan 4,6, pneuma denotă dispoziţia, atitudinea sau starea simţămintelor. Este folosit, de asemenea, cu privire la diferite aspecte ale personalităţii, ca în Galateni 6,1; Romani 12,11. Ca şi în cazul lui ruach, pneuma este dat Domnului înapoi, la moarte (Luca 23,46; Fapte 7,59). Ca şi ruach, pneuma este, de asemenea, folosit cu sensul de Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 2,11.14; Ef. 4,30; Evrei 2,4; 1 Petru 1,12; 2 Petru 1,21)”.[5]

  1. Unitatea corpului, sufletului şi duhului. Care este legătura dintre corp, suflet şi duh? Care este influenţa acestei relaţii asupra unităţii omului?
  2. O unitate a două părţi. Deşi Biblia vede natura omului ca o unitate, ea nu precizează, în mod detaliat, relaţia dintre corp, suflet şi duh. Uneori, sufletul şi duhul sunt folosite în mod alternativ. Să notăm paralelismul lor în expresia de bucurie a Mariei, după vestea adusă de înger: „Sufletul meu Îl măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1,46.47).

Cu o ocazie, omul este caracterizat de către Isus Hristos ca fiind „trup” şi „suflet” (Mat. 10,28) şi într-o altă situaţie, de către Pavel, ca fiind „trup” şi „duh” (1 Cor. 7,34). În primul exemplu, „suflet” se referă la facultatea superioară a omului, probabil capacitatea intelectuală (mintea) prin care acesta comunică cu Dumnezeu. În cel de-al doilea exemplu, „duh” se referă expres la această înaltă facultate. În ambele cazuri, corpul presupune atât aspectele fizice, cât şi cele emoţionale ale unei persoane.

  1. O unitate a trei componente. Există o singură excepţie la ca­racterizarea generală a omului ca reprezentând o îm­binare a două elemente, a trupului şi a spiritului. Pa­vel vor­beşte în termenii unei unităţi a trei părţi. El declară: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”
    (1 Tes. 5,23). Acest pasaj exprimă dorinţa lui Pavel ca niciunul dintre aceste aspecte ale persoanei să nu fie exclus de la procesul sfinţirii.

În cazul acesta, „duh” poate fi înţeles ca „înaltul principiu al inteligenţei şi gândirii, cu care omul este înzestrat şi cu care Dumnezeu poate comunica prin Duhul Său (vezi Rom. 8,16). Prin înnoirea minţii şi prin activitatea Duhului Sfânt, persoana este transformată după chipul lui Hristos (Rom. 12,1.2).

Prin ’suflet’, atunci când îl deosebim de spirit/duh, poate fi înţeleasă acea parte a naturii omului care îşi găseşte expresia în instincte, emoţii şi dorinţe. Această parte a naturii cuiva poate să fie, de asemenea, sfinţită. Când, prin lucrarea Duhului Sfânt, mintea este adusă în conformitate cu modul de gândire a lui Dumnezeu şi raţiunea sfinţită ia în stăpânire natura inferioară, impulsurile – care altfel ar fi contrare lui Dumnezeu – devin supuse voinţei Lui.”[6]

Corpul, trupul care este controlat fie de natura superioară, fie de cea inferioară, reprezintă structura fizică – muşchii, sângele şi oasele.

Ordinea în care Pavel le prezintă – mai întâi duhul, apoi sufletul şi în final trupul – nu este o coincidenţă. Când spiritul este sfinţit, mintea este sub control divin. Mintea sfinţită, la rândul ei, va avea o influenţă sfinţitoare asupra sufletului, adică asupra dorinţelor şi simţămintelor. Persoana în care se realizează sfinţirea nu se va purta rău cu trupul ei şi, astfel, sănătatea ei fizică va spori. În acest fel, trupul devine instrumentul sfinţit prin care creştinul Îl poate sluji pe Domnul şi Mântuitorul său. Chemarea lui Pavel la sfinţire îşi are în mod clar rădăcina în concepţia despre unitatea naturii umane şi dovedeşte faptul că pregătirea eficientă pentru revenirea Domnului Hristos necesită pregătirea întregii persoane – suflet, spirit şi trup.

  1. O unitate indivizibilă de trei părţi interdependente. Este clar faptul că fiecare fiinţă omenească este o unitate indi­vizibilă. Corpul, sufletul şi spiritul acţionează într-o strânsă cooperare, demonstrând o intensă legătură şi inter­de­pen­denţă între facultăţile spirituale, cele mintale şi cele fizice. Deficienţele dintr-un compartiment le vor limita pe celelalte două. Un spirit sau o minte bolnavă, necurată, confuză va avea un efect negativ asupra sănătăţii emoţio­nale şi fizice. Reversul este, de asemenea, valabil. O constituţie fizică slabă sau suferindă va avea, în general, un efect negativ asupra sănătăţii emoţionale şi spirituale. Influenţa pe care facultăţile o au unele asupra celorlalte arată că fiecare persoană are o responsabilitate dată de Dumnezeu, şi anume aceea de a menţine aceste facultăţi în cele mai bune condiţii cu putinţă. Aceasta constituie o parte vitală a refacerii după modelul Creatorului.

Omul după chipul lui Dumnezeu

Fiinţele vii pe care Dumnezeu le-a creat în ziua a şasea a creaţiei au fost făcute „după chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1,27). Ce înseamnă să fii creat după chipul lui Dumnezeu?

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Se sugerează adesea faptul că dimensiunea morală şi cea spirituală ale omului dezvăluie ceva din natura morală şi cea spirituală a lui Dumnezeu. Dar, deoarece Biblia învaţă că omul este o indivizibilă unitate a corpului, sufletului şi spiritului, şi latura fizică a omului poate reflecta, într-o anumită măsură, chipul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este spirit? Cum poate oare o fiinţă care este spirit să fie asociată cu vreo formă sau fizionomie?

Un scurt studiu cu referire la îngeri relevă faptul că ei, asemenea lui Dumnezeu, sunt fiinţe spirituale (Evr. 1,7.14). Cu toate acestea, ei întotdeauna apar în forma umană (Gen. 18,1-19.22; Dan. 9,21; Luca 1,11-38; Fapte 12,5-10). Poate oare o fiinţă spirituală să aibă un corp spiritual – „trup duhovnicesc” – cu formă şi trăsături fizice? (1 Cor. 15,44)

Biblia ne arată că sunt persoane care au văzut părţi ale fiinţei lui Dumnezeu. Moise, Aaron, Nadab, Abihu, precum şi cei 70 de bătrâni I-au văzut picioarele (Ex. 24,9-11). Deşi a refuzat să-Şi arate faţa, după ce l-a acoperit pe Moise cu mâna Sa, Dumnezeu Şi-a arătat spatele, trecând prin faţa lui Moise (Ex. 33,20-23). Dumnezeu i-a apărut lui Daniel, într-o viziune a scenei judecăţii, ca Cel Îmbătrânit de zile şezând pe un tron (Dan. 7,9-10). Domnul Hristos este descris ca fiind „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Col. 1,15) şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evr. 1,3). Aceste pasaje par să arate faptul că Dumnezeu este o fiinţă personală şi are o formă personală. Aceasta nu trebuie să surprindă, pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Omul a fost creat „cu puţin mai prejos decât îngerii” (Evr. 2,7), un indiciu al faptului că el a fost înzestrat cu daruri intelectuale şi spirituale. Deşi lui Adam îi lipseau experienţa şi dezvoltarea caracterului, el a fost făcut „fără prihană” (Ecl. 7,29) – o referire la puritatea morală.[7] Fiind făcut după chipul moral al lui Dumnezeu, el era neprihănit şi sfânt (Ef. 4,24) şi era o parte a creaţiei despre care Dumnezeu a spus că toate „erau foarte bune” (Gen. 1,31).

Deoarece a fost creat după chipul moral al lui Dumnezeu, omului i-a fost dată ocazia de a-şi demonstra iubirea şi loialitatea faţă de Creatorul său. Asemenea lui Dumnezeu, el avea puterea de a alege, libertatea de a gândi şi de a acţiona în armonie cu imperativele morale. În acest fel, omul a fost liber să iubească şi să asculte sau să fie neîncrezător şi să nu asculte. Dumnezeu Şi-a asumat riscul ca omul să facă o alegere greşită, pentru că numai având libertatea de alegere omul poate să-şi dezvolte un caracter care să manifeste pe deplin principiul iubirii, ce reprezintă însăşi esenţa lui Dumnezeu
(1 Ioan 4,8). Destinul său era acela de a atinge expresia cea mai înaltă a chipului lui Dumnezeu: a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său şi a-i iubi pe ceilalţi ca pe sine (Mat. 22,36-40).

Creat pentru relaţii cu alţii. Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen. 2,18) şi a făcut-o pe Eva. Aşa cum cei trei Membri ai Dumnezeirii sunt uniţi într-o comuniune plină de iubire, tot astfel, noi am fost creaţi pentru comuniunea ce o găsim în prietenie şi căsătorie (Gen. 2,18). În aceste legături, noi avem ocazia de a trăi pentru alţii. A fi realmente uman înseamnă a fi orientat spre relaţii şi comuniune. Dezvoltarea acestui aspect al chipului lui Dumnezeu este o parte integrantă a armoniei şi prosperităţii împărăţiei lui Dumnezeu.

Creat pentru a administra mediul înconjurător. „Apoi, Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ” (Gen. 1,26). Dumnezeu menţionează aici tiparul divin din om şi stăpânirea lui asupra lumii create. Omul, ca reprezentant al lui Dumnezeu, a fost aşezat mai presus de celelalte creaturi. Regnul animal nu poate înţelege suveranitatea lui Dumnezeu, dar multe animale sunt capabile să-l iubească şi să-l slujească pe om.

David, referindu-se la stăpânirea omului, spunea: „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor” (Ps. 8,6-8). Poziţia înaltă a omului a fost o dovadă a slavei şi onoarei cu care a fost încoronat (Ps. 8,5). Responsabilitatea lui era aceea de a conduce cu bunătate lumea, reflectând conducerea binefăcătoare a lui Dumnezeu asupra universului. Deci, noi nu suntem victime ale împrejurărilor, dominaţi de forţele mediului. Mai curând, putem spune că Dumnezeu ne-a însărcinat să aducem o contribuţie pozitivă la înfăţişarea mediului înconjurător, folosind fiecare situaţie în care ne găsim ca ocazie de a aduce la îndeplinire voia Lui.

Înţelegând acest lucru, deţinem deja cheia îmbunătăţirii relaţiilor umane într-o lume în care abundă distrugerile de toate felurile.  În acelaşi fel, avem răspunsul la consumul egoist al resurselor naturale ale pământului şi la poluarea nechibzuită a aerului şi a apei, care duc la o deteriorare crescândă a calităţii vieţii. Adoptarea perspectivei biblice asupra naturii umane este unicul lucru care poate garanta un viitor prosper.

Creat pentru a-L imita pe Dumnezeu. Ca fiinţe umane, noi trebuie să acţionăm asemenea lui Dumnezeu, pentru că suntem făcuţi să fim asemenea Lui. Deşi suntem umani, nu divini, noi trebuie să Îl reflectăm pe Creatorul nostru în sfera noastră de influenţă, în orice mod posibil. Porunca a patra face trimitere la această obligaţie: Noi trebuie să urmăm exemplul Creatorului nostru, lucrând şase zile din săptămână şi odihnindu-ne în cea de a şaptea (Ex. 20,8-11).

Creat cu posibilitatea condiţionată a nemuririi. La creaţie, primilor noştri părinţi le-a fost dată nemurirea, deşi posedarea ei era condiţionată de ascultare. Având acces la pomul vieţii, ei erau destinaţi să trăiască veşnic. Singura cale prin care puteau să pună în pericol starea lor de nemurire era călcarea poruncii care le interzicea să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Neascultarea avea să ducă la moarte (Gen. 2,17; 3,22).

Căderea

Deşi creaţi perfecţi, după chipul lui Dumnezeu şi aşezaţi în condiţii de viaţă perfecte, Adam şi Eva au devenit călcători ai Legii. Cum a avut loc o aşa radicală şi teribilă transformare?

Originea păcatului. Dacă Dumnezeu a creat o lume desăvârşită, cum s-a putut dezvolta păcatul?

  1. Dumnezeu şi originea păcatului. Este Dumnezeul Creator şi autorul păcatului în acelaşi timp? Sfânta Scriptură subliniază faptul că Dumnezeu, prin natura Sa, este sfânt (Is. 6,3) şi în El nu există nelegiuire. „Lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate. El este drept şi curat” (Deut. 32,4). Scriptura declară: „Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea” (Iov 34,10). „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni” (Iacov 1,13); „El urăşte păcatul” (Ps. 5,4; 11,5). Lumea originară creată de Dumnezeu „a fost foarte bună” (Gen. 1,31). Departe de a fi autorul păcatului, El este „urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5,9).
  2. Autorul păcatului. Dumnezeu ar fi putut preveni păcatul, creând un univers de roboţi, care să facă numai ceea ce erau programaţi. Dar iubirea lui Dumnezeu cerea ca El să creeze fiinţe ce puteau răspunde în mod liber la iubirea Sa – iar un astfel de răspuns se poate primi numai de la fiinţe care au capacitatea de a alege.

Înzestrând fiinţele omeneşti cu acest fel de libertate, Dumnezeu a trebuit să-Şi asume totuşi riscul ca unele fiinţe create să se îndepărteze de El. Din nefericire, Lucifer, o fiinţă ce ocupa o poziţie înaltă în lumea îngerilor, a devenit mândru (Ezech. 28,17; 1 Tim. 3,6). Nemulţumit cu poziţia sa în cadrul conducerii lui Dumnezeu (Iuda 6), el a început să poftească tocmai poziţia lui Dumnezeu (Is. 14,12-14). Într-o încercare de a prelua conducerea universului, acest înger căzut a semănat seminţele discordiei printre ceilalţi îngeri şi a câştigat simpatia şi adeziunea multora. În consecinţă, conflictul care a avut loc în ceruri a luat sfârşit atunci când Lucifer, acum cunoscut sub numele de Satana, adversarul lui Dumnezeu, şi îngerii lui au fost alungaţi din ceruri (Apoc. 12,4.7-9. Vezi şi cap. 8 al cărţii de faţă).

  1. Originea păcatului în neamul omenesc. Fără să fie descurajat de expulzarea lui din cer, Satana s-a hotărât să-i ispitească şi pe alţii să se alăture răzvrătirii sale împotriva conducerii lui Dumnezeu. Atenţia sa a fost atrasă de neamul omenesc nou-creat. Cum să-i determine pe Adam şi pe Eva să se răzvrătească? Ei trăiesc într-o lume desăvârşită, Creatorul îngrijindu-Se de toate nevoile lor. Cum ar putea ei să devină nemulţumiţi şi neîncrezători în Acela care a fost izvorul fericirii lor? Relatarea comiterii primului păcat ne oferă răspunsul.

În asaltul său asupra primilor oameni, Satana s-a hotărât să-i prindă atunci când erau mai puţini vigilenţi. Apropiindu-se de Eva, pe când aceasta se afla aproape de pomul cunoştinţei binelui şi răului, Satana – sub înfăţişarea unui şarpe – a întrebat-o despre interdicţia lui Dumnezeu de a mânca din pom. Când Eva a confirmat că Dumnezeu a zis că ei vor muri dacă vor mânca din fructele pomului, Satana a contes­tat interdicţia divină, spunând: „Cu siguranţă că nu veţi muri.” El i-a trezit curiozitatea, sugerându-i faptul că Dumnezeu încerca să o ţină departe de o nouă şi minunată experienţă: aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu (Gen. 3,4.5). Imediat, îndoiala cu privire la cuvântul lui Dumnezeu a prins rădăcini. Eva a fost fascinată de  marile posibilităţi pe care, după cum i se spusese, le oferea fructul. Ispita a început să acţioneze asupra minţii ei nepătate. Credinţa în cuvântul lui Dumnezeu a fost înlocuită acum de credinţa în cuvântul lui Satana. Deodată, ea şi-a imaginat că „pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”. Nemulţumită de poziţia ei, Eva a cedat ispitei de a deveni asemenea lui Dumnezeu. „A luat deci din rodul lui şi a mâncat: i-a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el” (Gen. 3,6).

Încrezându-se mai degrabă în judecata ei decât în cuvântul lui Dumnezeu, Eva a rupt dependenţa ei de Dumnezeu, a decăzut din poziţia înaltă şi s-a afundat în păcat. Aşadar, căderea omenirii s-a ca­racterizat în primul rând printr-o prăbuşire a credinţei în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Această necredinţă a dus la neascultare, care, la rândul ei, a rezultat într-o rupere a legăturii şi, în final, la despărţirea dintre Dumnezeu şi om.

Efectele păcatului. Care au fost consecinţele imediate şi cele pe termen lung ale păcatului? Cum a afectat el natura umană? Şi care sunt şansele eliminării păcatului şi înnobilării naturii umane?

  1. Consecinţele imediate. Prima consecinţă a păcatului a fost o schimbare produsă în natura umană care a afectat relaţiile interpersonale, ca şi relaţia cu Dumnezeu. Această experienţă nouă, antrenantă şi deschizătoare de noi orizonturi, le-a adus lui Adam şi Evei numai simţăminte de ruşine (Gen. 3,7). În loc de a deveni egali cu Dumnezeu, aşa cum promisese Satana, ei au devenit temători şi au căutat să se ascundă (Gen. 3,8-10).

Când Dumnezeu i-a întrebat pe Adam şi pe Eva în legătură cu păcatul lor, în loc să-şi recunoască greşeala, ei au încercat să arunce vina pe alţii. Adam a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Gen. 3,2). Cuvintele lui Adam implică faptul că atât Eva, cât şi, indirect, Dumnezeu erau răspunzători pentru păcatul lui, arătând în mod clar cum păcatul îi rupsese legătura cu soţia şi Creatorul său. La rândul ei, Eva a aruncat vina pe şarpe (Gen. 3,13).

Consecinţele teribile demonstrează gravitatea păcatului lor. Dumnezeu l-a blestemat pe şarpe, mediumul Satanei, condamnându-l să se târască pe burtă, ca semn veşnic al căderii (Gen. 3,14). Femeii, Dumnezeu i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3,16). Iar pentru că Adam a ascultat de soţia lui, în loc să asculte de Dumnezeu, pământul a fost blestemat să mărească îngrijorarea şi truda muncii lui: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem ‘să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el, în toate zilele vieţii tale, spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea frunţii tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat, căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3,17-19).

Reconfirmând imuabilitatea, neschimbabilitatea Legii Sale şi faptul că orice păcat duce cu siguranţă la moarte, Dumnezeu a zis: „Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3,19). El a adus la îndeplinire acest verdict, scoţându-i pe păcătoşi din căminul ede­nic, întrerupând legătura lor directă cu Dumnezeu (Gen. 3,8) şi îm­piedicându-i să se mai hrănească şi din pomul vieţii – sursa vieţii veşnice. În acest fel, Adam şi Eva au ajuns supuşi morţii (Gen. 3,22).

  1. Caracterul păcatului. Multe pasaje scripturistice, în special consemnarea căderii în păcat, exprimă clar faptul că păcatul este un rău moral, rezultatul alegerii unui agent moral liber de a călca voinţa clar descoperită a lui Dumnezeu (Gen. 3,1-6; Rom. 1,18-22).
  2. Definiţia păcatului. Definiţiile biblice ale păcatului cuprind: călcarea Legii („Oricine face păcat face şi fărădelege”, 1 Ioan 3,4), faptul de a nu face binele („Deci cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte un păcat”, Iacov 4,17) şi faptul de a trăi fără credinţă („tot ce nu vine din încredinţare [din credinţă] e păcat”, Rom. 14,23). O definiţie mai larg cuprinzătoare a păcatului este: „Orice deviere de la voinţa cunoscută a lui Dumnezeu, fie nefăcând ceea ce El a poruncit, fie făcând ceea ce El a interzis.”[8]

Păcatul nu cunoaşte neutralitate. Domnul Hristos declara: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Mat. 12,30). A nu crede în El este păcat (Ioan 16,9). Păcatul are un caracter absolut pentru că este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a voinţei Sale. Orice păcat mare sau mic are ca rezultat verdictul „vinovat”. Astfel, „cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2,10).

  1. Păcatul implică atât gânduri, cât şi acţiuni. În mod frecvent, despre păcat se vorbeşte numai în termenii unor acte concrete şi vizibile de călcare a Legii. Dar Domnul Hristos a spus că, dacă te înfurii pe cineva, calci cea de a şasea poruncă a Decalogului: „Să nu ucizi” (Ex. 20,13); şi dorinţele păcătoase sunt o călcare a poruncii: „Să nu comiţi adulter” (Ex. 20,14). Păcatul deci presupune nu numai neascultarea pe faţă, prin fapte vizibile, ci, de asemenea, gânduri şi dorinţe.
  2. Păcat şi vinovăţie. Păcatul generează vinovăţie. Din perspec­tiva biblică, vinovăţia implică faptul că acela care săvâr­şeşte păcat este pasibil de pedeapsă. Şi, pentru că toţi oamenii sunt păcătoşi, întreaga lume este „vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 3,19).

Dacă nu este tratată aşa cum trebuie, vinovăţia distruge facultăţile fizice, intelectuale şi spirituale. În final, dacă nu este rezolvată, ea aduce moartea, căci „plata păcatului este moartea” (Rom. 5,23).

Antidotul vinovăţiei este iertarea (Mat. 6,12), care are ca rezultat o conştiinţă curată, liniştea şi pacea sufletească. Dumnezeu este doritor să le acorde această iertare păcătoşilor pocăiţi. Pe cei împovăraţi de păcat şi chinuiţi de vinovăţie, Domnul Hristos îi cheamă binevoitor: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11,28).

  1. Centrul de control al păcatului. Sediul păcatului este în ceea ce Biblia numeşte „inima” şi ceea ce noi cunoaştem ca „mintea”. Căci din „inimă ies izvoarele vieţii” (Prov. 4,23). Domnul Hristos exprimă faptul că gândurile omului sunt acelea care mânjesc, „căci din inimă ies gândurile rele, ucide­rile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mat. 15,19). Inima este cea care influenţează întreaga persoană – intelectul, voinţa, sentimentele şi corpul. Pentru că „inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ier. 17,9), natura omenească poate fi descrisă ca fiind coruptă, stricată şi în totul păcătoasă.
  2. Efectele păcatului asupra omenirii. Unii pot considera că sentinţa de moarte a fost o pedeapsă prea aspră pentru mâncarea din pomul oprit. Dar noi nu putem determina gravitatea păcătuirii decât în lumina efectului păcatului lui Adam asupra neamului omenesc.

Primul fiu al lui Adam şi al Evei a comis o crimă. Urmaşii lor au violat legătura sacră a căsătoriei, prin practicarea poligamiei şi, nu peste mult timp, răutatea şi violenţa au umplut pământul (Gen. 4,8.23; 6,1-5.11-13). Apelurile lui Dumnezeu la pocăinţă şi reformă au rămas fără răspuns şi numai opt persoane au fost salvate din apele Potopului, care i-a nimicit pe cei ce nu s-au pocăit. Istoria omenirii de după Potop este, cu puţine excepţii, un raport trist al urmărilor păcătoşeniei naturii umane.

  1. Păcătoşenia universală a omenirii. Istoria ne dezvăluie faptul că descendenţii lui Adam s-au făcut părtaşi la natura păcătoasă a lui. În rugăciunea sa, David spunea: „Niciun om viu nu este fără prihană înaintea Ta” (Ps. 143,2;14,3). „Căci nu este om care să nu păcătuiască” (1 Regi 8,46). Iar Solo­mon spunea: „Cine poate zice: ‘Mi-am curăţit inima, sunt curat de păcatul meu’?” (Prov. 20,9). „Fiindcă pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Ecl. 7,20). Noul Testament este, de asemenea, clar în această privinţă, declarând: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23) şi, „dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1,8).
  2. Este natura păcătoasă moştenită sau dobândită? Apostolul Pavel spunea: „Toţi mor în Adam” (1 Cor. 15,22). În altă parte, el reţinea faptul că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi, astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5,12).

Degradarea inimii omeneşti afectează întreaga persoană. În această lumină, Iov exclama: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14,4). David spunea: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51,5). Pavel declara că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8,7.8). Înainte de convertire – scotea Pavel în evidenţă – credincioşii erau „din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Ef. 2,3), ca şi restul familiei umane.

Deşi, de când suntem copii, noi preluăm comportamentul păcătos prin imitaţie, textele de mai sus confirmă faptul că noi moştenim o natură fundamental păcătoasă. Păcătoşenia universală a omenirii este dovada faptului că, prin natura noastră, noi tindem spre rău,  nu spre bine.

  1. Schimbarea comportamentului păcătos. Cât succes pot să aibă oamenii în îndepărtarea păcatului din viaţa lor şi din societate?

Fiecare efort de a ajunge la o viaţă neprihănită prin puterea proprie este sortit eşecului. Domnul Hristos spunea că oricine a păcătuit este un „rob al păcatului”. Numai puterea divină poate să ne elibereze din această sclavie. Domnul Hristos ne-a asigurat, de asemenea, că, „dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8,36). Puteţi da dovadă de neprihănire, spunea El, numai „dacă rămâneţi în Mine”, pentru că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4.5).

Nici apostolul Pavel nu a reuşit, prin propria putere, să trăiască o viaţă neprihănită. El cunoştea standardul desăvârşit al Legii lui Dumnezeu, dar nu era în stare să-l atingă. Vorbind despre eforturile sale, el spunea: „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac.” Apoi ne îndreaptă atenţia către impactul pe care păcatul l-a avut în viaţa lui. „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” În ciuda eşecului său, el admiră standardul perfect al lui Dumnezeu, spunând: „Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom. 7,15.19.20.22-24).

În final, apostolul Pavel recunoaşte că are nevoie de puterea divină pentru a fi biruitor. Prin Hristos, el renunţă la trăirea vieţii după îndemnurile firii pământeşti şi începe o nouă viaţă după îndemnurile Duhului (Rom. 7,25; 8,1).

Această nouă viaţă în Duh este darul transformator al lui Dumnezeu. Prin harul divin, noi, care suntem „morţi în greşelile şi în păcatele noastre”, devenim biruitori (Ef. 2,1.3.8-10). Renaşterea spirituală transformă în aşa măsură viaţa (Ioan 1,13; 3,5), încât putem vorbi despre o fiinţă sau o creaţie nouă – „Cele vechi s-au dus” şi „toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17). Totuşi viaţa cea nouă nu exclude posibilitatea păcătuirii (1 Ioan 2,1).

  1. Evoluţionismul şi căderea omului. Începând chiar de la creaţie, Satana i-a derutat pe mulţi oameni, slăbindu-le încrederea în raportul Scripturii cu privire la originea speciei umane şi cu privire la căderea omului. Numim evoluţionism concepţia „naturală” în legătură cu omenirea, părere bazată pe presupunerea că viaţa a început din întâmplare şi că specia umană, printr-un lung proces de evoluţie, s-a ridicat din formele inferioare de viaţă. Printr-un proces de supravieţuire a celor mai rezistenţi, oamenii au evoluat la starea prezentă. Fără să-şi fi atins potenţialul, ei evoluează încă.

Un număr din ce în ce mai mare de creştini a adoptat evolu­ţionismul teist, care susţine că Dumnezeu a folosit evoluţia pentru a realiza creaţia despre care este relatat în Geneza. Cei care au adoptat evoluţionismul teist nu consideră primul capitol al cărţii Geneza ca fiind literal, ci o alegorie sau un mit.

  1. Concepţia biblică referitoare la om şi evoluţie. Creştinii creaţionişti sunt îngrijoraţi de impactul teoriei evoluţioniste asupra credinţei creştine. James Orr scria: „Creştinismul este confruntat astăzi nu cu atacuri succesive asupra doctrinei…, ci cu o concepţie opusă cu privire la lume, teorie concepută într-un mod pozitiv, care pretinde că se bazează pe dovezi ştiinţifice, construită şi apărată cu multă pricepere, în timp ce, ideile ei fundamentale lovesc la temelia sistemului creştin.”[9]

Biblia respinge interpretarea alegorică sau mitică a Genezei. Scriitorii Bibliei interpretează Geneza 1 – 11 ca fiind o istorie literală. Adam, Eva, şarpele şi Satana sunt consideraţi toţi ca fiind personaje istorice în drama marii lupte (Iov 31,33; Ecl. 7,29; Mat. 19,4.5; Ioan 8,44; Rom. 5,12. 18.19; 2 Cor. 11,3;
1 Tim. 2,14; Apoc. 12,9).

  1. Golgota şi evoluţia. Evoluţia, indiferent de formă, vine în contradicţie cu punctele fundamentale ale credinţei creştine, aşa cum declara Leonard Verduin: „Istoria ‘căderii’ a fost înlocuită de istoria ‘ascensiunii’”.[10] Creştinismul şi evoluţionismul sunt diametral opuse. Ori primii noştri părinţi au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au trecut prin experienţa căderii în păcat, ori nu au trecut prin această experienţă. Şi dacă nu au trecut, atunci de ce să mai fii creştin?

Golgota ridică în modul cel mai categoric semne de întrebare asupra evoluţionismului. Dacă n-a fost nicio cădere, atunci de ce era nevoie ca Dumnezeu să moară pentru noi? Şi nu de o moarte oarecare, ci o moarte prin care Domnul Hristos arată faptul că omenirea nu e deloc într-o stare bună. Lăsaţi în voia noastră, noi am fi continuat să ne deteriorăm până când specia umană ar fi fost anihilată.

Speranţa noastră constă în Omul care a atârnat pe cruce. Numai moartea Lui deschide posibilitatea unei vieţi mai bune, plenare, care nu se va sfârşi niciodată. Golgota declară că noi avem nevoie de un înlocuitor care să ne elibereze.

  1. Întruparea şi evoluţia. Poate că dilema creaţie versus evoluţie primeşte răspunsul cel mai bun atunci când privim crearea omenirii din perspectiva întrupării. Introducându-L în istorie pe Domnul Hristos, cel de-al doilea Adam, Dumnezeu a intervenit printr-un act creator. Dacă Dumnezeu a putut realiza acest suprem miracol, atunci nu mai este nicio îndoială cu privire la puterea Sa de a-l crea pe primul Adam.
  2. A ajuns omul la maturitate? În mod frecvent, evoluţioniştii scot în evidenţă progresul fantastic al ştiinţei din ultimele secole, ca o dovadă că omul este arbitrul propriului destin. Cu ştiinţa care îi satisface nevoile şi având suficient timp la dispoziţie, omul va rezolva toate problemele omenirii.

Totuşi rolul mesianic al tehnologiei se loveşte de un scepticism crescând, pentru că tocmai tehnologia a împins planeta pe marginea prăpastiei distrugerii definitive. Omenirea a eşuat lamentabil în încercarea de a supune inima păcătoasă. În consecinţă, tot progresul ştiinţific n-a făcut decât ca lumea să fie într-o situaţie şi mai periculoasă.

Într-o măsură din ce în ce mai mare, filozofii ale nihilismului şi ale disperării par valide. Dictonul lui Alexander Pope: „Spe­ranţa izvorăşte continuu în pieptul omului” sună fals astăzi. Iov a înţeles mai bine realitatea: timpul merge înainte „şi nu mai am nicio nădejde” (Iov 7,6). Lumea omului se îndreaptă spre nimicire. Cineva din afara istoriei omenirii trebuie să vină, s-o cucerească şi să aducă o nouă realitate în viaţa ei.

Raze de speranţă. Cât de mare a fost degenerarea omenirii? La cruce, oamenii L-au ucis pe Creatorul lor. Cel mai josnic şi mai îngrozitor patricid! Dar Dumnezeu n-a lăsat omenirea fără speranţă.

David a contemplat poziţia omenirii în cadrul lumii create. La început, impresionat de vastitatea universului, David s-a gândit că omul este fără importanţă. Apoi a devenit conştient de adevărata situaţie a neamului omenesc. Vorbind despre relaţia prezentă a omului cu Dumnezeu, el a spus: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui” (Ps. 8,5.6; Evr. 2,7).

În ciuda căderii, a mai rămas ceva din simţul demnităţii umane. Deşi mutilat, chipul divin n-a fost cu totul şters. Deşi căzut, corupt, păcătos, omul este încă reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Deşi natura sa este mai prejos decât cea divină, totuşi el deţine o poziţie demnă, aceea de administrator al creaţiei pământene a lui Dumnezeu. Când David şi-a dat seama de aceasta, a răspuns cu laude şi mulţumiri: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul” (Ps. 8,9).

Legământul harului

Prin călcarea Legii, prima pereche de oameni a devenit păcătoasă. Nemaiputând să-i reziste lui Satana, vor mai putea fi ei vreodată liberi? Sau vor fi lăsaţi să piară? Mai era vreo speranţă?

Legământul dat la cădere. Înainte ca să pronunţe pedeapsa pentru păcatele comise de perechea decăzută, Dumnezeu i-a adus speranţă, dându-i legământul harului. El a spus: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3,15).

Mesajul lui Dumnezeu a adus încurajare, deoarece anunţa că, deşi Satana a adus omenirea sub blestemul păcatului, în final el va fi înfrânt. Legământul a fost făcut între Dumnezeu şi omenire. În primul rând, Dumnezeu a promis că, prin harul Său, va ridica o fortăreaţă împotriva păcatului. El va pune ură între şarpe şi femeie, între urmaşii lui Satana şi poporul lui Dumnezeu. Aceasta va întrerupe legătura omului cu Satana şi va deschide calea pentru o legătură reînnoită cu Dumnezeu.

Războiul dintre biserica lui Dumnezeu şi Satana avea să continue de-a lungul veacurilor. Conflictul avea să atingă apogeul odată cu moartea Domnului Isus Hristos, care a fost personificarea profetizată a Seminţei femeii. La Golgota, Satana a fost înfrânt. Deşi a reuşit să rănească Sămânţa femeii, autorul păcatului a fost totuşi înfrânt.

Toţi aceia care acceptă harul oferit în dar de Dumnezeu vor cunoaşte o vrăjmăşie împotriva păcatului care îi va face biruitori în lupta cu Satana. Prin credinţă, ei vor împărtăşi biruinţa Mântuitorului de la Golgota.

Legământul făcut înainte de creaţie. Legământul harului nu a luat fiinţă după cădere. Scriptura ne face cunoscut cum, înainte de creaţie, Persoanele Dumnezeirii au convenit să salveze neamul omenesc, dacă acesta va cădea în păcat. Pavel spunea că Dumnezeu „ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său” (Ef. 1,4-6; 2 Tim. 1,9). Vorbind despre jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, Petru spunea: „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1,20).

Legământul s-a bazat pe o temelie de nezdruncinat: făgăduinţa şi jurământul personal al lui Dumnezeu (Evr. 6,18). Isus Hristos era Garantul legământului (Evr. 7,22). Garantul este persoana care ia asupra sa orice datorie sau obligaţie în cazul în care o altă persoană nu-şi poate îndeplini obligaţiile. Faptul că Domnul Hristos slujea ca Garant însemna că, în cazul în care oamenii aveau să cadă în păcat, El va lua asupra Sa pedeapsa cuvenită pentru păcat. El va plăti preţul răscumpărării lor; El va face ispăşire pentru păcatele lor; El va împlini cerinţele Legii călcate a lui Dumnezeu. Nicio fiinţă omenească şi niciun înger nu putea să-şi asume această răspundere. Numai Domnul Hristos, Creatorul, ca reprezentant unic al neamului omenesc, putea să-Şi asume această responsabilitate (Rom. 5,12-21; 1 Cor. 15,22).

Fiul lui Dumnezeu nu este numai Garantul legământului; El este şi Mijlocitorul şi Executorul. Descrierea misiunii Sale ca Fiu întrupat al omului subliniază acest aspect al rolului Său. El a spus: „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6,38; 5,30.43). Voinţa Tatălui este „ca oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică” (Ioan 6,40). „Şi viaţa veşnică este aceasta”, spune El, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). La încheierea misiunii Sale, El a mărturisit despre împlinirea însărcinării date de Tatăl: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17,4).

La cruce, Domnul Hristos S-a achitat de angajamentul luat de a fi Garantul omenirii în cadrul legământului. Strigătul Său: „S-a sfârşit” (Ioan 19,30) marchează îndeplinirea misiunii. Cu propria viaţă, El a suportat pedeapsa pentru cerinţele călcate ale Legii lui Dumnezeu, garantând mântuirea neamului omenesc pocăit. În acel moment, sângele Domnului Hristos a ratificat legământul harului. Prin credinţa în sângele Său ispăşitor, păcătoşii pocăiţi vor fi adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, devenind astfel moştenitori ai vieţii veşnice.

Acest legământ al harului demonstrează iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de omenire. Încheiat înainte de creaţie, legământul a fost făcut cunoscut după cădere. În acel moment, într-un sens special, Dumnezeu şi omenirea au devenit parteneri.

Reînnoirea legământului. Din nefericire, omenirea a respins acest minunat legământ al harului atât înainte de Potop, cât şi după  (Gen. 6,1-8; 11,1-9). Când Dumnezeu a repetat legământul, El a făcut lucrul acesta prin Avraam. Din nou, El a afirmat promisiunea răscum­părării: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea” (Gen. 22,18; 12,3; 18,18).

Scriptura scoate în mod deosebit în evidenţă credincioşia lui Avraam faţă de condiţiile legământului. Avraam „L-a crezut pe Dumnezeu, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire” (Gen. 15,6). Beneficierea lui Avraam de binecuvântările legământului, deşi avea la bază harul lui Dumnezeu, era, de asemenea, condiţionată de ascultarea sa. Aceasta dovedeşte faptul că legământul susţine autoritatea Legii lui Dumnezeu (Gen. 17,1; 26,5).

Credinţa lui Avraam era de o aşa calitate, încât lui i s-a dat ti­tlul de „tatăl tuturor celor ce cred” (Rom. 4,11). El este modelul de nepri­hănire prin credinţă, care se manifestă prin ascultare (Rom. 4,2-3; Iacov 2,23.24). Legământul harului nu revarsă în mod automat binecuvântările sale asupra descendenţilor naturali ai lui Avraam, ci numai asupra acelora care urmează exemplul de credinţă al lui Avraam. „Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” (Gal. 3,7). Fiecare om de pe pământ se poate bucura de făgăduinţele legământului mântuirii, îndeplinind condiţia: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgă­duinţă” (Gal. 3,29). Din perspectiva lui Dumnezeu, legământul sinaitic (numit şi primul legământ) a fost o reînnoire a legământului avraamic al harului (Evrei 9,1). Dar Israel l-a pervertit, făcându-l un legământ al faptelor (Gal. 4,22-31).

Noul legământ. Pasajele biblice de mai târziu vorbesc despre „un legământ mai nou şi mai bun”.[11] Aceasta se face nu pentru că legământul cel veşnic a fost schimbat, ci pentru că, (1) prin necredincioşia lui Israel, legământul cel veşnic al lui Dumnezeu a fost pervertit într-un sistem al faptelor; (2) a fost asociat cu o nouă revelare a iubirii lui Dumnezeu prin întruparea, viaţa, moartea, învierea şi mijlocirea Domnului Isus Hristos (vezi Evrei 8,6-13); (3) dar numai la cruce, el a fost ratificat cu sângele lui Hristos (Dan. 9,27; Luca 22,20; Rom. 15,8; Evr. 9,11-22).[12]

Ceea ce le oferă acest legământ acelora care îl acceptă este extraordinar. Prin harul lui Dumnezeu, el le oferă iertarea păcatelor. Le oferă lucrarea Duhului Sfânt de a le scrie cele Zece Porunci în inimă şi a-i reface pe păcătoşii pocăiţi după chipul Celui ce i-a făcut (Ier. 31,33). Experienţa noului legământ, a naşterii din nou, aduce neprihănirea lui Hristos şi experienţa îndreptăţirii prin credinţă.

Reînnoirea inimii pe care noul legământ o produce îi transformă pe oameni astfel încât ei să aducă „roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5,22.23). Prin puterea harului mântuitor al Domnului Hristos, ei pot să umble, aşa cum a umblat Hristos, bucurându-se zilnic de lucrurile ce Îi sunt plăcute lui Dumnezeu (Ioan 8,29). Singura speranţă a omenirii căzute este să accepte invitaţia lui Dumnezeu de a intra în legământul harului Său. Prin credinţa în Isus Hristos, noi putem trăi în acea relaţie care ne asigură adoptarea ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi statutul de moştenitori împreună cu Hristos ai împărăţiei Sale.

[1] Doctrina cu privire la om a fost de mult timp un termen teologic folosit pentru discutarea componentelor familiei umane. În această argumentare „om” nu înseamnă neapărat „bărbat”, excluzând femeia, ci desemnează orice fiinţă umană şi a fost folosit pentru uşurarea demonstraţiei, pentru continuarea tradiţiei şi a limbajului teologic.

[2] Berkhof,  Systematic Theology, p. 183

[3] „Soul” [suflet] SDA Encyclopedia, rev. ed., p. 1361.

[4] „Soul” [suflet] SDA Bible Dictionary, rev. ed., p. 1061.

[5] Ibidem, p. 1064.

[6] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 257.

[7] Idem, vol. 3, p. 1090.

[8] „Sin” [păcat] SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 1042.

[9] James Orr, God’s Image in Man (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1948), p. 3, 4.

[10] Leonard Verduin, Somewhat Less than God: The Biblical View of Man (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1970), p. 69.

[11] Noul Testament asociază experienţa lui Israel de la Muntele Sinai cu vechiul legământ (Gal. 4,24.25). La Sinai, Dumnezeu a reînnoit legământul cel veşnic al harului cu poporul Său care fusese eliberat (1 Cron. 16,14-17; Ps. 105,8-11; Gal. 3,15-17). Dumnezeu le-a promis israeliţilor: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ex. 19,5.6; vezi şi Gen. 17,7.9.19). Legământul s-a bazat pe neprihănirea prin credinţă (Rom. 10,6-8; Deut. 30,11-14), iar Legea trebuia să fie scrisă în inima lor (Deut. 6,4-6; 30,14).

Legământul harului este permanent expus pervertirii de către credincioşii care îl transformă într-un sistem al mântuirii prin fapte. Pavel foloseşte lipsa de încredere în Dumnezeu a lui Avraam – bazându-se pe propriile fapte pentru a-şi atinge scopurile – pentru a ilustra vechiul legământ (Gen. 16; 12,10-20; 20; Gal. 4,22-25). De fapt, experienţa neprihănirii prin fapte a existat chiar de când păcatul a intrat în această lume şi legământul cel veşnic a fost rupt (Osea 6,7).

În toată istoria poporului Israel, majoritatea oamenilor au încercat să capete „o neprihănire a lor” prin „faptele Legii” (Rom. 9,30 – 10,4) Ei au trăit în conformitate cu litera Legii, şi nu în spiritul ei (2 Cor. 3,6). Încercând să se îndreptăţească singuri prin Lege (Gal. 5,4), ei au trăit sub condamnarea Legii şi sunt în robie, nefiind liberi (Gal. 4,21-23). În acest fel, ei au pervertit legământul de la Sinai.

Epistola către Evrei aplică primul, sau vechiul, legământ la istoria lui Israel de după Sinai şi arată natura lui temporară. Se arată că preoţia levitică avea să fie temporară, îndeplinind o funcţie simbolică până când venea realitatea, Hristos (Evr. 9,10). Este destul de trist că mulţi nu au văzut că, în ele însele, ceremoniile erau fără valoare (Evr. 10,1). Aderarea la acest sistem al „umbrelor”, când simbolul a întâlnit arhetipul, când umbra a întâlnit realitatea, a deformat înţelegerea adevăratei misiuni a lui Hristos. Din acest motiv s-a folosit un limbaj atât de apăsat pentru a sublinia superioritatea legământului mai bun, sau a legământului nou, faţă de cel de la Sinai.

Vechiul legământ, deci, poate fi descris în termeni negativi şi pozitivi: în mod negativ, pentru că se referă la un popor care a pervertit legământul cel veşnic al lui Dumnezeu; în mod pozitiv, pentru că reprezintă slujba pământească temporară, concepută de Dumnezeu  pentru a rezolva situaţia de criză generată de căderea neamului omenesc.

Vezi, de asemenea, White, Patriarhi şi profeţi, p. 370-373; White, „Our Work”, Review and Herald, iunie 1904, p. 8; White, „A Holy Purpose to Restore Jerusalem”, Southern Watchman, 1 martie 1904, p. 142; Hasel, Covenant în Blood (Mountain View, CA: Pacific Press, 1982); Wallenkampf, Salvation Comes From the Lord (Washington, D.C.: Review and Herald, 1983), p. 84-90.

[12] Cf. Hasel, Covenant in Blood

Vizualizări: 537