Declarații oficiale

Mișcarea ecumenică

Comitetul Executiv al Conferinței Generale nu a votat niciodată o declarație oficială cu privire la relația Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea cu mișcarea ecumenică. A fost publicată o carte care abordează subiectul pe larg (B.B: Beach, Ecumenism-Boon or Bane?, Review and Herald, 1974), iar de-a lungul timpului au apărut articole în diverse publicații adventiste, inclusiv în Adventist Review. Astfel, în timp ce nu există o poziție oficială propriu-zisă, există suficiente indicații clare cu privire la punctul de vedere adventist de ziua a șaptea.

În general, se poate spune că, în timp ce Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu condamnă în totalitate mișcarea ecumenică și principala sa formă de organizare, Consiliul Mondial al Bisericilor, aceasta a criticat diferite aspecte și activități. Sunt puțini cei care ar dori să nege faptul că ecumenismul are obiective demne de laudă sau că exercită și o influență pozitivă. Mărețul său scop constă într-o unitate vizibilă a creștinilor. Niciun adventist nu se poate opune unității pentru care chiar Hristos S-a rugat. Această mișcare ecumenică a promovat relații interbisericești amiabile, caracterizate de mai mult dialog și mai puțină critică și a contribuit la îndepărtarea prejudiciilor nefondate.

Prin diferitele sale organizații și activități, mișcarea ecumenică a oferit informații mai exacte și mai recente cu privire la biserici, a vorbit în favoarea libertății religioase și a drepturilor omului, a combătut rasismul și a atras atenția asupra implicațiilor socio-economice ale Evangheliei. În toate acestea, intențiile au fost bune, iar roadele bune. Cu toate acestea, dacă privim în ansamblu, aspectele negative tind să fie mai numeroase decât cele pozitive. Vom examina câteva dintre ele.

Adventismul, o mișcare profetică

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a apărut pe scena istoriei ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Adventiștii cred, și speră că fără mândrie sau aroganță, că Mișcarea Adventistă reprezintă instrumentul folosit de Dumnezeu pentru proclamarea organizată a „Evangheliei veșnice”, ultima solie a lui Dumnezeu, descoperită în pasajul profetic din Apocalipsa 14 și 18. În lumina acestei înțelegeri profetice, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea se consideră a fi mișcarea „ecumenică” centrată pe escatologie a Apocalipsei. Aceasta începe chemându-i „afară” pe copiii lui Dumnezeu din organismele ecleziastice „căzute” care vor forma treptat o opoziție religioasă organizată față de scopurile lui Dumnezeu. Pe lângă chemarea „afară”, există și o chemare „înăuntru”, pentru a face parte dintr-o mișcare mondială – adică ecumenică –, unită, caracterizată de „credința lui Isus” și păzirea „poruncilor lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:12). În cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, accentul se pune în primul rând asupra „intrării” într-o comuniune de biserici după care se speră la o „ieșire” sau o părăsire treptată a lipsei de unitate dintre diferitele organizații. În Mișcarea Adventistă se pune mai întâi accentul asupra „ieșirii” din confuzia și dezacordurile specifice Babilonului și „intrarea” imediată într-o comuniune a unității, adevărului și dragostei în cadrul unei familii adventiste mondiale.

Pentru a înțelege atitudinea adventistă față de ecumenism și alte biserici majoritare, este util să ne amintim că mișcarea adventistă timpurie (așa cum era caracterizată de mileriți) avea trăsături ecumenice: a apărut în multe biserici. Astfel, adventiștii au provenit din multe confesiuni. Cu toate acestea, bisericile, în general, au respins mesajul advent. Nu rareori, adventiștii au fost excomunicați, iar uneori au luat cu ei și alți credincioși. Relațiile s-au înrăutățit. Au fost răspândite zvonuri false, iar unele dintre ele, din nefericire, încă mai circulă. Pionierii bisericii aveau puncte de vedere ferme, iar adversarii lor nu erau mai puțin dogmatici. Aveau tendința de a privi mai mult la ceea ce îi diferenția decât la ceea ce aveau în comun, iar fenomenul nu este dificil de înțeles. Astăzi, climatul interbisericesc tinde să fie caracterizat de un spirit mai conciliant și de mai multă indulgență.
Care sunt câteva dintre problemele adventiștilor cu ecumenismul? Înainte de a încerca să oferim un răspuns sumar la această întrebare, trebuie subliniat faptul că mișcarea ecumenică nu este caracterizată de o gândire monolitică, în interiorul ei fiind întâlnite tot felul de puncte de vedere (iar aceasta este, desigur, o problemă în sine!). Vom încerca să ne raportăm la ceea ce este considerat a fi curentul dominant în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), o organizație care reprezintă mai mult de trei sute de biserici și confesiuni.

Unitatea din perspectivă ecumenică

Noul Testament prezintă o unitate recunoscută a bisericii în adevăr, caracterizată de sfințire, bucurie, credincioșie și ascultare (vedeți Ioan 17:6,13,17,19,23,26). Susținătorii ecumenismului par a considera de la sine înțeleasă eventuala unitate și comuniune organică a majorității bisericilor. Ei vorbesc despre „scandalul divizării” ca și când acesta chiar ar fi păcatul de neiertat. Erezia și apostazia sunt în mare măsură ignorate, însă Noul Testament vorbește despre amenințarea intrării elementelor necreștine în „templul lui Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3,4). Imaginea escatologică a bisericii lui Dumnezeu dinaintea celei de-a Doua Veniri nu este cea a unei mega-biserici care reunește întreaga umanitate, ci cea a unei „rămășițe” a creștinătății, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Isus (vedeți Apocalipsa 12:17).

Este clar faptul că există un punct în care stilul de viață necreștin și neortodox justifică separarea. CMB omite chiar acest element. Separarea și divizarea pentru protejarea și menținerea purității și integrității bisericii și a mesajului ei sunt mai de dorit decât unitatea în păcat și în spiritul lumii.

În plus, adventiștii găsesc inconfortabil faptul că reprezentanții CMB par a oferi puțină atenție sfințirii și redeșteptării personale. Există chiar indicii ale faptului că unii dintre ei ar vedea acest lucru ca pe o reminiscență a unei pioșenii demodate, nu un ingredient vital al unei vieți creștine active. Aceștia preferă să pună în umbră evlavia personală în favoarea moralității sociale. Însă, în înțelegerea adventistă, sfințirea vieții este aluatul din care este plămădită moralitatea societății (cu scuzele pe care i le datorăm lui Shakespeare). Fără creștini cu adevărat convertiți, orice unitate organizațională formală este, în natura sa, plastică și puțin relevantă.

Credința din perspectivă ecumenică

În multe cercuri bisericești, o minte deschisă este considerată o virtute ecumenică. Se sugerează că ecumenicul ideal nu este dogmatic în credințele sale, ci este oarecum flexibil în ceea ce privește doctrina. El poartă un respect deosebit convingerilor celorlalți, însă este mai puțin decât rigid în ceea ce privește propriile convingeri. Pare a fi umil, însă nu și asertiv cu privire la convingerile doctrinale, cu excepția celor referitoare la unitatea ecumenică. Are un simț dezvoltat al „cunoașterii în parte”, iar a da pe față o anumită aroganță doctrinară este, din punctul de vedere al ecumenicului, un păcat deosebit de grav.

Toate acestea au o latură lăudabilă. Smerenia și umilința sunt virtuți creștine. Într-adevăr, Pentru ne spune să fim întotdeauna pregătiți să răspundem oricui și să ne argumentăm convingerile, însă trebuie să o facem cu blândețe și teamă, având un cuget curat (1 Petru 3:15,16). Cu toate acestea, în interiorul ecumenismului există un pericol aproape inerent de îngăduință și relativizare a convingerilor. Este pus la îndoială însuși conceptul de erezie. În ultimul timp se pune la îndoială chiar și ideea de „păgânism”.

Unor presupoziții ecumenice le este tipică ideea că modul în care diferitele confesiuni religioase își formulează adevărul are un caracter temporar și relativ, fiind subiectiv și inadecvat. Unii ecumeniști ar merge chiar până la a susține nevoia unei sinteze doctrinare, reunind diferitele convingeri creștine într-un fel de abordare de tip cocktail. Ni se spune că în fiecare biserică există dezechilibre și că ecumenismul are sarcina de a restabili echilibrul și armonia. Se presupune că în cadrul acestei diversități a mișcării ecumenice, după cum spunea Frederic cel Mare, fiecare „va fi salvat în felul său”.

Adventiștii cred că o biserică fără convingeri puternice are puțină putere spirituală. Există pericolul ca nisipurile mișcătoare ale flexibilității doctrinare a ecumenismului să atragă bisericile într-o moarte denominațională, iar acesta este chiar lucrul pe care și-l doresc susținătorii ecumenismului. Însă adventiștii simt că trebuie să reziste acestei „nehotărâri doctrinare”, care ar duce la o predare spirituală a armelor ce va duce la o adevărată eră post-creștină.
Scriptura din perspectivă ecumenică

Pentru adventiști, Biblia este descoperirea infailibilă a voii lui Dumnezeu, autoritatea în ceea ce privește adevărul doctrinar și o relatare de încredere a intervențiilor mărețe ale lui Dumnezeu în istoria mântuirii (vedeți Convingerile fundamentale ale adventiștilor de ziua a șaptea: 1. Sfintele Scripturi). Adventiștii văd Biblia ca pe un întreg, o unitate. Pentru mulți reprezentanți ai CMB Biblia nu este normativă și nu are autoritate în sine. Se pune acceptul pe diversitatea biblică, iar uneori chiar pe demitologizarea Evangheliilor. Pentru numeroși susținători ai ecumenismului, așa cum se întâmplă cu creștinii liberali în general, inspirația nu se regăsește în textul biblic, ci în experiența cititorului. Se exclude revelația propozițională în favoarea experienței.

Profețiilor apocaliptice nu li se recunoaște un rol practic în contextul sfârșitului timpului. Se fac referințe formale la Parousia, însă nu au implicații și un impact măsurabil asupra urgenței și conceptului ecumenic al misiunii de proclamare a Evangheliei. Acesta este pericolul orbirii escatologice.

Adventiștii de ziua a șaptea văd imaginea biblică a păcatului și mântuirii în cadrul „marii lupte” dintre bine și rău, dintre Hristos și Satana, între Cuvântul lui Dumnezeu și minciunile impostorului, între rămășița credincioasă și Babilon, între „sigiliul lui Dumnezeu” și „semnul fiarei”.

Adventiștii sunt, în primul rând, oameni ai Cuvântului. În timp ce cred în autoritatea necondiționată a Scripturilor, adventiștii recunosc că Biblia a fost „scrisă de oameni inspirați, dar nu constituie modul de gândire și de exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu e reprezentat ca scriitor… Scriitorii Bibliei erau scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris” (Solii alese, vol. 1, pag. 21). Mulți reprezentanți ai ecumenismului ar spune că textul biblic nu este cuvântul lui Dumnezeu, ci conține acest cuvânt în măsura în care oamenii îi răspund și îl acceptă. În contrast, adventiștii ar spune : „cuvintele” scriitorilor Bibliei sunt „cuvintele lui Dumnezeu” (Ibid.). Nu este judecat Dumnezeu, sau Cuvântul Său, în ciuda criticii aduse formei, ci este judecat omul în raport cu Biblia.

Misiunea și evanghelizarea din perspectivă ecumenică

Înțelegerea tradițională cu privire la misiune are în centrul evanghelizarea, adică proclamarea verbală a Evangheliei. Abordarea ecumenică vede misiunea ca implicând instaurarea lui shalom, un fel de pace și armonie socială. Adventiștii nu acceptă nicio tendință de a reduce importanța primordială a proclamării veștii bune a salvării de sub supremația păcatului. De fapt, perspectiva tradițională asupra mântuirii s-a concentrat asupra salvării oamenilor din păcat și pentru veșnicie. Evanghelizarea ecumenică consideră mântuirea a fi în primul rând salvarea societății de regimurile opresive, de foamete, de blestemul rasismului și de nedreptate.

În înțelegerea adventistă, convertirea reprezintă experimentarea unor schimbări radicale, prin renaștere spirituală. În majoritatea cercurilor CMB accentul pare a se pune pe schimbarea/convertirea structurilor nedrepte ale societății.

Din perspectiva noastră, în ceea ce privește evanghelizarea și misiunea externă, roadele (sau, poate, ar trebui să spunem lipsa roadelor) ecumenismului au fost adesea diminuarea numărului activităților de evanghelizare (așa cum au fost înțelese de la Pavel la Billy Graham), diminuarea creșterii numărului de credincioși și declinul numărului de membri, scăderea numărului de misionari, scăderea proporțională a susținerii financiare primite. De fapt, misiunea a fost transferată de la bisericile „ecumenice” majoritare înspre evanghelicii conservatori. Este trist să vedem un asemenea potențial misionar pierdut, în mod deosebit într-o perioadă în care islamul devine din ce în ce mai activ și militant, iar religiile orientale și indigene sunt tot mai populare.

Campania adventistă O mie de zile de secerat, care a fost un succes, a contrazis abordarea ecumenică a unei „misiuni comune” discrete. Cea din urmă poate suna bine într-un studiu ecumenic, însă nu aduce rezultate în ceea ce privește câștigarea de suflete. Parafrazarea unui vechi ar fi relevantă aici: „Pomul ecumenic se cunoaște după roadele misionare.”

Responsabilitatea sociopolitică din perspectivă ecumenică

Într-adevăr, problema responsabilității sociale și politice a creștinilor nu este simplă. CMB și alte consilii ale bisericilor (precum Consiliul Național al Bisericilor din Statele Unite) sunt implicate în ceea ce de obicei se consideră a fi probleme de natură politică. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este mult mai circumspectă în acest domeniu (în comparație cu evanghelizarea, acolo unde situația este opusă!).

De cele mai multe ori, gândirea ecumenică în domeniul responsabilității politice include sau implică: (1) o secularizare a mântuirii; (2) o viziune postmilenară care susține o îmbunătățire socială și politică treptată a omenirii și instituirea, prin efort omenesc, a Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ; (3) adaptarea creștinismului la lumea modernă; (4) o credință utopică evoluționistă în progres; și (5) colectivismul socialist, favorizând bunăstarea și o anumită formă de egalitarism, însă nu materialismul comunist.

Fără îndoială, activiștii sociali ecumenici consideră adventismul o viziune utopică a cailor verzi de pe pereții apocaliptici, iar acest lucru nu este adevărat. Fiind confruntați cu numeroasele probleme ale societății, adventiștii nu pot fi, și în general nu sunt, pasivi sau indiferenți. Ei acționează printr-o amplă rețea de spitale, clinici și instituții de sănătate care deservesc milioane de oameni în fiecare an, un sistem mondial de educație format din aproape cinci mii de școli, Agenția Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor – un serviciu global care se extinde rapid și care deservește zonele în care există nevoi acute și cronice. Se pot aminti și alte acțiuni de slujire susținute de Biserica Adventistă.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea crede că trebuie să facem distincția între activitatea sociopolitică a creștinilor, în calitate de cetățeni, și implicarea bisericii ca instituție. Biserica are sarcina de a se preocupa de principiile morale și de a indica direcția Bibliei, nu de a susține directive politice. CMB s-a implicat, uneori, în jocurile de putere politice. Deși adventismul plantează semințe care, în mod inevitabil, vor influența societatea și politica, acesta nu dorește să se amestece în controverse de natură politică. Domnul bisericii a spus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36) și, asemenea Domnului ei, biserica dorește „să facă bine” (Faptele Apostolilor 10:38). Ea nu dorește să guverneze, direct sau indirect.

Libertatea religioasă din perspectivă ecumenică

În primii ani ai CMB, începând cu prima sa reuniune în Amsterdam în anul 1948, libertatea religioasă a fost plasată pe agenda ecumenică. Libertatea religioasă era considerată o condiție esențială a unității ecumenice. În 1968 a fost înființat un secretariat pentru libertate religioasă la sediul CMB. Cu toate acestea, în ultimii ani, poziția CMB cu privire la libertate religioasă a fost oarecum ambiguă. În 1978, secretariatul a fost desființat, în principal din cauza a ceea ce părea a fi o lipsă de fonduri. Faptul în sine mărturisește despre prioritatea acordată libertății religioase în cadrul mișcării ecumenice organizate.

În prezent, tendința ecumenică este de a privi libertatea religioasă ca fiind unul dintre drepturile omului, și nu ca un drept fundamental aflat la baza tuturor celorlalte. Aceasta este, desigur, abordarea caracteristică gândirii seculare. Gândirea seculară sau umanistă refuză să recunoască convingerile religioase ca fiind diferite sau superioare altor activități umane. În acest tip de abordare constă pericolul ca libertatea religioasă să își piardă caracterul unic ce o face păzitoarea tuturor libertăților adevărate.

Nu trebuie uitat faptul că, din punct de vedere istoric, echilibrul puterii și existența diferitelor confesiuni au neutralizat intoleranța religioasă și au contribuit la respectarea libertății religioase. Unitatea religioasă formală a existat doar prin folosirea forței. Astfel, în societate există o tensiune inerentă între unitate și libertate religioasă. De fapt, imaginea escatologică a evenimentelor finale reprezintă un tablou dramatic al persecuției religioase, în timp ce forțele unite ale Babilonului apocaliptic încearcă să constrângă biserica rămășiței să intre în putregaiul apostaziei aduse de unitate.

În cele din urmă, perspectiva cu privire la libertate religioasă devine din ce în ce mai încețoșată atunci când se realizează faptul că anumiți activiști ecumenici acceptă destul de ușor restricționarea libertății religioase a credincioșilor cu o altă orientare religio-politică, care adoptă o poziție care este percepută ca fiind negativă. În plus, unii reprezentanți ai ecumenismului sunt dispuși, în situații de forță majoră, să limiteze și chiar să „renunțe temporar” la libertatea religioasă pentru a promova unitatea, edificarea națiunii și „binele” societății în ansamblu.

Influența înțelegerii profetice

Cele scrise mai sus subliniază unele dintre rezervele adventiștilor față de implicarea în mișcarea ecumenică organizată. Atitudinea generală a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea față de alte biserici și mișcarea ecumenică este influențată în mod decisiv de cele menționate mai sus și este determinată de înțelegerea sa profetică. Privind înapoi, adventiștii văd secole de persecuție și manifestări anticreștine ale puterii papale. Ei văd discriminare și o mare intoleranță a statului sau a bisericilor de stat. Privind înainte, ei văd pericolul ca protestantismul și catolicismul să își dea mâna și să exercite o putere de natură religioasă și politică într-un mod dominator și cu potențial de a deveni persecutoare. Ei văd biserica credincioasă a lui Dumnezeu nu ca pe o biserică numeroasă, ci ca pe o rămășiță. Ei se consideră a fi nucleul acelei rămășițe, nefiind dispuși să se alăture apostaziei creștine din zilele din urmă aflate în expansiune.

Privind la prezent, adventiștii consideră că au sarcina de a predica Evanghelia veșnică tuturor oamenilor, îndemnându-i să se închine Creatorului, păzind credința lui Isus, și de a proclama că a venit ceasul judecății lui Dumnezeu.
Unele aspecte ale acestui mesaj nu sunt îndrăgite. Cum pot adventiștii să își îndeplinească cel mai bine misiunea profetică? Credem că Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea își poate îndeplini cel mai bine mandatul divin păstrându-și propria identitate, propria motivație, propriul sentiment al urgenței, propriile metode de lucru.

Cooperare ecumenică?

Ar trebui ca adventiștii să coopereze cu celelalte confesiuni? Adventiștii ar trebui să coopereze atâta timp cât este proclamată adevărata Evangheliei și sunt împlinite nevoi umane stringente. Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea nu dorește registre comune de membri și refuză orice relație de compromis care ar putea dilua mesajul său specific. Cu toate acestea, adventiștii doresc să fie „cooperatori de conștiință”. În calitate de agenție de cooperare, mișcare ecumenică are numeroase aspecte acceptabile, creând mult mai multe suspiciuni în calitate de agenției pentru unitatea organică a bisericilor.

Relațiile cu alte organizații religioase

În anul 1926, cu mult înainte ca ecumenismul să fie în vogă, Comitetul Executiv al Conferinței Generale a adoptat o declarație importantă care acum face parte din Statutul de organizare al Conferinței Generale (O 75, devenită O 110). Această declarație are importante implicații ecumenice. Declarația se referea la câmpurile misionare și relațiile acestora cu alte „societăți misionare”. Cu toate acestea, declarația a fost extinsă pentru alte „organizații religioase” în general. În aceasta se afirmă că adventiștii de ziua a șaptea recunosc „acele agenții care Îl înalță pe Hristos înaintea oamenilor ca parte a planului divin de evanghelizare a lumii și [au] un respect deosebit față de bărbații și femeile creștine din alte comunități angajate în câștigarea sufletelor pentru Hristos.” În relațiile bisericii cu alte biserici trebuie să predomine „spiritul de amabilitate, deschiderea și corectitudinea”. Declarația conține și sugestii practice pentru evitarea neînțelegerilor și a posibilelor divergențe. Cu toate acestea, declarația subliniază foarte clar faptul că „ poporului adventist de ziua a șaptea… [i] s-a încredințat răspunderea de a accentua a revenirea lui Hristos ca un „eveniment iminent”, și de a pregăti calea Domnului, așa cum este descoperită în Sfânta Scriptură”. Această „însărcinare” divină face, astfel, ca pentru adventiști să fie imposibilă limitarea mărturiei lor la „o anumită regiune” și îi determină să aducă Evanghelia „în atenția oamenilor de pretutindeni”.

În anul 1980, Conferința Generală a înființat un Consiliu pentru Relații Interbisericești pentru a îndruma și supraveghea relațiile bisericii cu alte organizații religioase. Acest consiliu a autorizat, din când în când, dialoguri cu alte organizații religioase, atunci când s-a simțit că acesta s-ar fi putut dovedi util.

Conducătorii adventiști ar trebui cunoscuți ca fiind oameni care construiesc punți. Aceasta nu este o sarcină ușoară. Este mult mai ușor să arunci în aer punțile eclesiastice și să fii un „comando creștin” iresponsabil. Ellen White a spus: „Pentru a ajunge la pastorii altor biserici și la oamenii cu influență este nevoie de multă înțelepciune” (Evanghelizare, pag. 562). Adventiștii nu au fost chemați pentru a trăi înconjurați de ziduri, vorbind doar pentru ei, publicând în special pentru ei, dând pe față un spirit sectar de izolare. Este, desigur, mai confortabil și mai sigur să trăim într-o cetate adventistă de ziua a șaptea, cu podurile mobile ale comunicării ridicate. Din această cetate, se aventurează din când în când în cartier pentru o campanie rapidă de evanghelizare, capturând cât mai mulți „prizonieri”, după care dispar cu ei înapoi in cetate. Ellen White nu a crezut în această mentalitate izolaționistă: „Predicatorii noștri ar trebui să caute să se apropie de deservenții celorlalte denominațiuni. Rugați-vă pentru și împreună cu oamenii aceștia, pentru care mijlocește Hristos. Ei au o răspundere solemnă. Ca soli ai lui Hristos, noi ar trebui să dăm pe față un interes profund și plin de zel pentru acești păstori ai turmei” (Mărturii, vol. 6, pag. 78).

Utilitatea statutului de observator

Experiența ne-a învățat că cea mai bună relație pe care o putem avea cu diferitele consilii ale bisericilor (naționale, regionale, mondiale), are la bază statutul de observator-consultant. Acesta ajută Biserica să fie informată și să înțeleagă tendințele și ultimele evenimente. Este utilă cunoașterea gânditorilor și liderilor creștini. Adventiștilor li se oferă ocazia de a-și face simțită prezența și a de face cunoscut punctul de vedere al Bisericii. Nu se recomandă afilierea la astfel de organizații. De obicei, aceste organizații ecumenice nu sunt „neutre”. Adesea urmăresc obiective și politici specifice, jucând un rol activ în scena sociopolitică. Nu ar avea sens să fim membri cu inima îndoită (în cel mai bun caz) sau formali (așa cum sunt mulți membri ai bisericii) sau deseori chiar în opoziție (așa cum s-ar întâmpla în mod inevitabil).

La nivel local, acolo unde se au în vedere mai mult probleme practice decât de natură teologică, s-ar putea avea în vedere anumite forme de afiliere, însă și în acest caz ar trebui să se aibă o grijă deosebită. Ne gândim la relații organizate de genul asociațiilor de slujire/frățești, organizații locale ale bisericii, grupe de studiere a Bibliei, grupuri sau rețele pentru studierea nevoilor comunității și pentru rezolvarea problemelor locale. Adventiștii nu trebuie să fie percepuți ca fiind oameni care refuză orice formă de responsabilitate creștină față de comunitatea locală.

În ultimii ani, conducătorii și teologii adventiști au avut ocazii de a dialoga cu reprezentanți ai altor biserici. Aceste experiențe au fost benefice, dând naștere la respect reciproc. Stereotipurile și percepțiile doctrinare inexacte și neadevărate au fost eliminate, iar prejudecățile au fost îndepărtate, instrumentele și înțelegerea teologică au fost adaptate. Au fost recunoscute noi dimensiuni și s-au deschis noi perspective misionare. Însă, în primul rând, a fost întărită credința în mesajul adventist a celor care au participat la aceste dialoguri. Adventiștii nu au de ce să aibă complexe de inferioritate. Este un privilegiu să fii adventist de ziua a șaptea și să știi că fundamentele teologice și organizaționale ale bisericii sunt sigure și ferme.

Vestitori ai adevăratei oikoumene

Adventiștii sunt vestitori ai singurei oikoumene adevărate și de durată. În Epistola către evrei se face referire la „lumea [gr. oikoumene] viitoare” (capitolul 2:5), Împărăția universală a lui Dumnezeu. În ultimă instanță, acesta este „ecumenismul” pentru care lucrează adventiștii. Orice mișcare ecumenică este efemeră. Între timp, creștinul are datoria de a avea o inimă dedicată complet lui Hristos. „Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat” (1 Petru 3:15,16).

Acest document, creat pentru uz intern, a apărut pentru prima dată în cartea „Pattern for Progress; The Role and Function of Church Organization” scrisă de Walter Raymond Beach și Bert Beverly Beach, fiind semnat de Bert B. Beach, fiind publicat cu ocazia Sesiunii Conferinței Generale din New Orleans, Louisiana, în luna iunie 1985. Documentul ne-a fost pus la dispoziție de Departamentul Relații Oficiale și Libertate Religioasă din cadrul Conferinței Generale.

Vizualizări: 846