Mântuirea

Creșterea în Hristos

Prin moartea Sa pe cruce, Isus a obţinut victoria asupra forţelor răului. El, care în timpul lucrării Sale pe pământ a ţinut sub control spi­ritele demonice, le-a frânt puterea şi a asigurat condamnarea lor finală. Biruinţa lui Isus ne oferă şi nouă biruinţa asupra forţelor răului, care mai încearcă încă să ne ia în stăpânire, în timp ce umblăm cu El în pace, bucurie şi încredere în dragostea Sa. Acum Duhul Sfânt locuieşte în noi şi ne dă putere. Fiind consacraţi neîncetat lui Isus, Mântuitorul şi Domnul nostru, suntem eliberaţi de povara faptelor noastre din trecut. Nu mai trăim în întuneric, în frica de pute­rile răului, în ignoranţa şi în lipsa de sens a vieţii de dinainte. Odată eliberaţi prin Isus, suntem chemaţi să creştem tot mai mult în asemănarea cu caracterul Său, având comuniune cu El zilnic prin rugăciune, hrănindu-ne din Cuvântul Său, meditând la El şi la providenţa Sa, lăudându-L prin cântări, adunându-ne pentru închinare şi implicându-ne în misiunea bisericii. Pe măsură ce ne oferim să le slujim cu iubire celor din jurul nostru şi să le dăm mărturie despre mântuirea Sa, prezenţa constantă a lui Dumnezeu alături de noi, prin intermediul Duhului Sfânt, transformă fiecare moment şi fiecare responsabilitate într-o experienţă spirituală.
(Ps. 1,1.2; 23,4; 77,11.12; Col. 1,13.14; 2,6.14.15; Luca 10,17-20; Ef. 5,19.20; 6,12-18; 1 Tes. 5,23; 2 Petru 2,9; 3,18; 2 Cor. 3,17.18; Fil. 3,7-14; 1 Tes. 5,16-18; Mat. 20,25-28; Ioan 20,21; Gal. 5,22-25; Rom. 8,38.39; 1 Ioan 4,4; Evr. 10,25.)

NAŞTEREA ESTE UN MOMENT DE BUCURIE. Sămânţa germi­nează şi apariţia primelor frunzuliţe este un motiv de satisfacţie pentru grădinar. Se naşte un copil şi primul lui strigăt anunţă începutul unei noi vieţi pe pământ. Mama uită durerea prin care a trecut şi îşi cheamă familia ca să se bucure şi să sărbătorească împreună. O naţiune îşi câştigă libertatea şi toată populaţia se adună pe străzi şi în pieţe, manifestându-şi bucuria pentru noul început. Dar ce s-ar întâmpla dacă primele frunzuliţe nu ar mai creşte şi dacă lângă ele nu ar mai apărea alte frunze; dacă după un an, bebeluşul nu ar putea zâmbi şi nu ar putea merge singur, ci ar rămâne la fel ca în ziua în care a apărut pe lume; dacă naţiunea eliberată ar reveni după o perioadă la starea de teamă, chin şi opresiune de mai înainte?

Bucuria grădinarului, extazul mamei şi promisiunea unui viitor liber se transformă în dezamăgire, mâhnire şi amărăciune. Creşterea continuă, constantă, până la maturizare şi aducerea de roade este esenţială în viaţă. Fără ea, naşterea nu ar avea niciun sens, niciun scop sau destin.

Dezvoltarea este indispensabilă vieţii, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere spiritual. Pentru dezvoltarea fizică este nevoie de hrană adecvată, de un mediu propice, de îngrijire şi mişcare, de educaţie şi disciplină şi de un sens în viaţă. Aici însă ne referim doar la dezvoltarea spirituală. Cum putem să creştem în Hristos şi să devenim creştini maturi? Care sunt indicatorii creşterii spirituale?

Viaţa începe cu moartea

Probabil că unul dintre principiile elementare şi definitorii ale vie­ţii creştine este faptul că ea începe cu moartea, şi anume cu două eve­nimente legate de moarte. Primul eveniment, moartea lui Hristos pe cruce, ne oferă şansa unei vieţi noi – o viaţă liberă de stăpânirea lui Satana (Col. 1,13.14), liberă de condamnarea păcatului (Rom. 8,1), liberă de moartea ca pedeapsă pentru păcat (Rom. 6,23) – şi realizează împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii. Al doilea eveniment, moartea eului, ne oferă posibilitatea de a primi viaţa oferită de Hristos. În felul acesta, începem o viaţă nouă.

Moartea lui Hristos. Crucea este punctul central al Planului de Mântuire conceput de Dumnezeu. Fără ea, Satana şi forţele lui demonice nu ar fi fost înfrânte, problema păcatului nu ar fi fost rezolvată şi moartea nu ar fi fost biruită. Apostolul ne spune următoarele: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1,7). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, spune unul dintre cele mai îndrăgite pasaje din Biblie. Dragostea lui Dumnezeu a conceput şi a iniţiat Planul de Mântuire, iar punerea lui în aplicare este explicată în a doua parte a pasajului: „că a dat pe singurul Lui Fiu”. Unicitatea darului lui Dumnezeu nu a constat doar în faptul că El L-a dat pe singurul Său Fiu, ci şi în faptul că L-a dat ca să moară pentru păcatele noastre. Fără cruce, nu ar fi posibile iertarea de păcate, viaţa veşnică şi nici biruinţa asupra lui Satana.

Prin moartea Sa pe cruce, Hristos a obţinut victoria asupra lui Satana. Începând cu ispitirea aprigă din pustie şi până la agonia din Ghetsemani, Satana L-a atacat fără cruţare pe Fiul lui Dumnezeu, ca să-I slăbească voinţa, să-L împiedice să înainteze, să-L determine să nu Se mai încreadă în Tatăl Lui şi să-L constrângă să Se abată de pe calea acceptării paharului amar al păcatului omenirii ca jertfă înlocuitoare. Crucea a fost ultimul atac furibund. Acolo „Satana şi îngerii săi, în chip omenesc, erau prezenţi”[1], ca să ducă până la capăt ma­rea luptă împotriva lui Dumnezeu, în speranţa că Hristos Se va coborî în ultima clipă de pe cruce şi va eşua în împlinirea planului lui Dumnezeu de răscumpărare, care prevedea aducerea Fiului Său ca jertfă pentru păcat (Ioan 3,16). Însă Hristos, când Şi-a dat viaţa pe cruce, a anihilat puterea lui Satana, „a dezbrăcat domniile şi stăpânirile” şi „le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor” (Col. 2,15). Pe cruce, „bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă [a lui Hristos] şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El Şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. […] Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.”[2]

Este demnă de remarcat descrierea sugestivă pe care o face apostolul în Coloseni. În primul rând, Hristos a dezarmat domniile şi stăpânirile răului. Cuvântul grecesc tradus aici cu „a dezbrăcat” înseamnă „a da jos” şi „a dezarma”. Datorită crucii, Satana a fost dezarmat de puterea pe care o avea asupra copiilor lui Dumnezeu, atâta timp cât aceştia îşi vor pune încrederea în Cel care a obţinut biruinţa pe cruce. În al doilea rând, crucea l-a făcut „de ocară” înaintea universului pe Satana, împreună cu oştirile lui. Cel care odată se lăuda că va fi „ca Cel Preaînalt” (Isaia 14,14) este acum înfrânt şi făcut de ruşine înaintea cosmosului. Răul nu mai are putere asupra credincioşilor, care au trecut din împărăţia întunericului în împărăţia luminii (Col. 1,13). În al treilea rând, crucea a asigurat victoria finală, escatologică, asupra lui Satana, asupra păcatului şi morţii.

În acest fel, crucea lui Hristos a devenit un mijloc prin care Dumnezeu a obţinut victoria asupra răului:

l   Un mijloc prin care iertarea păcatelor devine posibilă (Col. 2,13)

l   Un simbol cosmic al împăcării universale (2 Cor. 5,19)

l   O asigurare cu privire la posibilitatea prezentă de a avea o viaţă biruitoare şi de a creşte în Hristos, prin care păcatul nu va mai domni în mintea şi nici în trupul nostru (Rom. 6,12) şi prin care primim statutul de fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Rom. 8,14)

l   O certitudine escatologică a faptului că lumea aceasta rea, aflată odată sub stăpânirea lui Satana, va fi curăţată de pre­zenţa şi de puterea păcatului (Apoc. 21,1)

Cu fiecare pas făcut pe această scară a răscumpărării şi biruinţei, vedem cum se împlineşte profeţia făcută de Hristos: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Luca 10,18)

Moartea lui Hristos pe cruce reprezintă măsura răscumpărătoare luată de Dumnezeu pentru problema păcatului. Ca să nu uităm acest lucru, Isus a declarat că sângele Lui avea să se verse „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26,28). Această vărsare de sânge este crucială pentru experimentarea şi aprecierea mântuirii. Pe de o parte, ea ne arată ce înseamnă păcatul. Păcatul este real. Păcatul este costisitor. Forţa păcatului este atât de mare şi fatală, încât iertarea de păcat şi eliberarea de sub puterea şi vinovăţia lui sunt imposibile fără „sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1,19). Acest adevăr despre păcat trebuie repetat iar şi iar, întrucât trăim într-o lume care neagă realitatea păcatului sau o ignoră. Însă la cruce vedem natura diabolică a păcatului, care poate fi curăţat numai prin sângele vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mat. 26,28).

Să nu uităm niciodată moartea lui Isus pentru păcatele noastre şi să nu fim niciodată indiferenţi faţă de ea, fiindcă fără moartea Sa, nu ar exista iertare. Păcatele noastre L-au dus pe Isus la cruce. Pavel declară: „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi… pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Rom. 5,6.8) Sau, după cum afirmă Ellen White, păcatele „apăsau greu asupra Domnului Hristos şi simţământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului zdrobea viaţa Sa.”[3] Nu putem să subliniem îndeajuns jertfa şi moartea înlocuitoare a lui Isus, adusă „o dată pentru totdeauna” (vezi Rom. 6,10; Evr. 7,27; 10,10).

Nu suntem mântuiţi de Hristos-omul bun, de Hristos-omul Dumnezeu, de Hristos-marele Învăţător sau de Hristos-Modelul impecabil. Suntem mântuiţi de Hristos Cel răstignit pe cruce: „Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa, care era a Lui. ’Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.’”[4]

Aşadar, sângele lui Isus asigură iertarea de păcat şi sămânţa pentru o viaţă nouă, de creştere spirituală. Unul dintre primele aspecte ale acestei vieţi noi de maturizare creştină este împăcarea. Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu a realizat împăcarea omului cu El. „Dumnezeu era în Hristos”, spune apostolul Pavel, „împăcând lumea cu sine” (2 Cor. 5,19). Datorită morţii Sale pe cruce, putem să stăm înaintea lui Dumnezeu fără păcat şi fără teamă. Ceea ce ne-a înstrăinat de Dumnezeu a fost înlăturat. „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103,12). Omul de pe cruce a deschis o cale nouă care ne duce direct înaintea lui Dumnezeu. „S-a sfârşit”, a anunţat El pe cruce şi apoi i-a îndemnat pe urmaşii Lui să aibă o veşnică părtăşie cu Dumnezeu.

Împăcarea cu Dumnezeu ne duce imediat în a doua fază a procesului de dezvoltare spirituală: împăcarea cu semenii noştri. Unul dintre tablourile frumoase de la cruce este acela în care se înfăţişează diversitatea de oameni adunaţi acolo. Nu toţi erau admiratorii lui Isus. Nu toţi erau oameni sfinţi. Ci, dacă privim cu atenţie, observăm egipteni care se lăudau cu iscusinţa lor în afaceri, romani care se mândreau cu civilizaţia şi cultura lor, greci care excelau în cunoştinţe, evrei care se credeau poporul ales al lui Dumnezeu, farisei care se considerau crema poporului ales, saduchei care credeau că aveau o doctrină impecabilă, sclavi care căutau libertate, oameni liberi care se desfătau cu plăcerile lumii acesteia şi alţi bărbaţi, femei şi copii.

Dar crucea nu face nicio distincţie între ei. Toţi nu sunt altceva decât nişte păcătoşi. Crucea le oferă calea divină spre împăcare. La piciorul crucii, toţi oamenii sunt egali. Toţi se adună acolo şi nimic nu-i mai poate despărţi. Apare în felul acesta o nouă frăţietate, o nouă părtăşie. Estul se întâlneşte cu vestul şi nordul cu sudul, albii dau mâna cu negrii, bogaţii întind mâna spre cei săraci. Crucea îi invită pe toţi la izvorul sângelui – ca să guste frumuseţea vieţii, ca să aibă parte de experienţa harului şi să proclame lumii apariţia unei vieţi noi, a unei familii noi (Ef. 2,14-16). În felul acesta, crucea a obţinut victoria asupra lui Satana şi asupra păcatului şi a adus, ca rezultat, o viaţă nouă în Hristos.

Moartea eului. Al doilea aspect important al vieţii noi şi al maturizării creştine este moartea sinelui vechi. Nu putem citi Noul Testament fără să întâlnim acest aspect fundamental al vieţii noi a creştinului. De exemplu Galateni 2,20.21: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Sau Romani 6,6-11: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de pute­rea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului… socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Sau principiul vieţii noi enunţat de către Isus: „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multe roade.” (Ioan 12,24)

Astfel, viaţa creştină nu începe cu naşterea. Ea începe cu moar­tea. Până când eul nu moare, până când sinele nu este răstignit, nu poate începe viaţa nouă. Trebuie să aibă loc mai întâi o extirpare radicală, deliberată şi totală a sinelui. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă; cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17). „Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de sine şi faţă de păcat şi, în acelaşi timp, apare o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.”[5] Apostolul pune accent pe moar­tea faţă de păcat şi pe învierea la o viaţă nouă prin intermediul experienţei botezului: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6,3.4). Botezul deschide în mod simbolic uşa spre viaţa nouă şi ne invită să creştem în Hristos.

Persoana care Îl primeşte pe Isus ca Mântuitor şi Domn este altfel decât înainte. Simon cel şovăielnic devine Petru cel curajos. Saul persecutorul devine Pavel evanghelistul. Toma necredinciosul devine un mare misionar. Laşitatea este înlocuită de curaj. Locul necredinţei este luat de torţa credinţei. Invidia este dată la o parte de dragoste. Interesul personal dispare şi este înlocuit cu grija frăţească. Păcatul nu mai are loc în inimă. Eul este răstignit. De aceea, Pa­vel scria: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui… şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (Col. 3,9.10)

Isus spunea: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mat. 16,24; cf. Luca 9,23). În viaţa creştină, moartea sinelui nu este o opţiune, ci o necesitate. Crucea şi cerinţele ei – atât cele imediate, cât şi cele finale – trebuie să le fie prezentate ucenicilor creştini şi necesită un răspuns absolut. Este demn de reţinut comentariul impresionant al lui Die­trich Bon­ho­effer: „Dacă viaţa noastră creştină nu mai ia în serios viaţa de ucenicie, dacă am redus Evanghelia la o stare de înălţare emoţională care nu ne cere niciun sacrificiu şi care nu face distincţie între existenţa pământească şi cea creştină, atunci nu putem decât să privim crucea ca pe un necaz obişnuit, de zi cu zi, ca una dintre încercările şi strâmtorările vieţii. […] Când îl cheamă pe om, Hristos îl invită să vină şi să moară… este de fiecare dată aceeaşi moarte – moartea în Isus Hristos, moartea omului vechi la porunca Sa.”[6]

Aşadar, chemarea la o viaţă creştină este o chemare la cruce – la o renunţare continuă la dorinţa insistentă a eului de a se mântui singur şi la o unire deplină cu Omul crucii, astfel încât „credinţa… să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2,5).

O viaţă nouă. Al treilea aspect al creşterii în Hristos este trăirea unei vieţi noi. Una dintre concepţiile greşite cu privire la viaţa creştină este aceea că mântuirea este darul fără plată al harului lui Dumnezeu şi că acolo se termină totul. Aceasta este o concepţie greşită. Da, este adevărat că în Hristos „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Ef. 1,7). Este adevărat şi că „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Ef. 2,8.9)

Da, harul este fără plată. Dar el L-a costat pe Dumnezeu viaţa Fiului Său. Harul fără plată nu înseamnă har ieftin. Cităm din nou din Bonhoeffer: „Harul ieftin înseamnă predicarea iertării fără necesitatea pocăinţei, a botezului fără disciplina bisericii, a împărtăşirii [din simbolurile Sfintei Cine] fără mărturisire, a harului fără cruce, a harului fără Isus Hristos, cel viu şi întrupat.”[7]

Harul ieftin nu are nicio legătură cu apelul lui Isus. Când cheamă pe cineva, Isus îi oferă o cruce de purtat. A fi ucenic înseamnă a fi urmaş, iar a fi urmaşul lui Isus nu este un truc ieftin. Pavel le vorbeşte apăsat corintenilor despre cerinţele harului. Mai întâi, el le scrie despre experienţa lui: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi; totuşi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Cor. 15,10). Pavel recunoaşte aici supremaţia harului divin în viaţa lui. Apoi adaugă imediat că harul nu i-a fost dat în zadar. Termenul grecesc eis kenon înseamnă literal „în van”. Cu alte cuvinte, Pavel nu a primit harul ca să trăiască o viaţă deşartă, inutilă, ci o viaţă plină de rodul Duhului şi, chiar şi aceasta, nu prin puterea lui, ci prin puterea harului care locuia în el. El le cere credincioşilor să facă la fel: „Să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” (2 Cor. 6,1)

Harul lui Dumnezeu nu a fost dat ca să ne răscumpere dintr-un mod de viaţă inutil şi să ne ducă la un mod de viaţă util. Harul lui Dumnezeu înseamnă lucrarea Sa de împăcare a noastră cu El, de includere în familia Sa. Odată intraţi în această familie, trăim la fel ca membrii ei, aducând roadele iubirii lui Dumnezeu prin puterea harului Său uimitor.

De aceea, creşterea în Hristos este un proces de maturizare prin care reflectăm zilnic voinţa lui Hristos şi umblăm zilnic pe calea lui Hristos. De aici se ridică întrebarea: Care sunt semnele creşterii cons­tante şi indicatorii maturizării creştine? Iată în continuare o listă cu şapte dintre aceştia.

Indicatorii creşterii creştine

  1. Viaţa în Duhul Sfânt. Isus i-a spus lui Nicodim: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Fără puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, viaţa creştină nici măcar nu poate să înceapă. El este Duhul adevărului (Ioan 14,17). El ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16,13) şi ne ajută să înţelegem voinţa lui Dumnezeu aşa cum este ea descoperită în Scriptură. El ne convinge cu privire la păcat, neprihănire şi judecată (Ioan 16,7.8), fără de care nu putem pricepe consecinţele prezente şi eterne ale acţiunilor noastre şi ale vieţii pe care o ducem. Puterea transformatoare şi prezenţa Duhului în viaţa noastră ne transformă în fii şi fiice ale lui Dumnezeu (Rom. 8,14). Hristos „rămâne în noi” prin Duhul (1 Ioan 3,24). Odată cu locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt vine şi o viaţă nouă: nouă prin faptul că respinge vechiul mod de a gândi, a acţiona şi a relaţiona cu alţii, care era împotriva voinţei lui Dumnezeu; nouă prin faptul că devenim o fiinţă nouă, împăcată şi răscumpărată, eliberată de păcat, ca să creştem în neprihănire (Rom. 8,1-16) şi să reflectăm chipul lui Isus „din slavă în slavă” (2 Cor. 3,17.18). „Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o fiinţă nouă, după chipul lui Dumnezeu.”[8]

Duhul ne face „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moşte­nitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El” (Rom. 8,17). Viaţa în Duhul este, prin urmare, o chemare la activitate spirituală: la respingerea vechii vieţi de păcat şi la asumarea suferinţelor lui Hristos în viaţa aceasta, ca să putem fi părtaşi cu El în slava viitoare. Spiritualitatea creştină nu este o plutire într-o lume fantastică şi mistică. Ea este o chemare la suferinţă, părtăşie, mărturisire, închinare şi la trăirea asemenea lui Hristos în lumea aceasta, în comunităţile noastre şi în familiile noastre. Acest lucru este posibil numai prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Rugăciunea lui Isus este ca, deşi trăind în lume, să nu fim din lume (Ioan 17,15). Trebuie să trăim în lume – să locuim aici şi să ne îndeplinim misiunea aici. Totuşi noi nu aparţinem lumii, fiindcă cetăţenia şi speranţa noastră se leagă de lumea viitoare (Fil. 3,20).

Pavel susţine că viaţa aceasta, însufleţită cu putere de la Duhul Sfânt, este o viaţă de creştere şi maturizare spirituală. Creştinul matur va respinge faptele firii pământeşti – „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Gal. 5,19-21) – şi va accepta şi produce roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5,22.23).

  1. O viaţă de iubire şi unitate. Viaţa creştină este o viaţă carac­terizată de unitate: pe de o parte, o viaţă împăcată cu Dumnezeu, pe de altă parte, o viaţă împăcată cu semenii. Împăcarea înseamnă refacerea fisurilor apărute în relaţii, întrucât cauza numărul unu a acestor fisuri este păcatul. Păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu (Is. 59,2) şi a fracţionat omenirea într-o mulţime de grupuri, în funcţie de rasă, etnie, sex, naţionalitate, culoare, castă etc. Evanghelia lui Isus tratează această problemă a păcatului şi toate fisurile pe care acesta le-a provocat, introducând o nouă ordine, a unităţii şi reconcilierii. De aceea, Pavel putea să spună că Dumnezeu „ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos” (2 Cor. 5,18). În urma acestei împăcări, ia naştere o nouă comunitate – comunitatea celor răscumpăraţi, caracterizată, în relaţia pe verticală, de unitate cu Dumnezeu, şi în relaţia pe orizontală, de unitate cu semenii. Viaţa aceasta de iubire şi unitate este esenţa Evangheliei. Nu a spus Isus aşa în rugăciunea Sa de Mare-Preot: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,20.21)? Întreaga misiune a lui Isus de răscumpărare şi puterea Evangheliei Sale vorbesc despre dragostea şi armonia care trebuie să-i unească pe membrii comunităţii celor răscumpăraţi. Maturizarea creştină nu poate avea loc în lipsa dragostei şi armoniei. Acolo unde ele domnesc, toate zidurile de despărţire dintre oameni sunt dărâmate. Barierele ridicate de rasă, ţară de origine, sex, castă, culoare şi alţi factori decisivi sunt îndepărtate din viaţa celui care a devenit o făptură nouă, un om nou (Ef. 2,11-16). Pe măsură ce creştem şi ne maturizăm din punct de vedere spiritual, adevărul minunat al împăcării, iubirii şi unităţii devine tot mai pregnant atât în viaţa personală, cât şi în viaţa comunităţii.

Factorul iubire în maturizarea creştină este specific Evangheliei. Isus S-a referit la el ca la o poruncă nouă (Ioan 13,34), însă noutatea nu se referă la iubire în sine, ci la obiectul acestei iubiri. Oamenii îi iubesc numai pe cei vrednici de dragostea lor, şi anume îi iubesc pe ai lor. Însă Isus a introdus un factor nou: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Aceasta înseamnă că dragostea noastră trebuie să fie universală, completă şi gata de sacrificiu, ca şi dragostea lui Isus. Noua dragoste nu cunoaşte niciun obstacol, cuprinde pe toată lumea şi se manifestă chiar şi faţă de duşmani. În aceasta „se cuprind toată Legea şi Prorocii” (Matei 22,37-40).

Porunca de a ne iubi aproapele nu lasă loc la nuanţe. Nu selectăm persoanele pe care să le iubim; suntem chemaţi să-i iubim pe toţi. Suntem copiii aceluiaşi Tată şi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii. În parabola despre samariteanul milos, Hristos a arătat că „aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserica sau de credinţa noastră. Nu trebuie să facem nicio deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit şi zdrobit de vrăjmaşul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.”[9]

Adevărata dragoste faţă de semeni nu ţine cont de culoarea pielii şi are în vedere faptul că toţi suntem oameni; ea refuză să rămână în interiorul unei clase şi contribuie la îmbogăţirea sufletească; ea apără demnitatea persoanei de prejudiciile dezumanizării; eliberează destinul omului din holocaustul diferitelor teorii filozofice. Mai concret, dragostea adevărată vede în fiecare om chipul lui Dumnezeu – fie el potenţial, latent sau real. Creştinul matur va avea acest fel de dragoste, care este cu adevărat fundamentul unităţii creştine.

  1. O viaţă de studiu. Hrana este un element esenţial pentru creştere. Buna funcţionare a oricărui organism viu necesită o ali­mentaţie adecvată şi constantă. La fel se întâmplă şi cu dezvoltarea spirituală. Dar unde putem găsi hrana spirituală? În principiu, ea se găseşte în două surse: în comuniunea constantă cu Dumnezeu prin studiul Cuvântului Său şi prin cultivarea vieţii de rugăciune. Nicăieri altundeva nu este subliniată mai bine importanţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru viaţa spirituală ca în afirmaţia lui Isus Însuşi: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). Isus ne oferă un exemplu desăvârşit în modul în care a folosit Cuvântul ca să-l înfrunte pe Satana. „Isus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. ’Stă scris’, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar ceea ce e mai mare decât toate minunile, o încredere neclintită într-un ’aşa zice Domnul’, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.”[10]

La fel trebuie să facem şi noi. Psalmistul spune: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps. 119,11). Adăugaţi la acest verset promisiunea făcută de apostol: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evr. 4,12). Când foloseşte această sabie ascuţită cu două tăişuri ca să se apere de atacurile lui Satana, creştinul este victorios. Credinciosul este făcut în stare să depăşească sau să înlăture orice obstacol din calea creşterii spirituale, să discearnă binele de rău ca să aleagă mereu să rămână de partea binelui şi să distingă glasul lui Dumnezeu de şoaptele Diavolului. Din acest motiv, Cuvântul este un instrument inegalabil pentru dezvoltarea spirituală.

„Toată Scriptura”, scria Pavel, „este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3,16.17). Vreţi să creşteţi în cunoaşterea adevărului şi doctrinei? Vreţi să ştiţi cum puteţi să vă păstraţi sufletul activ pentru Dumnezeu? Vreţi să aflaţi ce v-a pregătit Dumnezeu pentru astăzi, pentru mâine sau poimâine? Luaţi Biblia! Studiaţi-o zilnic! Deschideţi-o cu rugăciune! Nu există altă cale mai bună de a afla voia lui Dumnezeu şi de a căuta calea Sa.

  1. O viaţă de rugăciune. Dumnezeu ne vorbeşte prin Cuvântul Său. Cunoaşterea voinţei Sale face parte din dezvoltarea spirituală, din comuniunea cu El. Un alt aspect al acestei comuniuni cu Dumnezeu şi al creşterii în El este rugăciunea. Cuvântul lui Dumnezeu este pâinea care hrăneşte sufletul, iar rugăciunea este respiraţia care ne menţine sufletul în viaţă. Rugăciunea înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu, să asculţi glasul Său, să îngenunchezi în consacrare şi să te ridici de acolo în puterea deplină a lui Dumnezeu. Ea nu ne cere altceva decât să ne tăgăduim pe noi înşine, să ne bazăm pe puterea Sa şi să aşteptăm intervenţia Sa. Din această aşteptare izvorăşte puterea care ne ajută să înaintăm în călătoria creştină şi să ducem lupta spirituală. Rugăciunea din Ghetsemani a asigurat biruinţa de pe cruce.

Pavel consideră că rugăciunea este atât de importantă în viaţa şi maturizarea creştină, încât menţionează şase principii funda­mentale: „Rugaţi-vă întotdeauna”; „aduceţi cereri prin Duhul”; „rugaţi-vă în Duhul”; „vegheaţi în rugăciune”; „rugaţi-vă cu stăruinţă” şi „rugaţi-vă pentru toţi sfinţii” (Ef. 6,18). La fel ca fariseul (Luca 18,11), şi noi suntem tentaţi să ne rugăm ca să atragem atenţia asupra noastră, să ne rugăm pentru noi înşine sau doar din rutină. Însă rugăciunea eficientă este cea în care ne tăgăduim pe noi înşine, care este plină de Duhul Sfânt, în care mijlocim pentru alţii, pledăm pentru nevoile altora, cerând împlinirea voinţei lui Dumnezeu pe pământ prin mărturia noastră credincioasă. Rugăciunea înseamnă o comuniune continuă cu Dumnezeu; este oxigenul fără de care sufletul s-ar atrofia şi ar muri. „Rugăciunea”, spune Ellen White, „este cea mai importantă dintre îndatoriri. Fără ea, nu te menţii în umblarea creştină. Ea înalţă, întăreşte şi înnobilează; ea este convorbirea sufle­tului cu Dumnezeu.”[11]

  1. O viaţă plină de roade. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spunea Isus (Mat. 7,20). Aducerea de roade este un aspect important al maturizării creştine. De multe ori se crede că mântuirea prin har nu ar include ascultarea şi aducerea de roade. Nimic nu este mai departe de adevărul biblic. Da, suntem mântuiţi fără plată prin credinţa în ceea ce a făcut harul lui Dumnezeu prin Hristos şi nu avem nimic cu care să ne putem lăuda (Ef. 2,7.8; Ioan 3,16). Dar nu suntem mântuiţi ca să facem ce vrem; suntem mântuiţi ca să trăim în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Ascultarea de Lege nu înseamnă legalism, ci este urmarea naturală a faptului că Dumnezeu ne-a eliberat, prin har, de păcat. De aceea, „…credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi”. (Iacov 2,17)

Să analizăm declaraţia şi speranţa lui Isus din Ioan 14 şi 15. Declaraţia Sa vizează relaţia Lui cu Tatăl, iar speranţa – relaţia ucenicilor cu El. Aşadar, Isus declară: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15,10). Ascultarea lui Isus faţă de Tatăl nu este o conformare legalistă, ci o consecinţă a rămânerii Sale în dragostea Tatălui. Relaţia strânsă dintre Tatăl şi Fiul se bazează numai şi numai pe dragoste, o dragoste care L-a constrâns pe Fiul să accepte voinţa Tatălui şi să guste amărăciunea din Ghetsemani şi de pe Calvar.

Isus ilustrează, prin intermediul relaţiei de iubire dintre Tatăl şi Fiul, relaţia pe care ar trebui să o aibă ucenicii cu El. După cum relaţia lui Isus cu Tatăl a precedat ascultarea Sa de Tatăl, tot la fel relaţia ucenicilor cu Isus precede ascultarea lor de El. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15). „Pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” (versetul 31)

Observaţi speranţa pe care o nutreşte Isus în dreptul ucenicilor Lui. El face aşa cum I-a poruncit Tatăl, pentru ca lumea să cunoască relaţia Sa de dragoste cu Tatăl. Relaţia lor precedă împlinirea voinţei Tatălui. Isus Îl iubeşte pe Tatăl şi de aceea este dornic să facă voia Sa. Tot la fel, Isus aşteaptă ca ucenicii Lui să Îl iubească. „Rămâneţi în Mine”, spune El, „şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15,4). Aducerea de roade, ascultarea şi trăirea în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu sunt astfel semnele creşterii spirituale. Absenţa roadelor este un indiciu al lipsei rămânerii în Hristos.

  1. O viaţă de luptă spirituală. Ucenicia creştină nu este o călătorie uşoară. Suntem angajaţi într-o luptă reală şi periculoasă. Iată ce afirmă Pavel: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioa­re, după ce veţi fi biruit totul.” (Ef. 6,12.13)

În această luptă, ni se împotrivesc forţe supranaturale. După cum îngerii Domnului au misiunea de a le sluji urmaşilor Săi, scă­pân­­du-i de rău şi susţinându-le creşterea spirituală (Ps. 34,7; Ps. 91,11.12; Fapte 5,19.20; Evr. 1,14; 12,22), tot la fel îngerii căzuţi uneltesc intens ca să ne îndepărteze de cerinţele uceniciei. Biblia afirmă că Satana şi îngerii luptă împotriva urmaşilor lui Isus (Apoc. 12,17) şi că Diavolul „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5,7-9). Drumul spre creşterea spirituală este împânzit cu capcanele Diavolului. Aici lupta noastră spirituală devine aprigă. Din acest motiv, Pavel foloseşte cuvinte care exprimă acţiune: Rămâneţi în picioa­re! Luaţi armura! Fiţi tari! (Ef. 6,12.13) „Viaţa creştină este o luptă şi un marş. În acest război nu există niciun armistiţiu; efortul trebuie să fie susţinut, perseverent. Prin străduinţe continue, rămânem biruitori asupra ispitelor lui Satana. Integritatea creştină trebuie să fie căutată cu o energie nesecată şi menţinută prin urmărirea neabătută a scopului propus… Toţi trebuie să se angajeze în acest război în mod individual; nimeni nu poate da luptele în locul nostru. Suntem răspunzători, fiecare în dreptul său, pentru rezultatele luptei.”[12]

Totuşi Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în această luptă. El ne-a pus la dispoziţie biruinţa în şi prin Isus Hristos (1 Cor. 15,57). El ne-a oferit o armură testată cu care să ne împotrivim vrăjmaşului. Pavel arată că această armură este alcătuită din centura adevărului, platoşa neprihănirii, încălţămintea Evangheliei păcii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului şi puterea imbatabilă a rugăciunii. (Ef. 6,13-18) Protejaţi de această armură şi complet dependenţi de puterea de neînvins a Duhului Sfânt, vom creşte spiritual şi vom obţine biruinţa în lupta pe care o ducem.

  1. O viaţă de închinare, mărturie şi speranţă. Creşterea în viaţa creştină nu apare de la sine. Ea are loc, pe de o parte, în mijlocul comunităţii celor răscumpăraţi, iar pe de altă parte, ca mărturie faţă de comunitatea care are nevoie să fie răscumpărată. Să analizăm comunitatea din vremea apostolilor. Imediat după înălţarea lui Hristos şi însoţită de puterea Duhului Sfânt, biserica primară şi-a manifestat, la nivel individual şi ca grup, creşterea şi maturitatea prin închinare, părtăşie, studiu şi mărturie (Fapte 2,42-47; 5,41.42; 6,7). Fără închinarea colectivă, ne pierdem din vedere identitatea şi nu mai avem unde ne manifesta părtăşia. Şi tocmai această părtăşie şi relaţiile interpersonale ne ajută să ne maturizăm şi să creştem. De aceea, apostolul ne sfătuieşte: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evr. 10,24.25)

Pe măsură ce ne dezvoltăm în închinare, studiu şi părtăşie, sim­ţim tot mai mult îndemnul de a le sluji şi a le da mărturie celor din jur. Maturizarea creştină presupune creşterea în slujire (Mat. 20,25-28) şi transformarea în martori. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20,21) Viaţa creştină nu trebuie să aibă în centru propria persoană, ci trebuie pusă întotdeauna în slujba semenilor şi ca mărturie pentru ei. Marea Trimitere din Matei 28 îl însărcinează pe creştin să fie suficient de matur şi să ducă Evanghelia iertării la lumea din jur, pentru ca toţi să afle despre harul răscumpărător al lui Dumnezeu. Semnul vieţii în Duhul şi al dezvoltării creştine este viaţa de mărturie tot mai extinsă – din Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. (Fapte 1,8)

Trăim, ne închinăm, avem părtăşie unii cu alţii şi dăm mărturie conştienţi de timpul pe care îl trăim şi în anticiparea viitorului. „Arun­cându-mă spre ce este înainte”, spune Pavel, „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3,12-14). Tot el spune să ducem o viaţă sfântă astfel încât „duhul [n]ostru, sufletul [n]ostru şi trupul [n]ostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tes. 5,23). Creşterea în Hristos este aşadar o creştere în aşteptarea şi în speranţa împlinirii finale a experienţei mântuirii în Împărăţia viitoare. „Pentru sufletul umil şi credincios, Casa lui Dumnezeu de pe pământ este poarta cerului. Cântecul de laudă, rugăciunea, cuvintele rostite de reprezentanţii Domnului Hristos sunt instrumentele rânduite de Dumnezeu ca să pregătească un popor pentru biserica de sus, pentru a avea o închinare aleasă, în care nu poate intra nimic ce întinează.”[13]

[1] Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 746, 749.

[2] Ibidem, p. 758.

[3] Ibidem, p. 687.

[4] Ibidem, p. 25.

[5] Ibidem, p. 172.

[6] Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship (New York: The Macmillan Company, 1959), p. 78, 79.

[7] Ibidem, p. 47.

[8] White, Hristos, Lumina lumii, p. 173.

[9] Ibidem, p. 503.

[10] Ibidem, p. 120.

[11] White, Mărturii, vol. 2, p. 313.

[12] Ellen White, Divina vindecare, p. 453.

[13] Ellen White, Mărturii, vol. 5, p. 491.

Vizualizări: 324