Restaurare

Mileniul și sfârșitul păcatului

Mileniul reprezintă domnia de o mie de ani a Domnului Hristos cu sfinţii Săi în ceruri, între prima şi a doua înviere. În acest timp, morţii cei nelegiuiţi vor fi judecaţi; pământul va fi cu totul pustiu, fără fiinţe umane vii care să-l locuiască, fiind ocupat numai de Satana şi îngerii săi. La sfârşitul mileniului, Domnul Hristos cu sfinţii Săi şi Cetatea cea sfântă vor coborî din ceruri pe pământ. Morţii cei nelegiuiţi vor fi atunci înviaţi şi, împreună cu Satana şi cu îngerii lui, vor înconjura cetatea; dar foc va coborî de la Dumnezeu şi-i va arde şi va curăţa pământul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de păcat şi de păcătoşi. (Apoc. 20; 1 Cor. 6,2.3; Ier. 4,23-26; Apoc. 21,1-5; Mal. 4,1; Ezech. 28,19.20)

În decursul întregii istorii, au existat persoane care au vorbit cu mare elocvenţă despre ororile Iadului, speculând teama oamenilor, în încercarea de a-i face să se închine lui Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu prezentau ei?

Cum va elimina, în cele din urmă, Dumnezeu răul? Ce se va întâmpla cu Satana? Ce va împiedica păcatul să nu-şi mai ridice niciodată capul lui hidos? Cum poate un Dumnezeu drept să fie şi iubitor?

Evenimente de la începutul mileniului

În timpul mileniului, perioada de o mie de ani despre care vorbeşte capitolul 20 din Apocalipsa, influenţa lui Satana asupra pământului va fi restrânsă, iar Hristos va domni cu sfinţii Săi (Apoc. 20,1-4).

A Doua Venire. Apocalipsa 19 şi 20 merg împreună; nu există nicio pauză între aceste capitole. Ele descriu revenirea Domnului Hristos (Apoc. 19,11-21) şi continuă imediat cu mileniul, succesiunea lor arătând faptul că mileniul începe odată cu revenirea Domnului Hristos.

Apocalipsa prezintă cele trei puteri care unesc popoarele lumii pentru a se împotrivi lucrării Domnului Hristos şi poporului Său, imediat înainte de a Doua Venire. Acestea sunt un balaur, o fiară şi un profet fals (Apoc. 16,13). Când „fiara, … împăraţii pământului şi oştile lor” se adună pentru a porni război împotriva lui Hristos, în preajma revenirii Sale, fiara şi profetul mincinos sunt nimiciţi (Apoc. 19,19.20). Ceea ce urmează în capitolul 20, capitol cu privire la mileniu, are de-a face cu soarta celui de-al treilea membru al trioului demonic – balaurul. El este luat captiv şi aruncat în adânc, unde va rămâne timp de 1.000 de ani.[1]

Aşa cum am văzut în capitolul 25 al cărţii de faţă, la a Doua Venire a Domnului Hristos, când împărăţiile acestei lumi sunt nimicite, Dumnezeu Îşi va întemeia împărăţia sa de slavă – o împărăţie ce va dura veşnic (Dan. 2,44). Atunci poporul Său va începe să domnească.

Prima înviere. La a Doua Venire are loc prima înviere. Cei nepri­hăniţi, cei „fericiţi şi sfinţi” sunt înviaţi, căci „asupra lor a doua moar­te n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20,6. Vezi şi capitolul 26 al cărţii de faţă).

Cei neprihăniţi merg în cer. După învierea neprihăniţilor, aceştia şi sfinţii ce sunt în viaţă sunt luaţi „să-L întâmpine pe Domnul în văzduh” (1 Tes. 4,17). Atunci Domnul Hristos va împlini făgăduinţa pe care a făcut-o chiar înainte să părăsească această lume: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14,2.3). Isus descrie locul în care îi va duce pe urmaşii Săi drept „casa Tatălui Meu” unde sunt „multe locaşuri”, sau locuinţe (Ioan 14,2). Isus Se referă aici la Noul Ierusalim, care nu coboară pe acest pământ până la sfârşitul mileniului. Aşadar, la a Doua Venire, când cei neprihăniţi „Îl întâmpină pe Domnul în văzduh”, destinaţia lor este cerul – şi nu pământul, pe care ei tocmai l-au părăsit.[2] Domnul Hristos nu-Şi stabileşte – la data aceasta – împărăţia slavei Sale pe pământ. El o va face abia la sfârşitul mileniului.

Mileniul şi sfârşitul păcatului

Vrăjmaşii lui Hristos sunt nimiciţi. Domnul Hristos a comparat revenirea Sa cu ceea ce s-a întâmplat la Potop şi la distrugerea Sodomei şi Gomorei (Mat. 24,37-39; Luca 17,28-30). Comparaţia Sa scoate în evidenţă două lucruri: primul, faptul că nimicirea ce va veni îi va lua prin surprindere pe cei nelegiuiţi; al doilea, ceea ce a urmat a fost distrugerea – potopul „i-a luat pe toţi” (Mat. 24,39). Focul şi pucioasa ce au căzut asupra Sodomei „i-a[u] pierdut pe toţi” (Luca 17,29; vezi Mat. 13,38-40). La a doua Sa venire, Domnul Hristos va coborî din cer cu oştirile Sale, ca un călăreţ pe un cal alb, al cărui nume este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” şi va lovi naţiunile rebele ale lumii. După ce fiara şi prorocul mincinos vor fi nimiciţi, „restul” urmaşilor lui Satana vor muri şi nu va exista niciun supravieţuitor, pentru că ei sunt „ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor” (Apoc. 19,21).[3]

Descriind această scenă, Scriptura spune: „Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă şi nu va mai acoperi uciderile” (Is. 26,21).

Pământul devine pustiu. Întrucât cei neprihăniţi au fost luaţi la cer pentru a fi cu Domnul, iar cei nelegiuiţi au fost nimiciţi la venirea Lui, pământul va rămâne pentru un timp fără locuitori umani. Biblia prevede o asemenea situaţie. Ieremia spune: „Mă uit la pământ şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit. Mă uit la munţi şi iată că sunt zguduiţi; şi toate dealurile se clatină. Mă uit şi iată că nu este niciun om” (Ier. 4,23-25). Ieremia foloseşte termenii din Gen. 1,2 – „pustiu şi gol”, arătând că pământul va fi cuprins de acelaşi haos de la începutul creaţiei.

Satana este legat. Evenimentele ce au loc în perioada aceasta au fost prefigurate în ritualul ţapului de trimis, din Ziua Ispăşirii, din cadrul slujbelor din sanctuarul lui Israel. În Ziua Ispăşirii, marele-preot curăţă sanctuarul cu sângele ispăşitor al ţapului pentru Domnul. Numai după ce această ispăşire era pe deplin adusă la îndeplinire, începea ritualul care îl cuprindea pe Azazel, ţapul care îl simboliza pe Satana (vezi capitolul 24 al cărţii de faţă). Punându-şi mâinile pe capul lui, marele-preot mărturisea „peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei”, punându-le toate „pe capul ţapului” (Lev. 16,21). Ţapul de trimis era apoi dus în pustie, „într-un pământ pustiu, nelocuit” (Lev. 16,22).

Tot la fel, Hristos, în Sanctuarul ceresc, a slujit aplicând propria Sa jertfă ispăşitoare în folosul poporului Său; la revenirea Sa, El îi va răscumpăra şi le va da viaţa veşnică. Atunci când va termina această lucrare de răscumpărare şi de curăţare a Sanctuarului ceresc, El va aşeza păcatele poporului Său asupra lui Satana, autorul şi instigatorul răului. În niciun caz nu se poate spune că Satana face ispăşire pentru păcatele credincioşilor. Domnul Hristos a făcut în mod desăvârşit acest lucru. Dar Satana trebuie să poarte răspunderea pentru toate păcatele la care el i-a împins pe cei mântuiţi. Şi aşa cum omul care avea însărcinarea aceasta ducea ţapul de trimis într-un pământ pustiu, nelocuit, tot astfel Dumnezeu Îl va exila pe Satana pe o planetă Pământ pustie şi nelocuită (vezi capitolul 24 al cărţii de faţă).[4]

Viziunea lui Ioan cu privire la mileniu înfăţişează, în mod viu, acest exil al lui Satana. El a văzut că, la începutul celor o mie de ani, „balaurul, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana” este pus în lanţuri şi aruncat în „adânc” (Apoc. 20,2.3). În mod simbolic, aceasta înseamnă sfârşitul temporar al activităţii lui Satana de persecutare şi înşelare; „ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani” (Apoc. 20,3).

Termenul folosit de Ioan, „adânc” (gr. abussos), redă adecvat sta­rea pământului în acea perioadă de timp.[5] Lovit de cele şapte plăgi ce preced revenirea Domnului Hristos (vezi în mod special Apoc. 16,18-21) şi acoperit cu trupurile moarte ale celor nelegiuiţi, pă­mântul este o scenă de totală pustiire.

Limitat la acest pământ, Satana este „legat” printr-un lanţ al împrejurărilor. Deoarece pământul este lipsit de orice viaţă umană, Satana nu mai are pe cine să ispitească sau să persecute. El „este legat” în sensul că n-are nimic de făcut.

Evenimente în timpul mileniului

Hristos în ceruri împreună cu cei mântuiţi. La a Doua Venire, Domnul Hristos îi ia pe urmaşii Săi la cer, în locaşurile pe care le-a pregătit pentru ei în Noul Ierusalim. Asemenea lui Moise şi israeliţilor, cei răscumpăraţi, plini de recunoştinţă, cântă un cântec al eliberării lor, „cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: ‘Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate al neamurilor’” (Apoc. 15,3).

Sfinţii domnesc cu Hristos. În timpul mileniului, Dumnezeu Îşi va respecta promisiunea de a le da biruitorilor „stăpânire peste neamuri” (Apoc. 2,26). Daniel a văzut că, după nimicirea vrăjmaşilor Domnului Hristos, „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan. 7,27). Aceia pe care Hristos îi ridică din mormânt la prima înviere vor domni cu El timp de o mie de ani (Apoc. 20,4).

Dar în ce sens se poate spune că sfinţii domnesc, dacă ei sunt în ceruri şi toţi cei nelegiuiţi sunt morţi? Domnia lor constă în participarea la o importantă fază a guvernării lui Hristos.[6]

Judecarea celor nelegiuiţi. Ioan a văzut că, în timpul mileniului, sfinţii vor fi implicaţi în lucrarea de judecată; el a văzut „nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata” (Apoc. 20,4). Acesta este momentul judecării lui Satana şi a îngerilor lui, despre care ne vorbeşte Scriptura (2 Petru 2,4; Iuda 6). Este momentul la care se referă declaraţia lui Pavel că sfinţii vor judeca lumea şi chiar pe îngeri (1 Cor. 6,2.3).[7]

Judecata din timpul mileniului nu va hotărî cine trebuie să fie mântuit şi cine să fie pierdut. Dumnezeu ia această hotărâre înainte de a Doua Venire; toţi aceia care n-au fost înviaţi sau transformaţi şi luaţi apoi la cer sunt pentru totdeauna pierduţi. Judecata la care participă cei neprihăniţi are ca scop să răspundă eventualelor întrebări pe care cei neprihăniţi le-ar avea cu privire la motivul pentru care cei răi sunt pierduţi. Dumnezeu doreşte ca aceia cărora El le-a dat viaţa veşnică să aibă deplină încredere în conducerea Lui, astfel că El le face cunoscute lucrările milei şi dreptăţii Sale.

Imaginează-ţi că te afli în cer şi constaţi că cineva pe care-l iubeşti şi despre care te aşteptai, în mod sigur, să fie acolo, nu este. Un astfel de caz te-ar face să pui la îndoială dreptatea lui Dumnezeu – şi tocmai acest fel de îndoială stă la baza păcatului. Ca să elimine pentru totdeauna orice ocazie pentru astfel de îndoieli – şi a se asigura că păcatul nu se va mai ridica niciodată – Dumnezeu oferă un răspuns acestor întrebări în timpul fazei de reexaminare a judecăţii din timpul mileniului.

În această lucrare, cei răscumpăraţi îndeplinesc un rol crucial în marea luptă dintre bine şi rău. „Ei vor confirma, spre satisfacţia lor eternă, cât de zelos şi răbdător S-a îngrijit Dumnezeu de păcătoşii pierduţi. Ei vor înţelege cu câtă nepăsare şi încăpăţânare au dispreţuit şi respins păcătoşii iubirea Lui. Ei vor descoperi că până şi păcătoşii aparent cei mai blânzi au nutrit, în mod tainic, mai degrabă egoismul josnic decât să accepte sistemul de valori al Domnului şi Mântuitorului lor.”[8]

Timpul de reflecţie pentru Satana. În timpul mileniului, Satana va suferi enorm. Limitat cu îngerii săi la un pământ pustiu, el nu va mai putea continua înşelăciunile care, în mod permanent, i-au ocupat timpul. El este obligat acum să treacă în revistă rezultatele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale – trebuie să medi­teze la rolul pe care l-a jucat în lupta dintre bine şi rău. El nu poate decât să privească viitorul cu groază, aşteptând teribila pedeapsă pe care trebuie s-o suporte pentru tot răul de care este responsabil.

Evenimente de la sfârşitul mileniului

La sfârşitul celor o mie de ani, „ceilalţi morţi” – cei nelegiuiţi – vor fi înviaţi, Satana fiind astfel eliberat din inactivitatea ce l-a întemniţat (Apoc. 20,5.7). Înşelându-i încă o dată pe cei răi, îi conduce împotriva taberei „sfinţilor şi a cetăţii preaiubite [Noul Ierusalim]” (Apoc. 20,9), care, împreună cu Hristos, sunt deja coborâţi din cer.[9]

Hristos, sfinţii şi cetatea coboară. Domnul Hristos coboară din nou pe pământ, cu sfinţii şi Noul Ierusalim, având două scopuri. El va pune capăt marii lupte, executând sentinţa luată în discuţie în timpul judecăţii de pe parcursul mileniului, şi va purifica şi reînnoi pământul, astfel încât să poată stabili pe el împărăţia Sa eternă. Apoi, în cel mai deplin sens al cuvântului, „Domnul va fi împărat peste tot pământul” (Zah. 14,9).

Învierea celor condamnaţi. Acum a sosit momentul să se împlinească în totalitate promisiunea lui Hristos că „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” (Ioan 5,28). La a doua Sa venire, Hristos i-a înviat pe morţii neprihăniţi, realizând prima înviere – învierea pentru viaţă. Acum, se va produce cealaltă înviere despre care vorbeşte Isus – învierea pentru judecată (vezi Ioan 5,29). Şi cartea Apocalipsa menţionează această înviere: „Ceilalţi morţi [cei care nu au înviat la prima înviere] nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” (Apoc. 20,5).

Captivitatea lui Satana ia sfârşit. Învierea celor nelegiuiţi la sfârşitul celor o mie de ani îl eliberează pe Satana din captivitate „pentru puţină vreme” (Apoc. 20,3). Într-o ultimă încercare de sfidare a autorităţii lui Dumnezeu, el va merge „ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului” (Apoc. 20,8). Întrucât cei nelegiuiţi învie cu acelaşi spirit de răzvrătire pe care l-au avut atunci când au murit, lucrarea lui nu va fi dificilă.

Atacul asupra cetăţii. În înşelăciunea lui finală, Satana caută să le inspire celor nelegiuiţi speranţa că vor captura prin forţă Împărăţia lui Dumnezeu. Unind toate împărăţiile lumii, el preia conducerea împotriva cetăţii iubite (Apoc. 20,8.9).[10] „Nelegiuiţii care au refuzat cu încăpăţânare intrarea în cetatea lui Dumnezeu prin meritele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos sunt hotărâţi acum să-şi forţeze intrarea şi să câştige controlul, prin asediu şi luptă.”[11]

Faptul că cei nelegiuiţi, de îndată ce Dumnezeu le dă din nou viaţă, se întorc împotriva Lui şi încearcă să răstoarne împărăţia Sa confirmă hotărârea luată de El cu privire la soarta lor. În felul acesta, numele şi caracterul Său, pe care Satana a încercat să le păteze, vor fi pe deplin reabilitate înaintea tuturor.[12]

Judecata de la marele tron alb. Ioan arată că, atunci când vrăjmaşii lui Dumnezeu înconjoară cetatea şi sunt gata să o atace, Dumnezeu Îşi aşază marele Său tron alb. Acum, când întreaga rasă umană se întâlneşte în jurul acestui tron – unii în siguranţă, înăuntrul cetăţii, alţii afară, îngroziţi în prezenţa Judecătorului – Dumnezeu va aduce la îndeplinire ultima fază a judecăţii. Acesta este momentul despre care a vorbit Domnul Hristos atunci când a afirmat că „acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când îi veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară” (Luca 13,28).

Pentru a aduce la îndeplinire această fază executivă a judecăţii, cărţile lui Dumnezeu vor fi deschise. „Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apoc. 20,12). Apoi Dumnezeu pronunţă sentinţa, care este moartea.

De ce îi învie Dumnezeu pe aceşti oameni numai pentru a pune din nou capăt existenţei lor? În timpul mileniului, cei răscumpăraţi au avut ocazia să examineze dreptatea purtării lui Dumnezeu cu fiecare fiinţă inteligentă din univers. Acum, cei pierduţi înşişi – inclusiv Satana şi îngerii săi – vor confirma dreptatea căilor lui Dumnezeu.

Aici, la această judecată de la marele tron alb, se vor împlini cuvintele lui Pavel: „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Rom. 14,10). Acolo, toate fiinţele create – cele necăzute şi cele căzute, cei mântuiţi şi cei pierduţi – îşi pleacă genunchiul şi dau mărturie că Isus Hristos este Domnul (Fil. 2,10.11. cf. Is. 45,22.23). Astfel chestiunea dreptăţii lui Dumnezeu va fi pentru totdeauna rezolvată. Aceia care primesc viaţa veşnică vor avea o credinţă nezdruncinată în El. Niciodată păcatul nu va mai tulbura universul şi nu va mai aduce distrugere asupra locuitorilor lui.

Satana şi păcătoşii nimiciţi. Imediat după ce sentinţa lor este rostită, Satana, îngerii săi şi adepţii lor dintre oameni îşi primesc pedeapsa. Ei trebuie să moară de o moarte veşnică. „Din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20,9). Chiar suprafaţa pă­mântului din afara cetăţii pare că se topeşte, devenind un întins lac de foc „din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi”
(2 Petru 3,7). Căci a sosit ziua „de răzbunare a Domnului” (Is. 34,8), în care El va aduce la îndeplinire „lucrarea Lui ciudată” (Is. 28,21), aceea de a nimici pe vrăjmaşii Săi. Ioan spunea: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20,15). Diavolul şi tovarăşii lui suferă această soartă (Apoc. 20,10).

Contextul întregii Biblii exprimă clar faptul că această „moarte a doua” (Apoc. 21,8), de care suferă cei nelegiuiţi, înseamnă nimicirea lor totală şi definitivă. De unde atunci ideea Iadului arzând veşnic? Un studiu atent va conduce pe oricine la concluzia că Biblia nu afirmă existenţa unui astfel de Iad sau loc de tortură.

  1. Iadul. Din punct de vedere biblic, Iadul este „locul şi starea de pedeapsă şi nimicire, printr-un foc veşnic, în a doua moarte, a acelora care L-au respins pe Dumnezeu şi oferta de salvare prin Isus Hristos”.[13]

Traducerile Bibliei folosesc deseori cuvântul „iad” pentru a reda termenul ebraic şeol şi termenul grecesc hades. Aceşti termeni se referă, în general, la mormântul unde morţii – atât cei neprihăniţi, cât şi cei nelegiuiţi – aşteaptă învierea, într-o stare de inconştienţă, (vezi cap. 26 al cărţii de faţă). Pentru că sensul actual al cuvântului „iad” diferă atât de mult de sensul atribuit acestor termeni, ebraic şi grecesc, un număr de versiuni moderne ale Bibliei evită cuvântul „iad”, transliterând simplu ebraicul şeol şi grecescul hades.

În schimb, cuvântul grecesc geenna, tradus în Noul Testament tot prin cuvântul „iad”, are sensul de loc îngrozitor de pedeapsă pentru cei nepocăiţi. În Biblie, deci, „iad” nu are totdeauna acelaşi sens – iar faptul că nu s-a ţinut seama de această distincţie a dus adesea la mare confuzie.

Geenna derivă din ebraicul Ge Hinnom, „Valea lui Ben-Hinom” – un defileu în partea de sud a Ierusalimului. Aici, israeliţii au adus la îndeplinire ritualul păgân al arderii copiilor ca jertfă lui Moloh
(2 Cron. 28,3; 33,1.6). Ieremia a profetizat că, din cauza acestui păcat, Domnul va face această vale o „vale a măcelului”, unde corpurile moarte ale israeliţilor vor fi îngropate până ce nu vor mai avea loc. Trupurile care rămâneau aveau să fie „hrana păsărilor cerului” (Ier. 7,32.33; 19,6; Is. 30,33). Profeţia lui Ieremia i-a făcut, fără îndoială, pe israeliţi să considere Ge Hinnom ca un loc al judecăţii celor nelegiuiţi, un loc dezgustător al pedepsei şi ruşinii.[14] Mai târziu, tradiţia rabinică îl consideră un loc pentru arderea hoiturilor şi gunoaielor.

Isus a folosit focul din Valea Ben-Hinom, adică Geenna sau Ge Hinnom, ca un simbol pentru focul Iadului (Mat. 5,22; 18,9). Astfel că focul gheenei (în limba română) a simbolizat focul mistuitor al judecăţii de pe urmă. Tot Isus a declarat că aceasta era o experienţă de după moarte (Luca 12,5) şi că Iadul va nimici atât corpul, cât şi sufletul (Mat. 10,28).

Care este natura focului Iadului? Vor arde oamenii o veşnicie?

  1. Soarta celor nelegiuiţi. Conform Scripturilor, Dumnezeu le-a promis viaţa veşnică numai celor neprihăniţi. Plata pentru păcat este moartea, şi nu viaţa veşnică în Iad (Rom. 6,23).

Scripturile afirmă că cei nelegiuiţi vor fi „nimiciţi” (Ps. 37,9.34) şi că ei vor pieri (Ps. 37,20; 68,2). Ei nu vor trăi veşnic într-o stare de conştienţă, ci vor fi arşi (Mal. 4,1; Mat. 13,30.40; 2 Petru 3,10). Ei vor fi distruşi (Ps. 145,20; 2 Tes. 1,9; Evr. 2,14), reduşi la inexistenţă (Ps. 104,35).

  1. Pedeapsa veşnică. Vorbind despre pedepsirea celor nelegiuiţi, Noul Testament foloseşte termenii „în vecii vecilor” şi „veşnic”. Aceşti termeni sunt traducerea cuvântului grecesc aionios şi se referă atât la Dumnezeu, cât şi la om. Pentru a evita o înţelegere greşită, trebuie să nu uităm că aionios este un cuvânt polisemantic – sensul lui fiind dat de cuvântul pe care îl determină. Astfel, când Scriptura foloseşte aionios („pururea”, „veşnic”) referitor la Dumnezeu, acesta înseamnă că El posedă o existenţă infinită deoarece Dumnezeu este nemuritor. Dar, când este folosit cu referire la fiinţele umane muritoare sau la lucruri pieritoare, cuvântul aionios înseamnă „atâta vreme cât persoana trăieşte sau lucrul respectiv există”.

De exemplu, în Iuda 7 se spune că Sodoma şi Gomora au suferit „pedeapsa unui foc veşnic”. Totuşi, cetăţile acestea nu ard şi astăzi. Petru spune că focul acela a transformat aceste cetăţi în cenuşă, condamnându-le la nimicire (2 Petru 2,6). Focul cel „veşnic” a ars până când n-a mai rămas nimic de ars, după care s-a stins (vezi şi Ier. 17,27; 2 Cron. 36,19).

Tot la fel, când Domnul Hristos îi condamnă pe cei nelegiuiţi la „focul cel veşnic” (Mat. 25,41), acel foc ce îi va arde pe nelegiuiţi va fi unul care „nu se va stinge” (Mat. 3,12). Doar atunci când nu mai rămâne nimic de ars, el se va stinge.[15]

Când Domnul Hristos a vorbit despre „pedeapsa veşnică” (Mat. 25,46), El nu S-a referit la o pedepsire veşnică. El a vrut să spună că, după cum „viaţa veşnică [de care se vor bucura cei neprihăniţi] va continua în decursul veşniciei, tot astfel şi pedeapsa [pe care cei nelegiuiţi o vor suferi] va fi veşnică – nu o durată veşnică de conştientă suferinţă, ci pedeapsa, ca efect, este completă şi finală. Sfârşitul acelora care suferă astfel este a doua moarte. Această moar­te va fi veşnică, din care nu va fi, şi nu va putea fi, nicio înviere.”[16]

Când menţionează „răscumpărarea veşnică” (Evr. 9,12) şi „judecata veşnică” (Evr. 6,2), Biblia se referă la rezultatele, urmările veşnice ale răscumpărării şi judecăţii, nu la un proces nesfârşit al răscumpărării şi judecăţii. În acelaşi fel, când menţionează pedeapsa veşnică sau nesfârşită, Biblia se referă la rezultatele ei, nu la procesul de pedepsire. Moartea celor nelegiuiţi va fi finală şi eternă.

  1. Chinul veşnic. Folosirea în Scriptură a expresiei „în vecii vecilor” (Apoc. 14,11; 19,3; 20,10) a condus, de asemenea, la concluzia că procesul de pedepsire a lui Satana şi a celor nelegiuiţi va continua în toată veşnicia. Dar, ca şi în cazul termenului „veşnic”, cuvântul determinat este cel care îi conferă sensul cuvântului „în veci”. Când acesta este asociat cu Dumnezeu, sensul lui este absolut – căci Dumnezeu este nemuritor; însă, când este asociat cu fiinţe muritoare, sensul lui este limitat.

Descrierea pe care Scriptura o face judecăţii lui Dumnezeu asupra Edomului exemplifică foarte bine această situaţie. Isaia spune că Dumnezeu va transforma ţara aceasta într-o „smoală care arde” şi care „nu se va stinge nici zi, nici noapte” şi al cărui fum „se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi pustiit şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci” (Is. 34,9.10). Edomul a fost distrus, dar el nu arde şi astăzi. Distrugerea „veşnică” a durat până când nimicirea lui a fost deplină.

Din toată Scriptura reiese clar faptul că ideea de „veşnic” are limi­tele ei. Vechiul Testament spune că un sclav poate sluji stăpânului său „pentru totdeauna” (Ex. 21,6), că Samuel avea să locuiască la cortul întâlnirii „pentru totdeauna” (1 Sam. 1,22) şi că Iona credea că va rămâne „pe vecie” în pântecul marelui peşte (Iona 2,6). Noul Testament foloseşte acest termen într-un fel asemănător. Pavel, de exemplu, îl sfătuieşte pe Filimon să-l primească pe Onisim „pentru veşnicie” (Filimon 15). În toate aceste cazuri, „pentru totdeauna”, „pe vecie” înseamnă „atâta vreme cât persoana trăieşte”.

Psalmul 92,7 ne spune că cei nelegiuiţi vor fi „nimiciţi pe vecie”. Profetizând despre marea şi finala conflagraţie, Maleahi afirmă: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Mal. 4,1).

Odată ce nelegiuiţii – Satana, îngerii răi şi oamenii nepocăiţi – sunt toţi nimiciţi prin foc, cu rădăcină şi cu ramuri cu tot, nu va mai fi nevoie de moarte sau de hades (vezi capitolul 26 al cărţii de faţă). Şi pe acestea Dumnezeu le va nimici pentru totdeauna (Apocalipsa 20,14).

Deci Biblia arată foarte clar faptul că pedeapsa, nu pedepsirea este veşnică – iar aceasta este moartea a doua. Din această pedeapsă nu există înviere – efectele ei sunt veşnice.

Arhiepiscopul William Temple avea dreptate atunci când afirma: „Un singur lucru îl putem spune cu încredere: Ideea de chin veşnic trebuie eliminată. Dacă oamenii n-ar fi împrumutat noţiunea greacă şi nebiblică a indestructibilităţii naturale a sufletului individului şi apoi n-ar fi citit Noul Testament cu ceea ce aveau deja în minte, ar fi scos din el [Noul Testament] credinţa nu în chinul veşnic, ci într-o nimicire veşnică. Focul este cel care este numit eonian [veşnic], nu viaţa aruncată în el.”[17]

Pedeapsa deplină a Legii lui Dumnezeu fiind executată, cerinţele dreptăţii sunt satisfăcute. Acum, cerul şi pământul proclamă nepri­hănirea Domnului.

  1. Principiul pedepsei. Moartea este pedeapsa definitivă pentru păcat. Ca rezultat al păcatului lor, toţi aceia care refuză mântuirea oferită de Dumnezeu vor muri pentru totdeauna. Dacă unii au păcătuit îngrozitor, demonic, având plăcerea de a-i face pe alţii să sufere, alţii au trăit relativ moral, au dus o viaţă liniştită, vina lor principală fiind aceea că au respins mântuirea oferită în Hristos. Este drept ca şi unii, şi alţii să sufere aceeaşi pedeapsă?

Domnul Hristos a spus că „robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia Lui va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult” (Luca 12,47.58).

Fără îndoială, aceia care s-au răzvrătit cel mai mult împotriva lui Dumnezeu vor suferi mai mult. Dar trebuie să înţelegem suferinţa lor supremă în termenii celei „de a doua morţi” a Domnului Hristos, suferită de El pe cruce. Acolo, El a purtat păcatele lumii. Groaznica despărţire de Tatăl Său, pe care a produs-o păcatul, a fost cea care I-a cauzat lui Isus agonia – un chin sufletesc imposibil de descris. Tot la fel şi păcătoşii pierduţi: Ei culeg ce au semănat nu numai în timpul vieţii acesteia, ci şi în timpul nimicirii finale. În prezenţa lui Dumnezeu, vinovăţia pe care o simt din cauza păcatelor pe care le-au săvârşit îi va face să îndure o agonie imposibil de descris. Şi, cu cât este mai mare vinovăţia, cu atât mai mare va fi agonia. Satana, instigatorul şi promotorul păcatului, va suferi cel mai mult.[18]

Curăţarea planetei Pământ. Descriind ziua Domnului, când toa­te urmele păcatului vor fi şterse, Petru spunea: „În ziua aceea, ceru­rile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3,10).

Focul care îi distruge pe cei răi curăţă pământul de degradarea produsă de păcat. Din ruinele acestui pământ, Dumnezeu va face „un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era” (Apoc. 21,1). De pe acest pământ recreat – căminul veşnic al celor răscumpăraţi – Dumnezeu va alunga pentru totdeauna plânsul, durerea şi moartea (Apoc. 21,4). În cele din urmă, blestemul pe care l-a adus păcatul va fi fost ridicat (Apoc. 22,3).

Având în vedere venirea zilei Domnului, în care păcatul şi păcă­toşii nepocăiţi vor fi nimiciţi, Petru adresează o întrebare: „Ce fel de oa­meni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu?” Bazându-şi spe­ranţa pe promisiunea revenirii Domnului Hristos, el declară: „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace” (2 Petru 3,11.13.14).

[1] Vezi Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 885.

[2] Vezi Questions on Doctrine, p. 495.

[3] „Când fiara şi prorocul mincinos sunt aruncaţi ’în iazul de foc’ (Apoc. 19,20), ’ceilalţi’ (Apoc. 19,21), adică cei care i-au urmat, sunt ucişi cu sabia lui Hristos. Aceştia sunt regi, căpitani, oameni puternici şi ’tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari’ (Apoc. 19,18). Aceleaşi categorii de oameni sunt menţionate în pecetea a şasea, ca fiind cei ce vor căuta să se ascundă de faţa Mielului (Apoc. 6,14-17), când cerurile se vor strânge ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele sunt mutate din locurile lor. În mod clar, aceste texte ale Scripturii descriu acelaşi eveniment ce zdruncină pământul – a doua venire a Domnului Hristos.

Cât de mulţi sunt cuprinşi în ‘ceilalţi’ care mor (Apoc. 19,21)? Conform Apoc. 13,8, vor fi numai două categorii de oameni pe pământ în timpul celei de a doua veniri: ‘Toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii.’ Este evident deci că, atunci când ‘ceilalţi’ sunt ‘ucişi cu sabia’ (Apoc 19,21), nu vor mai fi supravieţuitori, cu excepţia acelora care s-au opus fiarei, şi anume, cei ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii (Apoc. 13,8).” (Comentariul biblic adventist, vol. 7,
p. 885).

[4] Vezi Questions on Doctrine, p. 500. Ţapul de trimis nu este mântuitorul celor neprihăniţi.

[5] Septuaginta foloseşte acest termen pentru a traduce cuvântul ebraic tehom „adânc” în Geneza 1,22. Aceasta arată că starea pământului în timpul mileniului reflectă, cel puţin în parte, starea pământului de la început, când era „pustiu şi gol şi peste faţa adâncului… era întuneric”. Vezi Comentariul biblic adventist vol. 7, p. 879.

[6] Faptul că ei domnesc sau au stăpânire nu înseamnă neapărat că trebuie să existe viaţă nelegiuită pe pământ. La început, Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei un domeniu pe care să îl conducă (Gen. 1,26). Înainte de păcătuire, ei au domnit peste acea parte a creaţiei pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu este nevoie ca cineva să aibă supuşi neascultători pentru a domni.

[7] Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 880.

[8] Maxwell, God Cares (Boise, ID.: Pacific Press, 1985), vol. 2, p. 500.

[9] Descrierea din Apocalipsa a coborârii Noului Ierusalim nu indică neapărat momentul exact al coborârii, deoarece în capitolul precedent am văzut „cetatea iubită” înconjurată de armatele Diavolului. Această descriere ne duce la concluzia că Noul Ierusalim trebuie să fi coborât înainte de reînnoirea pământului.

[10] Numele Gog şi Magog au fost asociate cu duşmanii lui Israel care aveau să atace poporul lui Dumnezeu şi Ierusalimul după exil (vezi Ezech. 38,2.14-16). Diferite profeţii ale Vechiului Testament cu privire la Israel nu s-au împlinit. Ele se vor împlini în dreptul Israelului spiritual. Astfel, puternica confederaţie vrăjmaşă, despre care vorbeşte Ezechiel ca venind împotriva Ierusalimului, va deveni realitate atunci când Dumnezeu le va permite lui Satana şi armatelor sale de nemântuiţi să vină împotriva poporului Său şi asupra cetăţii Sale iubite pentru marea bătălie finală.

[11] Questions on Doctrine, p. 505.

[12] Vezi Comentariul biblic adventist, vol. 4, p. 708.

[13] Vezi „Hell” (Iad) SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 579.

[14] Vezi „Hell” (Iad) SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 475.

[15] Compară cu profeţia lui Ieremia cu privire la distrugerea Ierusalimului printr-un foc ce nu se va stinge (Ier. 17,27); aceasta s-a împlinit atunci când Nabucodonosor a cucerit Ieruslimul (2 Cron. 36,19). Focul a ars până când cetatea a fost distrusă şi apoi s-a stins.

[16] Questions on Doctrines, p. 539.

[17] William Temple, Christian Faith and Life (New York: Macmillan, 1931), p. 81.

[18] Vezi „Hell” (Iad) SDA Bible Dictionary, p. 475.

Vizualizări: 719