Umanitatea

Creația

Dumnezeu este Creator al tuturor lucrurilor şi a exprimat în Scriptură raportul autentic al activităţii Sale creatoare. În şase zile, Dumnezeu „a făcut cerurile şi pământul” şi toate fiinţele vii de pe pământ şi S-a odihnit în ziua a şaptea a acelei prime săptămâni. În acest fel, El a instituit Sabatul ca un memorial perpetuu al încheierii lucrării Sale creatoare. Primul bărbat şi prima femeie au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca o încoronare a lucrării de creaţie, dându-li-se stăpânire peste pământul întreg şi pri­mind răspunderea de a se îngriji de el. Când lucrarea de creare a lumii a fost terminată, aceasta a fost „foarte bună”, declarând slava lui Dumnezeu. (Gen. 1,2; Ex. 20,8-11; Ps. 19,1-6; 33,6.9; 104; Evrei 11,3)

Relatarea biblică este simplă. La comanda creatoare a lui Dumnezeu, „cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele” (Ex. 20,11) au apărut imediat. Cele numai şase zile au fost martore ale schimbării de la „pustiu şi gol” la o planetă luxuriantă, plină de creaturi pe deplin mature şi diferite specii de plante. Planeta noastră a fost înfrumuseţată prin culori luminoase, curate şi strălucitoare, prin  forme şi parfumuri, toate îmbinate cu un deosebit gust şi cu o precizie a detaliului şi a funcţionării.

Apoi Dumnezeu „S-a odihnit”, oprindu-Se pentru a sărbători şi a Se bucura de tot ce a creat. Frumuseţea şi maiestatea acestor şase zile nu vor fi uitate niciodată tocmai datorită acestei opriri a lui Dumnezeu. Să aruncăm o privire asupra relatării biblice a începutului.

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Pământul era acoperit de apă şi întuneric. În prima zi, Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, numind lumina „zi” şi întunericul, „noapte”.

În ziua a doua, Dumnezeu a „despărţit apele”, separând atmosfera de apa ce acoperea pământul, creând astfel condiţii potrivite pentru viaţă.

În ziua a treia, Dumnezeu a strâns apele într-un singur loc, adu­când la existenţă pământul (uscatul) şi marea. Apoi, Dumnezeu a îmbrăcat ţărmurile, dealurile şi văile ce erau goale şi „pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor.” (Gen 1,12).

În ziua a patra, Dumnezeu a făcut soarele, luna şi stelele, ca „să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii”. Soarele avea să stăpânească ziua, iar luna – noaptea (Gen. 1,14-16).

Dumnezeu a modelat păsările şi vieţuitoarele marine în ziua a cincea. El le-a creat „după soiul lor” (Gen. 1,21), cu specificarea ca toate creaturile pe care El le-a adus la existenţă să se reproducă invariabil conform speciei lor.

În ziua a şasea, Dumnezeu a făcut formele superioare ale vieţii animale. El a spus: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor” (Gen. 1,24).

Apoi, ca o încununare a creaţiei, Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Gen. 1,27). „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” (Gen. 1,31).

Cuvântul creator al lui Dumnezeu

Psalmistul ne spune că „cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului şi toată oştirea lor, prin suflarea gurii Lui” (Ps. 33,6). Cum a acţionat acest cuvânt creator?

Cuvântul creator şi materia preexistentă. Cuvintele din Geneza: „Dumnezeu a zis” prefaţează dinamica poruncă divină responsabilă pentru evenimentele maiestuoase ale celor şase zile ale creaţiei (Gen. 1,3.6.9.11.14.20.24). Fiecare poruncă a venit încărcată cu o ener­gie creatoare, care a transformat o planetă „pustie şi goală” în­tr-un paradis. „Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33,9). Cu adevărat, „lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 11,3).

Acest cuvânt a creat ex nihilo, fără să fi fost dependent de o materie preexistentă. „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evr. 11,3). Într-adevăr, uneori Dumnezeu a folosit materie preexistentă – Adam şi animalele au fost modelate din pământ, iar Eva a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam (Gen. 2,7.19.22) –, dar, în ultimă instanţă, Dumnezeu este Cel care a creat întreaga materie.

Istoria creaţiei

Multe întrebări s-au ridicat în legătură cu raportul Genezei privitor la creaţie. Cele două relatări din prima carte a Bibliei se contrazic sau concordă? Sunt literale zilele creaţiei sau reprezintă lungi perioade de timp? Au fost cerurile – soarele, luna şi chiar stelele – făcute cu adevărat cu numai 6.000 de ani în urmă?

Raportul creaţiei. Cele două relatări ale Bibliei cu privire la creaţie, una în Geneza 1,1 până la Geneza 2,3 şi cealaltă în Geneza 2,4-25, se armonizează.

Prima naraţiune redă, în ordine cronologică, procesul şi etapele de creare a tuturor lucrurilor.

A doua naraţiune începe prin cuvintele: „Iată istoria”, expresie care în Geneza introduce o istorie a unei familii (Gen. 5,1; 6,9; 10,1). Această relatare descrie locul omului în cadrul creaţiei. Ea nu este în mod strict cronologică, dar arată faptul că totul serveşte la pregătirea mediului pentru om.[1] Ne oferă mai multe amănunte decât prima asupra creării lui Adam şi a Evei, precum şi asupra condiţiilor pe care Dumnezeu le-a pregătit în Grădina Edenului. Pe lângă aceasta, ne informează despre natura speciei umane şi a conducerii lui Dumnezeu. Numai dacă aceste două consemnări ale creaţiei sunt acceptate ca fiind literale şi istorice, ele se armonizează cu restul Sfintelor Scripturi.

Zilele creaţiei. Zilele din relatarea biblică referitoare la creaţie indică perioade fixe de 24 de ore. Tipică pentru felul în care oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament măsurau timpul, expresia „o seară şi o dimineaţă” (Gen. 1,5.8.13.19.23.31) specifică zile indivi­duale, cu ziua începând seara sau la apusul soarelui (vezi Lev. 23,32; Deut. 16,6). Nu există nicio justificare pentru a spune că această expresie înseamnă o zi propriu-zisă în Levitic, de exemplu, şi mii sau milioane de ani, în Geneza.

Cuvântul ebraic tradus cu „zi” în Geneza 1 este yom. Când yom este însoţit de un număr întreg, întotdeauna înseamnă o zi de 24 de ore (Gen. 7,11; Ex. 16,1) – un alt indiciu al faptului că relatarea creaţiei vorbeşte despre zile de 24 de ore.

Cele Zece Porunci oferă o altă dovadă a faptului că raportul genezic al creaţiei implică zile propriu-zise. În porunca a patra, Dumnezeu spune: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Ex. 20,8-11).

Dumnezeu repovesteşte succint istoria creaţiei. Fiecare zi (yom) a fost plină de activitate creatoare şi apoi a venit Sabatul, care a fost punctul de apogeu al săptămânii creaţiei. Ziua Sabatului, de 24 de ore, a comemorat, deci, o săptămână literală a creaţiei. Porunca a patra ar fi fără sens dacă fiecare zi s-ar fi întins pe lungi perioade de timp, sau eoni.[2]

Aceia care citează 2 Petru 3,8: „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”, încercând să dovedească faptul că zilele creaţiei n-au fost zile literale, de 24 de ore, trec cu vederea faptul că acelaşi verset [2 Petru 3,8] se termină cu afirmaţia că „o mie de ani sunt ca o zi”. Aceia care interpretează zilele creaţiei ca mii de ani sau lungi perioade de milioane sau chiar miliarde de ani pun sub semnul întrebării valabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu – exact ceea ce şarpele a ispitit-o pe Eva să facă.

Ce sunt „cerurile”? Unii oameni sunt derutaţi – şi pe bună dreptate – de versetele care spun că Dumnezeu „a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1,1; confruntă cu 2,1; Ex. 20,11) şi că a făcut soarele, luna şi stelele în ziua a patra a săptămânii creaţiei, acum 6.000 de ani (Gen. 1,14-19). Oare toate corpurile cereşti au fost aduse la existenţă la data aceea?

Săptămâna creaţiei nu a cuprins şi cerul în care Dumnezeu a locuit din veşnicie. „Cerurile” din Geneza 1 şi 2 se referă, probabil, la soarele nostru şi la sistemul lui de planete.

Într-adevăr, planeta Pământ, în loc de a fi prima creaţie a Domnului Hristos, a fost foarte probabil ultima creaţie a Sa. Biblia îi înfăţişează pe fiii lui Dumnezeu, probabil Adamii tuturor lumilor necăzute, întâlnindu-se cu Dumnezeu într-un loc îndepărtat al universului (Iov 1,6-12). Până acum, sondele spaţiale n-au descoperit alte planete locuite. Se pare că ele sunt situate în vastitatea spaţiului, cu mult dincolo de zona de contact a sistemului nostru solar infectat de păcat, asigurate împotriva contaminării cu păcatul.

Dumnezeul creaţiei

Dar ce fel de Dumnezeu este Creatorul nostru? Este oare o Personalitate infinită interesată de noi – particule minuscule de viaţă într-un colţ îndepărtat al universului Său? După crearea pământului, a continuat El cu lucruri mai mari şi mai bune?

Un Dumnezeu ce poartă de grijă. Relatarea biblică a creării lumii începe cu Dumnezeu şi trece apoi la fiinţele umane. Se lasă să se înţeleagă faptul că, în crearea cerurilor şi a pământului, Dumnezeu a pregătit mediul perfect pentru specia umană. Omenirea, bărbaţi şi femei, este glorioasa Sa capodoperă.

Relatarea Îl prezintă pe Dumnezeu ca un arhitect plin de grijă, interesat de creaţia Sa. El a plantat o grădină deosebită drept cămin al primilor oameni şi le-a dat răspunderea de a o cultiva. El a creat fiinţele umane astfel încât ele să poată avea comuniune cu El. Aceasta nu trebuia să fie o legătură forţată, nenaturală; El le-a creat cu libertatea de a alege şi capacitatea de a-L iubi şi de a-I sluji.

Cine era Dumnezeul creator? Toţi membrii Dumnezeirii au fost implicaţi în lucrarea de creaţie (Gen. 1,2.26). Agentul activ a fost totuşi Fiul lui Dumnezeu, Hristos cel preexistent. În introducerea la raportul său referitor la creaţie, Moise scria: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Reamintind aceste cuvinte, Ioan sublinia rolul lui Hristos în creaţie: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,1-3). În continuare, în acelaşi pasaj, Ioan arată foarte clar despre Cine anume scria el: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (vers. 14). Isus a fost Creatorul, Cel la al cărui cuvânt pământul a venit la existenţă (vezi Ef. 3,9; Evrei 1,2).

O manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Cât de profundă este iubirea lui Dumnezeu! Când S-a aplecat asupra lui Adam cu grijă iubitoare, modelând mâna acestui prim om, Hristos trebuie să fi ştiut că mâinile omului, cândva, se vor purta brutal cu El şi în cele din urmă Îl vor ţintui pe cruce. Într-un anumit sens, creaţia şi crucea se contopesc, deoarece Hristos Creatorul a fost „junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8). Dar preştiinţa Sa divină nu L-a oprit.[3] Sub norul ameninţător al Golgotei, Hristos a suflat în nările lui Adam suflare de viaţă, ştiind că acest act creator al Său Îl va deposeda pe El de suflarea de viaţă. La baza creaţiei stă astfel o iubire de nepătruns.

Scopul creaţiei

Iubirea motivează tot ceea ce face Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8). El ne-a creat nu numai ca noi să-L putem iubi, ci şi ca El să ne poată iubi. Iubirea Lui L-a determinat ca, prin creaţie, să împartă cu noi unul dintre cele mai mari daruri pe care le poate oferi – existenţa. Ne arată, deci, Biblia cu ce scop există uni­versul şi locuitorii lui?

Pentru a face cunoscută slava lui Dumnezeu. Prin actele Sale de creaţie, Dumnezeu Îşi face cunoscută slava: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre El. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii” (Ps. 19,1-4).

De ce o astfel de manifestare a slavei lui Dumnezeu? Natura acţionează ca un martor pentru Dumnezeu. Intenţia Lui este ca lucrurile create de El să-i îndrepte pe oameni către Creatorul lor. Căci „însuşirile nevăzute ale Lui”, spune Pavel, „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [oamenii] nu se pot dezvinovăţi” (Rom. 1,20).

Fiind atraşi către Dumnezeu prin natură, aflăm mai multe despre calităţile lui Dumnezeu, calităţi ce pot fi adoptate şi de noi. Reflectând caracterul lui Dumnezeu, noi Îi aducem slavă, împlinind astfel scopul pentru care am fost creaţi.

Pentru a popula Pământul. Creatorul nu a intenţionat ca Pămân­tul să fie o planetă părăsită, goală; ea trebuia să fie locuită (Is. 45,8). Când primul om a simţit nevoia unui tovarăş, atunci Dumnezeu a creat femeia (Gen. 2,20; 1 Cor. 11,9). Astfel, El a întemeiat instituţia căsătoriei (Gen. 2,22-25). Iar Creatorul nu numai că i-a dat cuplului stăpânire peste lumea nou-creată, ci, prin cuvintele: „Creşteţi, înmulţiţi-vă” (Gen. 1,28), i-a dat privilegiul de a lua parte la procesul de creaţie.

Importanţa creaţiei

Oamenii sunt tentaţi să ignore doctrina creaţiei. „Cui îi pasă”, spun ei, „cum a creat Dumnezeu pământul? Ceea ce trebuie să ştim este cum să ajungem în ceruri.” Totuşi doctrina unei creaţii divine formează „temelia indispensabilă pentru teologia creştină şi biblică”.[4] Un număr de concepte fundamental biblice îşi au rădăcina în creaţia divină.[5] Într-adevăr, cunoaşterea modului în care Dumnezeu a creat „cerurile şi pământul” poate, în final, să ajute pe cineva să-şi găsească drumul spre cerul şi pământul cel nou despre care vorbeşte vizionarul Ioan. Care sunt, deci, unele dintre implicaţiile doctrinei despre creaţie?

Un antidot la idolatrie. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu Îl deosebeşte de toţi zeii (1 Cron. 16,24-27; Ps. 96,5.6; Is. 40,18-26; 42,5-9.44). Noi trebuie să ne închinăm Dumnezeului care ne-a făcut, nu zeilor pe care noi, oamenii, i-am făcut. În virtutea calităţii Sale de Creator, El merită toată loialitatea noastră. Orice relaţie care dezechilibrează această loialitate este idolatrie şi este supusă judecăţii divine. În acest fel, credincioşia, fidelitatea faţă de Creator este o problemă de viaţă şi de moarte.

Temelia adevăratei închinări. Închinarea la Viul Dumnezeu este bazată pe faptul că El este Creatorul nostru, iar noi suntem fiinţe create de El (Ps. 95,6). Importanţa acestei teme este arătată prin includerea ei în chemarea adresată locuitorilor pământului, chiar înaintea revenirii Domnului Hristos, de a se închina Aceluia „care a făcut cerurile, pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apoc. 14,7).

Sabatul – un memorial al creaţiei. Dumnezeu a instituit Sabatul în ziua a şaptea, astfel încât noi să avem un monument săptămânal de aducere aminte că suntem creaturi aduse de El la existenţă. Sabatul a fost un dar al harului, vorbind nu despre ceea ce am făcut noi, ci despre ceea ce El a făcut. În mod deosebit, El a binecuvântat această zi şi a sfinţit-o, astfel încât noi să nu uităm niciodată că, pe lângă muncă, viaţa trebuie să cuprindă şi comuniune cu Creatorul, odihnă şi sărbătorirea minunatelor lucrări creatoare ale lui Dumnezeu (Gen. 2,2.3). Pentru a sublinia importanţa Sabatului, Creatorul a aşezat porunca aceasta în centrul Legii morale, ca mijloc de aducere aminte a acestui monument sacru al puterii Sale creatoare, ca semn şi simbol veşnic al lucrării de creaţie (Ex. 20,8-11; 31,13-17;
Ex. 20,20; vezi şi cap. 20 al cărţii de faţă).

Căsătoria – o instituţie divină. În timpul săptămânii creaţiei, Dumnezeu a întemeiat căsătoria ca o instituţie divină. A fost voia Lui ca această unire sacră între două persoane (bărbat şi femeie) să fie de nedesfăcut. Bărbatul avea să „se alipească de nevasta sa” şi aveau să fie „un singur trup” (Gen. 2,24; Marcu 10,9; vezi şi cap. 23 al cărţii de faţă).

Baza unei adevărate valori personale. Raportul creaţiei declară că noi am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Înţelegând acest lucru, dobândim adevăratul simţ al valorii individuale. Nu există loc pentru a ne subestima. Într-adevăr, nouă ne-a fost menit un loc unic în cadrul creaţiei, cu privilegiul special al unei permanente comunicări cu Creatorul şi şansa de a deveni tot mai mult asemenea Lui.

Baza unei adevărate fraternităţi. Calitatea de Creator a lui Dumnezeu determină şi paternitatea Sa (Mal. 2,10) şi arată frăţia întregului neam omenesc. El este Tatăl nostru; noi suntem copiii Lui. Noi toţi, fără deosebire de sex, rasă, educaţie sau poziţie, am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Înţeles şi aplicat, acest concept va elimina rasismul, bigotismul şi orice altă formă de discriminare.

Administrarea vieţii personale. Deoarece Dumnezeu ne-a creat, noi Îi aparţinem. Acest lucru presupune răspunderea sacră de a fi administratori înţelepţi ai facultăţilor noastre fizice, mintale şi spirituale. A acţiona într-o totală independenţă de Creator înseamnă a atinge culmea nerecunoştinţei (vezi şi cap. 21 al cărţii de faţă).

Responsabilitate pentru mediul înconjurător. La creaţie, Dumnezeu i-a aşezat pe primul bărbat şi pe prima femeie într-o grădină (Gen. 2,8). Ei trebuiau să cultive pământul şi să aibă „stăpânire” asupra întregii vieţi animale (Geneza 1,28). Aceasta înseamnă că avem o responsabilitate dată de Divinitate de a păstra mediul înconjurător.

Demnitatea muncii fizice. Creatorul i-a cerut lui Adam să „lucreze şi să păzească” Grădina Edenului (Gen. 2,15). Faptul că El i-a dat omenirii această ocupaţie folositoare într-o lume perfectă demonstrează demnitatea muncii fizice.

Valoarea universului fizic. În fiecare stadiu al creaţiei, Dumnezeu a zis că ceea ce făcuse era „bun” (Gen. 1,10.12.17.21.25). El a declarat la terminarea procesului de creaţie că toate erau „foarte bune” (Gen. 1,31). În felul acesta, materia creată nu este în sine rea, ci bună.

Remediul pentru pesimism, singurătate şi pierderea sensului vieţii. Raportul creaţiei ne descoperă faptul că totul a fost creat cu un scop şi n-a venit la existenţă datorită şansei evoluţiei. Omenirea a fost menită să aibă o relaţie eternă cu însuşi Creatorul. Când înţelegem că am fost creaţi cu un scop, viaţa se umple de sens şi împlinire, iar singurătatea dureroasă şi nemulţumirea pe care le exprimă atât de mulţi sunt înlocuite cu dragostea lui Dumnezeu.

Sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu există dinainte de căderea omului. În starea lor necăzută, fiinţele omeneşti erau supuse ei. Ea trebuia să le avertizeze împotriva distrugerii proprii, să le arate limitele libertăţii (Gen. 2,17) şi să asigure fericirea şi pacea supuşilor împărăţiei lui Dumnezeu (Gen. 3,22-24; vezi şi cap. 19 al cărţii de faţă).

Sfinţenia vieţii. Creatorul vieţii continuă să fie implicat în forma­rea vieţii umane, făcând-o astfel sacră. David Îl lăuda pe Dumnezeu pentru implicarea Lui în naşterea sa: „Tu mi-ai întocmit rărunchii; Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele; Te laud că sunt o făptură aşa de minunată… Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în mod ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite” (Ps. 139,13-16). În Isaia, Domnul Se identifică drept Cel care „te-a întocmit din pântecele mamei tale” (Is. 44,24). Pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu, noi trebuie s-o respectăm; avem datoria morală s-o conservăm.

Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu continuă

A încetat oare Dumnezeu să creeze? Raportul creaţiei se încheie cu declaraţia: „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Gen. 2,1). Noul Testament afirmă că lucrările creaţiei lui Dumnezeu au fost „isprăvite încă de la întemeierea lumii” (Evr. 4,3). Înseamnă oare aceasta că energia creatoare a lui Dumnezeu nu mai acţionează? Nicidecum. Cuvântul creator încă mai acţionează în diferite feluri.

  1. Hristos şi cuvântul Său creator. După 4.000 de ani de la creaţie, un centurion roman I-a spus Domnului Hristos: „Zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit” (Mat. 8,8). Exact aşa cum a făcut la creaţie, Isus a vorbit şi robul a fost vindecat. În toată lucrarea Domnului Isus Hristos aici, pe pământ, aceeaşi energie creatoare care dăduse viaţă trupului fără suflare al lui Adam a sculat din morţi şi le-a adus o nouă viaţă celor nenorociţi care I-au cerut ajutorul.
  2. Cuvântul creator, astăzi. Nici lumea aceasta şi nici universul nu operează cu vreo putere proprie, inerentă. Dumnezeul care le-a creat le menţine şi le susţine. El „acoperă cerul cu nori, pregăteşte ploaia pentru pământ şi face să răsară iarba pe munţi. El dă hrană vitelor şi puilor cerbului când strigă” (Ps. 147,8.9; compară cu Iov 26,7-14). El „ţine toate lucrurile prin cuvântul Său” şi „toate se ţin prin El” (Col. 1,17; Evr. 1,3).

Noi suntem dependenţi de Dumnezeu pentru funcţionarea fiecărei celule din corpul nostru. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie de inimă, fiecare clipire a ochiului, toate vorbesc despre grija unui Creator iubitor. „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28).

Puterea creatoare a lui Dumnezeu este activă nu numai în procesul de creaţie, ci şi în lucrarea de răscumpărare şi refacere. Dumnezeu re-creează inimile (Is. 44,21-28: Ps. 51,10). „Noi suntem lucrarea Lui”, spune Pavel, „am fost zidiţi [creaţi] în Hristos Isus pentru faptele bune…” (Ef. 2,10). „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură [fiinţă] nouă” (2 Cor. 5,17). Dumnezeu, care a adus la existenţă şi a lansat în spaţiu nenumăratele galaxii de la un capăt la altul al cosmosului, foloseşte aceeaşi putere pentru a-l re-crea pe cel mai de­gradat păcătos, după chipul şi asemănarea Sa.

Această putere răscumpărătoare şi restauratoare nu este limitată numai la schimbarea vieţii omeneşti. Aceeaşi putere care la origine a creat cerurile şi pământul, după judecata finală le va re-crea, făcându-le o creaţie nouă şi magnifică, un cer nou şi un pământ nou (Is. 65,17-19; Apoc. 21,22).

Creaţia şi mântuirea/salvarea

Astfel, în Isus Hristos, creaţia şi mântuirea se întâlnesc. El a creat un univers maiestuos şi o lume desăvârşită. Atât contrastele, cât şi paralelele dintre creaţie şi salvare sunt pline de înţeles.

Durata lucrării de creaţie. La creaţie, Hristos a poruncit şi ceea ce a poruncit s-a împlinit, a luat imediat fiinţă. Nu vaste perioade de metamorfozare, ci puternicul Său cuvânt a fost răspunzător pentru creaţie. În şase zile, El a creat totul. Dar de ce a durat totuşi şase zile? Nu putea El să vorbească doar o singură dată şi să aducă totul la existenţă într-o clipă?

Poate lui Dumnezeu I-a făcut o deosebită plăcere să aducă la existenţă planeta noastră în şase zile. Sau se poate ca această „extindere” a timpului să aibă mai mult de-a face cu valoarea pe care El i-a acordat-o fiecărui lucru creat. Sau poate că a dorit să creeze săptămâna de şapte zile ca model pentru ciclul de activitate şi odihnă pe care îl avea în plan pentru om.

Dar Hristos nu a adus la existenţă mântuirea numai prin cuvântul Său. Procesul salvării oamenilor se întinde peste milenii. El cuprinde vechiul şi noul legământ, cei 33 de ani şi jumătate ai vieţii Domnului Hristos pe pământ şi cei aproape 2.000 de ani de continuă mijlocire cerească. Aici avem o vastă perioadă de timp – după cronologia biblică, aproximativ 6.000 de ani de la momentul creaţiei – şi oamenii încă nu s-au întors în Grădina Eden.

Contrastul dintre timpul necesar pentru creare şi acela pentru re-creare demonstrează faptul că ceea ce face Dumnezeu este întotdeauna în interesul suprem al omenirii. Scurtimea timpului creaţiei reflectă dorinţa Sa vie de a aduce la existenţă persoane pe deplin dezvoltate, care să se poată bucura de lumea creată de El. Amânarea încheierii procesului de creaţie, făcând-o dependentă de un proces de dezvoltare progresivă, care să cuprindă lungi perioade de timp, ar fi fost contrară caracterului unui Dumnezeu iubitor. Pe de altă parte, perioada lungă de timp pusă la dispoziţie pentru re-creare dezvăluie dorinţa plină de iubire a lui Dumnezeu de a salva cât mai mulţi oameni cu putinţă (2 Petru 3,9).

Lucrarea creatoare a lui Hristos. În Eden, Hristos a rostit cuvântul creator. În Betleem, „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Creatorul a devenit o parte a creaţiei. Ce profundă condescendenţă! Deşi nimeni n-a fost martor la lucrarea Domnului Hristos de creare a lumii, mulţi au dat mărturie despre puterea care le-a dat orbilor vedere (Ioan 9,6.7), i-a făcut pe muţi să vorbească (Mat. 9,32.33), i-a vindecat pe leproşi (Mat. 8,2.3) şi le-a redat viaţa celor morţi (Ioan 11,14-45).

Hristos a venit ca al doilea Adam, noul început al omenirii (Rom. 5). El i-a dat omului, în Eden, pomul vieţii; omul L-a răstignit la Golgota, pe lemnul unui pom. În Paradis, omul făcut asemenea lui Dumnezeu a stat drept în toată maiestatea sa; la Golgota, Omul a atârnat fără viaţă, asemenea unui criminal. Atât în vinerea creaţiei, cât şi în vinerea crucificării, acel „s-a sfârşit” a vorbit despre o lucrare creatoare dusă până la capăt (Gen. 2,2; Ioan 19,30) – pe una, Hristos a îndeplinit-o în calitate de Creator, pe alta, în calitate de Om; pe una, cu o putere ce a acţionat imediat, pe cealaltă, cu suferinţe omeneşti; una, pentru un timp, alta, pentru veşnicie; una, supusă căderii, alta, în biruinţă asupra lui Satana.

Creaţi după chipul lui Dumnezeu, am fost chemaţi pentru a-I da slavă lui Dumnezeu. Ca încununare a creaţiei Sale, Dumnezeu ne invită pe fiecare să intrăm în comuniune cu El, căutând zilnic pute­rea regeneratoare a lui Hristos, astfel ca, spre slava lui Dumnezeu, să putem reflecta pe deplin chipul Său.

[1] L. Berkhof, Systematic Theology, a 4-a ed. rev. (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1941), p. 182.

[2] Chiar dacă am considera că fiecare zi a creaţiei a fost o perioadă lungă de 1.000 de ani, tot am întâmpina probleme. Cu o astfel de schemă, în seara „zilei” a şasea – prima sa „zi” de viaţă – Adam trebuie să fi fost mult mai bătrân decât totalul lungimii vieţii sale pe care îl redă Biblia (Gen. 5,5). Vezi Jemison, Christian Beliefs, p. 116, 117.

[3] Vezi cap. 4 al cărţii de faţă.

[4] „Creation” (Creaţia), SDA Encyclopedia, p. 357.

[5] Ibidem; A. J. Ferch, „What Creation Means to Me”, Adventist Review, 9 oct. 1986, p. 11-13.

Vizualizări: 307

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *