Viață

Legea lui Dumnezeu

Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Isus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportamentul şi relaţiile umane şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc simţământul nevoii după un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har, nu prin fapte, iar rodul ei este ascultarea de Porunci. Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru semenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină. (Exod 20,1-17; Ps. 40,7.8; Matei 22,36-40; Deut. 28,1-14; Matei 5,17-20; Evrei 8,8-10; Ioan 15,7-10; Ef. 2,8-10; 1 Ioan 5,3; Rom. 8,3.4; Ps. 19,7-14.).

Toţi ochii erau aţintiţi spre munte. Vârful lui era acoperit de un nor gros, ce se făcea tot mai întunecat, cuprinzând întregul munte până jos şi creând o puternică senzaţie de mister. Fulgere izbucneau din întuneric, în vreme ce ecourile tunetelor reverberau în spaţiu.

„Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbiţa răsuna tot mai pu­ternic…” (Ex. 19,18.19). Atât de impresionantă era această maies­tuoasă manifestare a prezenţei lui Dumnezeu, încât tot Israelul tremura.

Deodată, tunetele şi trâmbiţa s-au oprit, făcând loc unei tăceri apăsătoare. Apoi, Dumnezeu a început să vorbească din întunericul dens care Îl înconjura în timp ce stătea pe munte. Mişcat de o profundă iubire pentru poporul Său, Dumnezeu a rostit cele Zece Porunci. Moise a spus: „Domnul a venit din Sinai… Şi a ieşit din mijlo­cul zecilor de mii de sfinţi, având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele: toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, au primit Cuvintele Tale” (Deut. 33,2.3).

Când a dat Legea pe Sinai, Dumnezeu S-a descoperit nu numai ca maiestuoasa Autoritate supremă a universului, ci şi ca Răscumpărător al poporului Său (Exod 20,2). Tocmai pentru că este Mântuitor, El nu face apel numai la Israel, ci la întreaga omenire (Exod 12,13) să asculte de cele zece precepte scurte, cuprinzătoare şi pline de autoritate care exprimă datoria fiinţelor umane faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor.

Şi Dumnezeu a zis:

„Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.”

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc nele­giui­rea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”

„Să nu iei în deşert numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert numele Lui.”

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.”

„Să nu ucizi.”

„Să nu preacurveşti.”

„Să nu furi.”

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.”

„Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Exod. 20,3-17).

Natura Legii

Ca o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, Legea celor Zece Porunci este morală, spirituală, atotcuprinzătoare, conţinând principii universale.

O reflectare a caracterului Dătătorului Legii. Sfânta Scriptură prezintă atributele lui Dumnezeu în Legea Sa. Asemenea lui Dumnezeu, „Legea Domnului este desăvârşită” şi „mărturia Domnului este adevărată” (Ps. 19,7.8). „Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7,12). „Toate poruncile Tale sunt adevărul. De multă vreme ştiu din învăţăturile Tale că le-ai aşezat pentru totdeauna” (Ps. 119,151.152). Cu adevărat, „toate poruncile Tale sunt drepte” (Ps. 119,172).

O lege morală. Cele Zece Porunci transmit standardul lui Dumnezeu de comportament pentru umanitate. Ele definesc relaţiile noastre cu Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, precum şi datoria pe care o avem faţă de semenii noştri. Scripturile numesc „păcat” călcarea Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4).

O lege spirituală. „Legea este duhovnicească” (Rom. 7,14). De aceea, numai aceia care sunt duhovniceşti (spirituali) şi manifestă roadele Duhului Sfânt pot să asculte de ea (Ioan 15,4; Gal. 5,22.23). Duhul lui Dumnezeu este Acela care ne dă puterea să facem voia Sa (Fapte 1,8; Ps. 51,10-12). Rămânând devotaţi lui Hristos, noi primim puterea de care avem nevoie pentru a aduce roade spre slava Sa (Ioan 15,5).

Legile omeneşti au în vedere numai faptele evidente, cunoscute. Dar cele Zece Porunci „sunt fără margini” (Ps. 119,96), atingând gândurile noastre cele mai tainice, dorinţele şi sentimentele noastre, de exemplu gelozia, pofta trupului şi ambiţia. În Predica de pe Munte, Isus a subliniat această dimensiune spirituală a Legii, scoţând în evidenţă faptul că păcatul, călcarea Legii, începe în inimă (Mat. 5,21.22.27.28; Marcu 7,21-23).

O Lege pozitivă. Decalogul este ceva mai mult decât o scurtă serie de interdicţii; el conţine principii mult mai profunde. Prezintă nu numai lucrurile pe care nu trebuie să le facem, ci şi pe cele pe care trebuie să le facem. Noi nu trebuie numai să ne reţinem de la gânduri şi fapte rele, ci trebuie să învăţăm să folosim în scopuri bune talentele şi darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În felul acesta, fiecare prescripţie negativă are şi o dimensiune pozitivă.

Să luăm, de exemplu, porunca a şasea: „Să nu ucizi”; are şi o dimensiune pozitivă: „Să promovezi viaţa.” „Este voia lui Dumnezeu ca urmaşii Săi să caute să promoveze binele şi fericirea tuturor acelora care intră în sfera lor de influenţă. Într-un sens profund, misiunea Evangheliei – vestea cea bună a mântuirii şi a vieţii veşnice în Isus Hristos – se bazează pe principiul pozitiv cuprins în porunca a şasea.”[1]

Legea celor Zece Porunci nu trebuie văzută „numai din unghiul prohibitiv, ci şi din cel al milei. Interdicţiile ei sunt garanţia fericirii prin ascultare. Primită în Hristos, ea lucrează în noi puritatea caracterului, care ne va aduce bucurie de-a lungul veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid de protecţie. În ea, vedem bunătatea lui Dumnezeu care, făcându-le cunoscute oamenilor principiile imuabile ale neprihănirii, caută să-i ocrotească de relele ce rezultă din călcarea Legii.”[2]

O lege simplă. Cele Zece Porunci sunt simple, dar în acelaşi timp, cuprinzătoare şi profunde. Ele sunt atât de scurte, încât chiar şi un copil poate să le memoreze cu uşurinţă, dar, în acelaşi timp, sunt atât de ample, încât acoperă orice posibil păcat.

„Nu este nicio taină, niciun mister în Legea lui Dumnezeu. Toţi pot înţelege marile adevăruri pe care ea le cuprinde. Cea mai slabă minte poate să priceapă aceste reguli; cel mai neştiutor poate să-şi conducă viaţa şi să-şi modeleze caracterul după standardul divin.”[3]

O lege a principiilor. Cele Zece Porunci sunt un rezumat al tuturor principiilor corecte; ele se aplică tuturor oamenilor din toate timpurile. Scriptura spune: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi păziţi poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Ecl. 12,13).

Decalogul – cele Zece Porunci (Ex. 34,28) – constă din două părţi, sugerate prin cele două table de piatră pe care Dumnezeu le-a scris (Deut. 4,13). Primele patru porunci reglementează datoria noastră faţă de Creatorul şi Răscumpărătorul nostru, iar ultimele şase arată datoria noastră faţă de oameni.[4]

Această împărţire derivă din cele două principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora funcţionează împărăţia lui Dumnezeu: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27; cf. Deut. 6,4.5; Lev. 19,18). Aceia care trăiesc după aceste norme de bază vor fi în deplină armonie cu cele Zece Porunci, deoarece acestea exprimă tocmai aceste principii doar că în mod mai detaliat.

Prima poruncă stabileşte adorarea exclusivă a singurului şi adevăratului Dumnezeu. A doua interzice idolatria.[5] A treia interzice ireverenţa – lipsa de respect – şi încălcarea jurămintelor care conţin invocarea numelui lui Dumnezeu. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi Îl identifică pe adevăratul Dumnezeu cu Cel care este Creatorul cerului şi al pământului.

Porunca a cincea le cere copiilor să se supună părinţilor lor, care sunt instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deut. 4,6-9; 6,1-7).
A şasea poruncă protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor maritale. A opta poruncă protejează proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicând pofta după ceea ce le aparţine altora.[6]

O lege unică. Cele Zece Porunci au meritul unic de a fi singurele cuvinte rostite de Dumnezeu în aşa fel încât să fie auzite de o întreagă naţiune (Deut. 5,22). Neputând încredinţa această Lege memoriei atât de nesigure a oamenilor, Dumnezeu a gravat poruncile cu degetul Său pe două table de piatră, care trebuiau păstrate înăuntrul chivotului din sanctuar (Ex. 31,18; Deut. 10,2).

Pentru a-l ajuta pe Israel să aducă la îndeplinire poruncile, Dumnezeu i-a dat legi suplimentare, cu detalii privind legătura cu El şi a oamenilor între ei. Unele dintre aceste legi suplimentare se concentrau asupra chestiunilor de ordin civil ale lui Israel (legi civile), iar altele reglementau ceremoniile din sanctuar (legi ceremoniale). Dumnezeu i-a transmis poporului aceste legi suplimentare printr-un intermediar, Moise, care le-a scris în „cartea legii”, pe care a aşezat-o lângă chivotul legământului” (Deut. 31,25.26) – nu în chivot, aşa cum a procedat cu revelaţia supremă a lui Dumnezeu, Decalogul. Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind „cartea legii lui Moise” (Iosua 8,31; Neem. 8,1; 2 Cron. 25,4) sau, simplu, „legea lui Moise”
(2 Regi 23,25; 2 Cronici 23,18).[7]

O lege plăcută. Legea lui Dumnezeu este o sursă de inspiraţie pentru sufletul omului. Psalmistul spunea: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” „De aceea eu iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat.” Chiar atunci când „necazul şi strâmtorarea mă ajung”, spunea el, „poruncile Tale sunt desfătarea mea” (Ps. 119,97.127.143). Pentru aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu, „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3). Călcătorii Legii sunt aceia care o consideră un jug chinuitor, pentru că păcătoşii „nu se supun Legii lui Dumnezeu şi nici nu pot să se supună” (Rom. 8,7).

Scopul Legii

Dumnezeu a dat Legea Sa ca o abundentă binecuvântare, ca să-i conducă pe oameni la o relaţie mântuitoare cu Sine. Să notăm următoarele scopuri specifice:

Exprimă voia lui Dumnezeu pentru omenire. Ca expresie a caracterului şi iubirii lui Dumnezeu, cele Zece Porunci arată voia şi planul Său pentru omenire. Ele cer o desăvârşită ascultare, „căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2,10). Ascultarea de Lege, ca regulă a vieţii, este vitală pentru mântuirea noastră. Domnul Hristos Însuşi a spus: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile” (Mat. 19,17). Această ascultare este posibilă numai prin puterea pe care o aduce locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt.

Este baza legământului lui Dumnezeu. Moise a scris cele Zece Porunci împreună cu alte legi explicative, într-o carte numită „Cartea legământului” (Ex. 20,1 – 24,8).[8] Mai târziu, el a numit cele Zece Porunci „tablele legământului”, sugerând importanţa lor ca bază a legământului celui veşnic (Deut. 9,9; cf. 4,13). (Pentru mai multe date în legătură cu legămintele, vezi capitolul 7 al cărţii de faţă).

Funcţionează ca standard al judecăţii. Asemenea lui Dumnezeu, „toate poruncile [S]ale sunt drepte” (Ps. 119,172). Legea, deci, constituie standardul neprihănirii. Fiecare dintre noi va fi judecat în funcţie de aceste principii ale neprihănirii, nu de conştiinţa noastră. „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui”, spune Sfânta Scriptură, „căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12,13.14; cf. Iacov 2,12).

Conştiinţa diferă de la un om la altul. Unii au o conştiinţă „slabă”, alţii, „necurată”, „rea” sau însemnată „cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Cor. 8,7.12; Tit 1,15; Evrei 10,22; 1 Tim. 4,2). Conştiinţa este asemenea unui ceas, care, oricât de exact ar merge, trebuie să fie „potrivit” după un etalon precis, ca să aibă valoare. Conştiinţa noastră ne spune că trebuie să facem ce este drept, dar nu ne spune ce este drept. Numai conştiinţa „potrivită” după marele standard al lui Dumnezeu – Legea Sa – ne poate păzi să nu cădem în păcat.[9]

Pune în evidenţă păcatul. Fără cele Zece Porunci, oamenii nu pot vedea în mod clar sfinţenia lui Dumnezeu, propria lor vinovăţie sau nevoia lor de pocăinţă.

Când nu ştiu că încalcă Legea lui Dumnezeu, ei nu au simţământul că sunt pierduţi şi au nevoie de sângele ispăşitor al Domnului Hristos.

Pentru a-i ajuta pe oameni să-şi vadă adevărata stare, Legea funcţionează asemenea unei oglinzi (vezi Iacov 1,23-25). Aceia care se „privesc” în ea văd defectele propriului caracter, în contrast cu caracterul neprihănit al lui Dumnezeu. În felul acesta Legea morală demonstrează faptul că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3,19), făcându-l astfel pe fiecare om pe deplin responsabil înaintea Lui.

„Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3,20), pentru că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4). Într-adevăr, Pavel spunea: „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” (Rom. 7,7). Con­vingându-i de păcatul lor, Legea îi ajută pe păcătoşi să-şi dea seama de faptul că sunt condamnaţi sub judecata mâniei lui Dumnezeu şi riscă pedeapsa cu moartea veşnică. Legea trezeşte în păcătos simţământul unei totale neputinţe.

Este un mijloc de convertire. Legea lui Dumnezeu este instrumentul pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru a ne conduce la convertire. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează [converteşte – KJV] sufletul” (Ps. 19,7). Când, după ce am văzut adevăratul nostru caracter, ne dăm seama că suntem păcătoşi, că urmează să fim pedepsiţi cu moartea şi nu mai avem nicio speranţă, atunci simţim nevoia după un Mântuitor. Atunci vestea bună a Evangheliei capătă cu adevărat un sens. În acest fel, Legea ne îndreaptă spre Hristos, singurul care ne poate ajuta să ieşim din situaţia noastră disperată.[10] În acest sens, se referă Pavel atât la Legea morală, cât şi la legea ceremonială ca fiind „un îndrumător [învăţător, pedagog] care să ne aducă la Hristos, ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţă” (Gal. 3,24).[11]

Deşi Legea scoate la iveală păcatul nostru, ea niciodată nu ne poate mântui. După cum apa este un mijloc de a ne spăla faţa murdară, şi noi, după ce ne-am descoperit nevoia în oglinda Legii morale a lui Dumnezeu ne ducem la izvorul ce este deschis „pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 13,1) şi suntem spălaţi prin „sângele Mielului” (Apoc. 7,14). Trebuie să privim la Hristos „şi, în timp ce Hristos ni Se descoperă pe crucea Golgotei, murind sub povara păcatelor lumii întregi, Duhul Sfânt ne arată… care e atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi aceia care se pocăiesc de nelegiuirea lor”.[12] Atunci speranţa ne umple sufletele şi, în credinţă, ne îndreptăm spre Mântuitorul nostru, care ne oferă darul vieţii veşnice (Ioan 3,16).

Ne dă adevărata libertate. Hristos spune că „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8,34). Atunci când călcăm Legea lui Dumnezeu, nu suntem liberi; dar ascultarea de cele Zece Porunci ne asigură adevărata libertate. Trăind în limitele Legii lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de păcat. Astfel, ne eliberăm de tot ce însoţeşte păcatul – o continuă teamă, o conştiinţă încărcată şi un simţământ crescând de vinovăţie şi remuşcare, care uzează forţele vitale ale vieţii. Psalmistul spunea: „Voi umbla în loc larg [în libertate – NIV], căci caut poruncile Tale” (Ps. 119,45). Iacov se referea la Decalog ca fiind „Legea împărătească”, „legea desăvârşită, care este legea slobozeniei” (Iacov 2,8; 1,25).

Ca să putem obţine această libertate, Isus ne invită să venim la El cu povara păcatelor noastre. În locul lor, El ne oferă jugul Său, care este uşor (Mat. 11,29.30). Jugul este un instrument de lucru, de slujire. Prin distribuţia greutăţii, jugul face mai uşoară aducerea la îndeplinire a sarcinilor. Domnul Hristos Se oferă să fie înjugat împreună cu noi. Jugul în sine este Legea, „marea lege a iubirii făcută cunoscută în Eden, proclamată pe Sinai şi scrisă în inimă în noul legământ, căci ea este cea care îl leagă pe om, pe cel care lucrează, de voinţa lui Dumnezeu”.[13] Când suntem înjugaţi cu Hristos, El poartă povara cea grea şi face ca ascultarea să fie o plăcere. El ne face în stare să reuşim în ceea ce înainte era imposibil. Astfel, Legea scrisă în ini­mile noastre devine o plăcere şi o bucurie. Noi suntem liberi pentru că vrem să facem aşa cum a poruncit El.

Dacă Legea este prezentată fără puterea salvatoare a Domnului Hristos, atunci nu va fi nicio eliberare de păcat. Dar harul mântuitor al lui Dumnezeu, care nu anulează Legea, aduce puterea ce ne eliberează de păcat, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenie” (2 Cor. 3,17).

Înfrânează răul şi aduce binecuvântări. Creşterea crimina­lităţii, a violenţei, imoralităţii şi răutăţii ce inundă lumea este rezultatul desconsiderării Decalogului. Acolo unde această Lege este primită, ea stopează păcatul, promovează faptele bune şi contribuie la înălţarea neprihănirii. Popoarele care au cuprins principiile ei în legile lor au trăit experienţa unei mari binecuvântări. Pe de altă parte, abandonarea principiilor ei determină un declin sigur.

În timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a binecuvântat ade­sea naţiuni şi persoane, în raport cu ascultarea lor de Legea Sa. „Nepri­hănirea înalţă un popor”, spun Scripturile, şi „prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie” (Prov. 14,34.16,12). Aceia care refuză să asculte de poruncile lui Dumnezeu vor avea de suportat neno­rociri (Ps. 89,31.32). „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuinţa celor neprihăniţi este binecuvântată” (Prov. 3,33; cf. Lev. 26; Deut. 28). Acelaşi principiu general este valabil şi astăzi.[14]

Perpetuitatea Legii

Deoarece Legea morală, cele Zece Porunci, constituie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, principiile ei nu sunt temporare sau conjuncturale, ci sunt absolute, imuabile şi cu o valabilitate permanentă pentru omenire. De-a lungul secolelor, creştinii au susţinut în mod ferm perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, afirmând cu putere continua ei valabilitate.[15]

Legea înainte de Sinai. Legea a existat cu mult înainte ca Dumnezeu să-i dea lui Israel Decalogul. Dacă ea n-ar fi existat, atunci n-ar fi fost niciun păcat înainte de Sinai, pentru că „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3,4). Faptul că Lucifer şi îngerii săi au păcătuit este o dovadă a existenţei Legii chiar înainte de actul creaţiei (2 Petru 2,4).

Când i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul Său, Dumnezeu a implantat principiile morale ale Legii în mintea lor şi era natural pentru ei să aducă la îndeplinire voia Sa. Păcătuirea lor a adus păcatul în familia umană (Rom. 5,12).

Mai târziu, Dumnezeu a spus despre Avraam că „a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Gen. 26,4.5). Şi Moise a învăţat poporul orânduirile lui Dumnezeu şi legile Sale înainte de Sinai (Ex. 16; 18,16). Un studiu al cărţii Geneza arată că cele Zece Porunci au fost bine cunoscute înainte de Sinai. Această carte arată clar faptul că oamenii îşi dădeau seama, înainte ca Dumnezeu să dea Decalogul, care erau faptele considerate rele.[16] Această viziune asupra Legii morale arată că Dumnezeu trebuie să fi înzestrat omenirea de la început cu cunoaşterea celor Zece Porunci.

Legea la Sinai. În timpul lungii perioade de sclavie în Egipt, o ţară care nu Îl recunoştea pe adevăratul Dumnezeu (Ex. 5,2), poporul Israel a trăit în mijlocul idolatriei şi corupţiei. Ca rezultat, ei au pierdut mult din înţelegerea sfinţeniei lui Dumnezeu, a purităţii şi a principiilor morale. Statutul de sclavi îi împiedica să se închine lui Dumnezeu.

Răspunzând strigătului lor disperat după ajutor, Dumnezeu Şi-a adus aminte de legământul Său cu Avraam şi a hotărât să-Şi elibereze poporul din „cuptorul de fier” (Deut. 4,20), ducându-l într-o ţară unde „să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui” (Ps. 105,43-45).

După eliberare, Dumnezeu i-a condus la Muntele Sinai pentru a le da Legea morală, etalonul guvernării Sale, şi legile ceremoniale, care aveau să-i înveţe că mântuirea este posibilă prin intermediul jertfei ispăşitoare a Mântuitorului. La Sinai deci, Dumnezeu a dat Legea în mod direct, în termeni clari şi simpli, „din pricina călcărilor de Lege” (Gal. 3,19), „pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă” (Rom. 7,13). Numai având Legea morală a lui Dumnezeu în atenţie într-un mod izbitor, israeliţii puteau să devină conştienţi de nelegiuirea lor, să-şi descopere simţământul de neajutorare şi să-şi înţeleagă nevoia de mântuire.

Legea înainte de revenirea Domnului Hristos. Biblia face cunoscut faptul că Legea lui Dumnezeu este obiectul atacului lui Satana şi că războiul lui împotriva ei va atinge apogeul chiar înainte de a Doua Venire. Profeţia arată că Satana va determina marea majoritate a oamenilor să nu asculte de Dumnezeu (Apoc.12,9). Acţionând prin intermediul „fiarei”, el va îndrepta atenţia lumii spre fiară, în loc de a o îndrepta spre Dumnezeu (Apoc. 13,3; pentru a afla mai multe cu privire la aceste profeţii, vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

  1. Legea atacată. Daniel 7 prezintă această putere ca fiind cornul cel mic. Acest capitol vorbeşte despre patru mari fiare, pe care, chiar din timpul Domnului Hristos, cercetătorii Bibliei le-au identificat ca fiind puterile mondiale ale Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei. Cele zece coarne ale celei de a patra fiare reprezintă părţile în care s-a divizat Imperiul Roman la data prăbuşirii lui (476 d.Hr.).[17]

Viziunea lui Daniel se concentrează asupra cornului mic, o putere teribilă şi blasfemiatoare ce se ridică dintre cele zece coarne, simbolizând ridicarea unei puteri înspăimântătoare după dezintegrarea Imperiului Roman. Această putere va încerca să schimbe Legea lui Dumnezeu (Dan. 7,25) şi va acţiona în acest fel până când Domnul Hristos va reveni (vezi capitolul 20 al cărţii de faţă). Acest atac scoate în evidenţă tocmai importanţa continuă a Legii în cadrul Planului de Mântuire. Viziunea se încheie asigurându-l pe poporul lui Dumnezeu că această putere nu va reuşi să înlăture Legea, pentru că judecata va nimici cornul cel mic (Dan. 7,11.26-28).

  1. Sfinţii apără Legea. Ascultarea îi caracterizează pe sfinţii care aşteaptă a Doua Venire. În conflictul final, ei se unesc pentru a susţine Legea lui Dumnezeu. Sfintele Scripturi îi descriu în aceşti termeni: ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus” (Apoc. 12,17; 14,12) şi aşteaptă cu răbdare revenirea Domnului Hristos.

În pregătirea lor pentru a Doua Venire, aceştia vestesc Evanghelia, chemându-i şi pe alţii să se închine Domnului, recunoscându-L drept Creator (Apoc. 14,6.7). Aceia care I se închină lui Dumnezeu, în dragoste, vor asculta de El, aşa cum spune Ioan: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3).

  1. Judecăţile lui Dumnezeu şi Legea. Ultimele şapte plăgi ale judecăţii lui Dumnezeu ce cad asupra celor neascultători îşi au originea în „templul cortului mărturiei” din ceruri (Apoc. 15,5). Israel era familiarizat cu expresia „cortul mărturiei”; ea desemna cortul pe care l-a ridicat Moise (Num. 1,50.53; 17,8; 18,2). El a fost numit astfel pentru că adăpostea „chivotul mărturiei” (Ex. 26,34), care conţinea „cele două table ale mărturiei” (Ex. 31,18). Astfel, cele Zece Porunci sunt „mărturia” – mărturia voinţei divine pentru omenire (Ex. 34,28.29).

Dar Apocalipsa 15,5 se referă la „templul cortului mărturiei” care se deschide „în cer”. Cortul lui Moise era numai o copie a templului din ceruri (Ex. 25,8.40; cf. Evrei 8,1-5); marele original al Legii celor Zece Porunci este păstrat acolo. Faptul că judecăţile finale sunt strâns legate de călcarea Legii lui Dumnezeu se adaugă la dovezile privind perpetuitatea celor Zece Porunci.

Cartea Apocalipsei descrie, de asemenea, deschiderea templului din ceruri, care face să se vadă „chivotul legământului Său” (Apoc. 11,19). Expresia „chivotul legământului” denumea chivotul din sanctuarul pământesc, în care se aflau tablele conţinând „cuvintele legământului, cele Zece Porunci” (Ex. 34,28; cf. Num. 10,33; Deut. 9,9). Chivotul legământului din Sanctuarul ceresc este chivotul original, conţinând cuvintele legământului celui veşnic – originalul Decalogului. În acest fel, este clar faptul că momentul judecăţilor finale ale lui Dumnezeu revărsate asupra pământului (Apoc. 11,18) este legat de deschiderea acestui templu ceresc, ce are chivotul cu cele Zece Porunci – într-adevăr, o imagine pe măsura măreţiei Legii lui Dumnezeu ca standard al judecăţii.

Legea şi Evanghelia

Mântuirea este un dar oferit prin har, prin intermediul credinţei, nu prin faptele Legii (Ef. 2,8). „Nicio faptă a Legii, niciun efort, oricât ar fi el de lăudabil, şi niciuna dintre faptele bune – fie multe, fie puţine, fie că cer sacrificiu, fie că nu – nu pot în niciun fel să-l îndreptăţească pe păcătos (Tit 3,5; Rom. 3,20).”[18]

În toată Scriptura există o perfectă armonie între Lege şi Evan­ghelie, ele susţinându-se una pe alta.

Legea şi Evanghelia înainte de Sinai. Când au păcătuit, Adam şi Eva au simţit ce înseamnă vinovăţia, teama şi nevoia (Gen. 3,10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii, care-i condamna, ci le-a oferit Evanghelia, care avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El.

Această Evanghelie a constat dintr-o făgăduinţă a răscumpărării printr-un Mântuitor, sămânţa femeii, care va veni într-o zi şi va triumfa asupra răului (Gen. 3,15). Sistemul jertfelor, pe care Dumnezeu a avut plăcerea să li-l dea, i-a învăţat un important adevăr despre ispăşire: şi anume că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sângelui – prin moartea Mântuitorului. Crezând că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Salvatorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat.[19] Ei au fost mântuiţi prin har.

Această promisiune a Evangheliei a fost esenţa legământului celui veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Gen. 12,1-3; 15,4.5; 17,1-9). Ea era strâns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Gen. 18,18.19; 20,4.5). Garanţia legământului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc.13,8). Harul lui Dumnezeu, deci, a început să acţioneze de îndată ce Adam şi Eva au păcătuit. David spunea că „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El… pentru cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească” (Ps. 103,17.18).

Legea şi Evanghelia la Sinai. Există o strânsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător (Ex. 20,1). Şi, după proclamarea celor Zece Porunci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe, care aveau să reprezinte harul Său mântuitor.

Pe Muntele Sinai, Dumnezeu i-a dat lui Moise o mare parte a legii ceremoniale, ce se ocupa de construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său şi să Se întâlnească cu el pentru a-i împărţi binecuvântările Sale şi a-i ierta păcatele (Ex. 24,9 – 31,18). Această dezvoltare a sistemului simplu de jertfe ce existase înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu.

Locul prezenţei lui Dumnezeu era în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului, în care erau păstrate cele Zece Porunci. Fiecare aspect al serviciilor din sanctuar Îl simboliza pe Mântuitorul. Jertfele de sânge arătau spre moartea Lui ispăşitoare, care avea să elibereze omenirea de sub condamnarea Legii (vezi capitolele 4 şi 9 ale cărţii de faţă).

În timp ce Decalogul a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu regulile civile date de Dumnezeu au fost scrise în „cartea legii”, care a fost pusă „lângă chivotul legământului Domnului… ca martoră împotriva” poporului (Deut. 31,26). Ori de câte ori israeliţii păcătuiau, acest „martor” condamna acţiunile lor şi prevedea, în mod amănunţit, condiţiile împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai până la moartea Domnului Hristos, călcătorii Decalogului găseau speranţă, iertare şi refacere prin credinţa în Evanghelia reprezentată de slujbele de la sanctuar, prevăzute de legea ceremonială.

Legea şi Evanghelia după Golgota. Aşa cum au observat mulţi creştini, Biblia arată că moartea lui Hristos a abolit legea ceremonială, dar în acelaşi timp a confirmat continua valabilitate a Legii morale.[20] Iată şi dovezile:

  1. Legea ceremonială. Când Domnul Hristos a murit, El a împli­nit, a transpus în realitate, simbolismul profetic al sistemului jertfelor. Simbolul a întâlnit realitatea simbolizată, şi legea ceremonială s-a abolit. Cu secole înainte, Daniel profetizase că moartea lui Mesia va „face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9,27; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă). Când Isus a murit, catapeteasma templului a fost în mod supranatural ruptă în două, de sus în jos (Mat. 27,51), arătând sfârşitul semnificaţiei spirituale a slujbelor de la templu.

Deşi a jucat un rol vital înainte de moartea Domnului Hristos, legea ceremonială era deficitară din multe puncte de vedere, fiind numai „umbra bunurilor viitoare” (Evr. 10,1). Ea a servit unui scop temporar şi a fost obligatorie pentru poporul lui Dumnezeu până la „o vreme de îndreptare” (Evr. 9,10; cf. Gal. 3,19), până la vremea când Domnul Hristos a murit ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu.

La moartea Domnului Hristos, autoritatea legii ceremoniale s-a sfârşit. Jertfa Sa ispăşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Col. 2,14; cf. Deut. 31,26). Apoi nu a mai fost nicidecum necesar să fie aduse la îndeplinire ceremoniile complicate care, în niciun caz, nu erau în stare să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evr. 10,4; 9,9.14). Gata cu preocupările legate de legea ceremonială, de cerinţele ei complexe referitoare la darurile de mâncare şi băutură, la celebrarea diferitelor sărbători (Paştele, Ziua Cincizecimii etc.), a lunii noi sau a sabatelor ceremoniale (Col. 2,16; cf. Evr. 9,10), care erau numai „umbra lucrurilor viitoare” (Col. 2,17)![21]

Odată cu moartea Domnului Hristos, credincioşii nu au mai avut nevoie să se ocupe de umbre – reprezentări ale realităţii care este în Hristos. Acum, ei pot să se apropie direct de Însuşi Mântuitorul, pentru că „trupul este al lui Hristos” (Col. 2,17).

Aşa cum a fost interpretată de iudei, legea ceremonială devenise un obstacol între ei şi alte naţiuni. Ea devenise o mare barieră în calea misiunii lor de a lumina lumea cu slava lui Dumnezeu. Moartea Domnului Hristos a înlăturat această „lege a poruncilor, în orânduirile ei”, surpând „zidul de la mijloc care-i despărţea” pe neamuri şi iudei, astfel încât să creeze o nouă familie de credincioşi, împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce” (Ef. 2,14-16).

  1. Decalogul şi crucea. Moartea Domnului Hristos a pus capăt autorităţii legii ceremoniale, dar, în acelaşi timp, a întărit autoritatea celor Zece Porunci. Hristos a îndepărtat blestemul Legii, eliberându-i astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi aceasta nu înseamnă că Legea a fost abolită, dându-ne libertatea de a călca principiile ei. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la perpetuitatea Legii respinge un astfel de punct de vedere.

Calvin declară, pe bună dreptate, că „noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi, drept urmare, trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu.”[22]

Pavel a descris legătura dintre ascultare şi Evanghelia harului mântuitor. Chemându-i pe credincioşi la o viaţă sfântă, el îi îndeamnă să fie pentru Dumnezeu „ca… nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Rom. 6,13.14). Deci creştinii nu ţin Legea pentru obţinerea mântuirii – cei care încearcă să facă lucrul acesta vor constata o mai adâncă robie faţă de păcat. „Atâta vreme cât omul este sub Lege, el rămâne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului. Dar aceia care sunt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Rom. 8,1), ci şi puterea de a birui (Rom. 6,4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor.”[23]

„Hristos”, adaugă Pavel, „este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10,4). Deci oricine crede în Hristos îşi dă seama de faptul că El este sfârşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În noi înşine, suntem păcătoşi, dar în Isus Hristos, suntem neprihăniţi prin neprihănirea pe care El ne-o atribuie.[24]

Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească harul” (Rom. 6,1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea care face posibile ascultarea şi biruinţa asupra păcatului. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,1)

Moartea Domnului Hristos a ridicat Legea la un rang mai înalt, susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut fi schimbat, Hristos n-ar mai fi trebuit să moară. Dar, pentru că această Lege este absolută şi imuabilă, era nevoie ca cineva să moară, suportând astfel pedeapsa impusă de lege. Prin moartea Sa pe cruce, Domnul Hristos a satisfăcut pe deplin această cerinţă, ca viaţa veşnică să fie la dispoziţia tuturor acelora care acceptă măreţul Său sacrificiu.

Ascultarea de Lege

Oamenii nu pot câştiga mântuirea prin propriile fapte bune. Ascultarea este rodul mântuirii prin Hristos. Prin harul Său uimitor, mani­festat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu i-a eliberat pe copiii Săi de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Hristos Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu trezeşte în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă printr-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abun­denţă. Credincioşii care înţeleg că Hristos acordă importanţă Legii şi înţeleg binecuvântările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii Domnului Hristos.

Hristos şi Legea. Domnul Hristos a avut cea mai înaltă consideraţie pentru Legea celor Zece Porunci. Ca marele „EU SUNT”, El Însuşi a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8,58; Ex. 3,14; vezi şi capitolul 4 al cărţii de faţă). O parte a misiunii Sale pe pământ a fost „să vestească o Lege mare şi minunată” („să înalţe Legea şi s-o pună la mare cinste” – KJV) (Is. 42,21). Un pasaj din psalmii pe care Noul Testament îi aplică la Hristos arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40,8; cf. Evr. 10,5.7).

Evanghelia lui Hristos a dat naştere unei credinţe care a susţinut în mod ferm valabilitatea Decalogului. Pavel spunea: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Rom. 3,31).

Astfel că Domnul Hristos a venit nu numai să-l răscumpere pe om, ci şi să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentând măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dându-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea. Ca urmaşi ai Săi, creştinii sunt chemaţi să înalţe Legea lui Dumnezeu în viaţa lor. Trăind El însuşi o viaţă de ascultare, izvorâtă din iubire, Hristos a subliniat faptul că urmaşii Săi trebuie să fie păzitori ai poruncilor. Când a fost întrebat despre condiţiile vieţii veşnice, El a răspuns: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mat. 19,17). Şi a rostit şi un avertisment: „Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Călcătorilor Legii li se va refuza intrarea în împărăţia cerurilor (Mat. 7,21-23).

Domnul Hristos Însuşi a împlinit Legea, nu prin anularea ei, ci printr-o viaţă de ascultare. „Adevărat vă spun”, spunea El, „câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Mat. 5,18). Hristos a subliniat cu putere faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în minte: „Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Mat. 22,37.38). Cu toate acestea, El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu aşa cum lumea înţelege iubirea – în mod egoist sau sentimental. Pentru a explica iubirea despre care vorbea, Domnul Hristos a dat „o poruncă nouă” (Ioan 13,34). Această nouă poruncă nu trebuia să ia locul Decalogului, ci să le dea credincioşilor „un exemplu despre ce este în realitate iubirea adevărată, neegoistă, o astfel de iubire ce nu mai fusese manifestată niciodată înainte pe pământ. În acest sens, porunca Sa poate fi descrisă ca fiind nouă. Ea cere nu numai să ‘vă iubiţi unii pe alţii’, ci ‘să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu’ (Ioan 15,12). În mod categoric, avem aici încă o dovadă a felului în care Domnul Hristos a înălţat Legea Tatălui Său.”[25]

Ascultarea constituie manifestarea unei astfel de iubiri. Isus a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10). Tot la fel, dacă îi iubim pe copiii lui Dumnezeu, Îl iubim pe Dumnezeu şi „păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2,3).

Numai rămânând în Hristos putem să dăm dovadă de o ascultare pornită din inimă. „După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă”, spunea El, „tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine… Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4.5). Pentru a rămâne în Hristos, trebuie să fim răstigniţi împreună cu El şi să trăim experienţa despre care scria Pa­vel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine” (Gal. 2,20). Pentru aceia care se află în starea aceasta, Hristos poate împlini făgăduinţa noului Său legământ: „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evr. 8,10).

Binecuvântările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul creştin şi generează o senzaţie de bine, făcându-i pe credincioşi să crească asemenea unor „prunci născuţi de curând” şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui” (1 Petru 2,2; 2 Cor. 3,18). Această schimbare, această transformare de la statutul de păcătos la cel de copil al lui Dumnezeu dă o mărturie convingătoare despre puterea Domnului Hristos.

Scriptura rosteşte o binecuvântare asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului” (Ps. 119,1), acelo­ra care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului” şi care „zi şi noap­te cugetă la Legea Lui” (Ps. 1,2). Multe sunt binecuvântările ascultării: (1) înţe­legere şi înţelepciune (Ps. 119, 98.99); (2) pace (Ps. 119,165; Is. 48,18); (3) neprihănire (Deut. 6,25; Is. 48,18);
(4) o viaţă curată şi morală (Prov. 7,1-5); (5) cunoaşterea adevărului (Ioan 7,17); (6) ocrotire împotriva bolilor (Ex.15,26); (7) viaţă lungă (Prov. 3,1.2; 4,10.22) şi (8) asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (1 Ioan 3,22; cf. Ps. 66,18).

Invitându-ne la ascultare, Dumnezeu ne promite binecuvântări abundente (Lev. 26,3-10; Deut. 28,1-12). Atunci când răspunsul nostru este afirmativ, noi devenim ai Lui – „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (Ex. 19,5.6; cf. 1 Petru 2,5.9), având întâietate „asupra tuturor neamurilor de pe pământ”, „cap” şi „nu coadă” (Deut. 28,1.13).

[1] Holbrook, „What God’s Law Means to Me”, Adventist Review, 15 ian. 1987, p. 16.

[2] Ellen G. White, Selected Messages, book 1, p. 235.

[3] Ibidem, p. 218.

[4] Cf. The Westminster Confession of Faith, A.D. 1647, Cap. XIX, în Philip Schaff, The Creeds of Christendom, vol. 3, p. 640-644.

[5] Vezi Taylor G. Bunch, The Ten Commandments (Washingotn, D.C.: Review and Herald, 1944), p. 35, 36.

[6] „Ten Comandments” (Cele Zece Porunci), SDA Bible Dictionary, p. 1106.

[7] Legea lui Moise poate să se refere, de asemenea, la o parte a Vechiului Testament, numită Pentateuh – primele cinci cărţi ale Bibliei (Luca 24,44; Fapte 28,23).

[8] În cartea legământului au fost incluse şi anumite reguli civile şi ceremoniale. Preceptele civile nu erau o adăugire la cele ale Decalogului, ci numai aplicări specifice ale principiilor fundamentale. Preceptele ceremoniale simbolizau Evanghelia, oferindu-i păcătosului mijloacele harului. Astfel, Decalogul este acela care domină legământul. Cf. Ier. 7,21-23; Francis D. Nichol, Answers to Objections (Washington, D.C.: Review and Herald, 1952), p. 62-68.

[9] Arnold V. Wallenkampf, „Is Conscience a Safe Guide?”, Review and Herald, 11 aprilie 1983, p. 6.

[10] Unii au interpretat declaraţia lui Pavel: „Hristos este sfârşitul Legii pentru oricine crede în El” ca însemnând că sfârşitul sau scopul Legii este acela de a ne aduce în situaţia de a ne vedea păcătoşenia, de a veni la Hristos pentru iertare şi să primim, prin credinţă, neprihănirea Lui. (Această folosire a cuvântului „sfârşit” (gr. telos) se mai întâlneşte şi în 1 Tes. 1,5; Iacov 5,11 şi 1 Petru 1,9). Vezi şi nota 23.

[11] Cf. Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 961; White, Selected Messages, book 1, p. 233. Legea ceremonială era şi ea un îndrumător, aducându-l pe om la Hristos, dar prin mijloace diferite. Serviciile din Sanctuar, cu jertfele lor, îi îndreptau pe păcătoşi spre iertarea păcatelor pe care o va realiza sângele Mielului lui Dumnezeu ce avea să vină, Isus Hristos, făcându-i astfel în stare să înţeleagă harul Evangheliei. Legea ceremonială a fost menită să genereze iubire pentru Legea lui Dumnezeu, în timp ce jertfele trebuiau să fie o ilustrare impresionantă a iubirii lui Dumnezeu în Isus Hristos.

[12] Ibidem, p. 213.

[13] White, Hristos, Lumina lumii, p. 329.

[14] White, Educaţie, p. 173-184.

[15] Mărturisirile istorice de credinţă care susţin valabilitatea ei sunt: „Catehismul valdenz”, anul 1500; Micul catehism al lui Luther, 1529; Catehismul anglican, 1549 şi 1662; Mărturisirea scoţiană de credinţă, 1560 (reformată); Catehismul Heidelberg, 1563 (reformat); A doua mărturisire helvetică,1566 (reformată); Cele Treizeci şi nouă de articole ale religiei, 1571 (Biserica Angliei); Formula de concordat, 1576 (lutheran); Articole irlandeze de credinţă, 1615 (Biserica Episcopaliană Irlandeză); Mărturisirea de credinţă Westminster, 1647; Scurtul catehism Westminster, 1647; Mărturisirea valdenză de credinţă, 1655; Declaraţia de Savoia, 1658 (congregaţionalistă); Mărturisirea Societăţii Prietenilor, 1675 (quakerii); Mărturisirea de la Philadelphia, 1688 (baptistă); Cele douăzeci şi cinci de articole ale religiei, 1784 (metodistă); Conferinţa New Hampshire, 1833 (baptistă); Marele catehism al Bisericii Ortodoxe, Catolice şi Bisericii de Răsărit, 1839 (Biserica Greco-Rusă), aşa cum sunt citate în The Creeds of Christendom, ed. Philip Schaff, rev. de David S. Schaff (Grand Rapids: Baker Book House, 1983), vol. 1-3.

[16] Pentru referiri la prima şi a doua poruncă, vezi Gen. 35,1-4; la a patra, Gen. 2,1-3; a cincea, Gen. 18,19; a şasea, Gen. 4,8-11; a şaptea, Gen. 39,7-9; 19,1-10; a opta, Gen. 44,8; a noua, Gen.12,11-20; 20,1-10; a zecea, Gen. 27.

[17] Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 1, p. 456, 894; vol. 2, p. 528, 784; vol. 3, p. 252, 744; vol. 4, p. 392, 846.

[18] Questions on Doctrine, p. 142.

[19] Cain şi Abel erau pe deplin familiarizaţi cu sistemul jertfelor (Gen. 4,3-5; Evr. 11,4). Este foarte probabil ca Adam şi Eva să fi obţinut primele lor haine (Gen. 3,21) din pieile animalelor sacrificate pentru a face ispăşire pentru păcatele lor.

[20] Vezi următoarele mărturisiri istorice de credinţă: Mărturisirea de credinţă Westminster; Articolele irlandeze de religie; Declaraţia de Savoia; Mărturisirea de credinţă de la Philadelphia şi Articolele metodiste de religie.

[21] Cf. Comentariului biblic adventist, vol. 6, p. 204.

[22] Calvin, Commenting on a Harmony of the Evangelists, tradus de William Pringle [Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1949] vol. 1, p. 277.

[23] Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 541, 542.

[24] Alţii L-au interpretat pe Hristos ca sfârşit al Legii ca însemnând că Hristos este ţinta sau scopul Legii (Gal. 3,24) sau împlinirea Legii (Mat. 5,17). Cu toate acestea, punctul de vedere că Hristos este sfârşitul Legii ca mijloc de mântuire (cf. Rom. 6,14) pare să se potrivească cel mai bine contextului din Romani 10,4. „Pavel pune în contrast calea lui Dumnezeu, neprihănirea prin credinţă, cu încercările omului, neprihănirea prin Lege. Solia Evangheliei este aceea că Hristos este sfârşitul Legii ca mijloc spre neprihănire al tuturor acelora ce au credinţă” (Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 595). Cf. White, Selected Messages, book 1, p. 394.

[25] Nichol, Answers to Objections, p. 100, 101.

Vizualizări: 2.376