Biserica

Biserica

Biserica este comunitatea de credincioşi care Îl recunosc pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Ca o continuare a poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament, suntem chemaţi să ieşim din lume şi să ne unim pentru închina­re, pentru comuniune, pentru învăţarea Cuvântului, pentru cele­brarea Sfintei Cine, pentru slujirea întregii omeniri şi pen­tru proclamarea pe plan mondial a Evangheliei. Biserica îşi pri­meşte autoritatea de la Hristos, care este întruparea Cuvântului, şi din Sfintele Scripturi, care sunt Cuvântul scris. Biserica este familia lui Dumnezeu; adoptaţi de El şi devenind copiii Lui, membrii bisericii trăiesc în baza noului legământ. Biserica este trupul lui Hristos, o comunitate de credinţă, al cărei Cap este Isus Hristos. Biserica este mireasa pentru care Hristos a murit, ca să o poată sfinţi şi curăţa. La întoarcerea Sa în triumf, El Îşi va prezenta o biserică glorioasă, devotată în decursul tuturor veacurilor, răscumpărată cu sângele Său, neavând vreo pată sau zbârcitură, ci fiind sfântă şi fără prihană. (Gen. 12,3; Fapte 7,38; Ef. 4,11-15; 3,8-11; Mat. 28,19.20; 16,13-20; 18,18; Ef. 2,19-22; 1,22.23; 5,23-27; Col. 1,17.18)

Biruit de mânie, bătrânul lovi stânca o dată cu toiagul pe care îl avea în mână. Îl trase înapoi, apoi îl ridică iarăşi şi strigă: „Ascultaţi, răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

Un şuvoi de apă ţâşni din stâncă, satisfăcând nevoia lui Israel. Dar, atribuindu-şi meritul pentru darul apei, în loc să i-l atribuie Stâncii, Moise a păcătuit. Şi, din cauza acelui păcat, el nu avea să intre în Ţara Făgăduinţei (vezi Num. 20,7-12).

Stânca aceea era Hristos, temelia pe care Dumnezeu Şi-a ridicat poporul Său atât în mod individual, cât şi ca organizaţie. Această figură de stil o găsim în întreaga Scriptură.

În ultima predică ţinută lui Israel, Moise, reamintindu-şi probabil acest incident, a folosit metafora stâncii pentru a înfăţişa stabilitatea şi credincioşia lui Dumnezeu:

„Daţi-I slavă Dumnezeului nostru!

El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite,

Căci toate căile Lui sunt drepte;

El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate.

El este drept, neprihănit şi curat” (Deut. 32,3.4).

Mai târziu, peste veacuri, David a făcut să se audă ecoul aceleiaşi teme – Mântuitorul Său, o Stâncă: „Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este Stânca puterii mele, locul meu de adăpost” (Ps. 62,7).

Isaia foloseşte aceeaşi imagine a lui Mesia ce stă să vină: „Iată, pun ca temelie… o piatră încercată, o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică” (Is. 28,16).

Petru dă mărturie că Domnul Hristos a împlinit această profeţie, nu ca o piatră obişnuită, ci ca „o piatră vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 2,4). Pavel Îl identifică pe Isus ca fiind singura temelie sigură, spunând: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos” (1 Cor. 3,11). Referindu-se la stânca pe care a lo­vit-o Moise, el a spus: „Şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, şi stânca era Hristos” (1 Cor. 10,4).

Isus Hristos Însuşi a folosit în mod direct aceeaşi figură de stil atunci când a declarat: „Pe această piatră voi zidi biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat. 16,18). El a înteme­iat biserica creştină pe El, Stânca cea vie. Propriul trup, Stânca cea lovită, avea să fie sacrificat pentru păcatele lumii. Nimic nu poate sta împotriva unei biserici ridicate pe o temelie atât de solidă oferită de El. Din această Stâncă apele vindecătoare vor curge către naţiunile însetate (vezi Ezech. 47,1-12; Ioan 7,37.38, Apoc. 22,1-5).

Cât de plăpândă şi slabă era biserica atunci când Domnul Hristos a făcut această declaraţie! Era formată din câţiva ucenici obosiţi, plini de îndoieli şi orgolioşi, o mână de femei şi o mulţime nestatornică ce a dispărut atunci când Stânca a fost lovită. Totuşi biserica a fost zidită nu pe înţelepciunea şi iscusinţa şubredă a fiinţelor omeneşti, ci pe Stânca veacurilor. Timpul va dovedi faptul că nimic nu poate distruge biserica Sa sau s-o abată de la misiunea ei de a-L glorifica pe Dumnezeu şi a conduce bărbaţi şi femei la Mântuitorul (vezi Fapte 4,12; 13,20-33).

Semnificaţia biblică a cuvântului „biserică”

În Scriptură, cuvântul „biserică”[1] este o traducere a cuvântului grecesc ekklesia, care înseamnă „chemare, convocare, strigare cu voce tare”. Această expresie era curent întrebuinţată cu referire la orice adunare convocată prin practica chemării oamenilor la întâlnire.

Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament ebraic, populară pe timpul Domnului Isus, a folosit ekklesia pentru a traduce termenul ebraic qahal, care înseamnă „întrunire”, „adunare” sau „congregaţie” (Deut. 9,10; 18,16; 1 Sam. 17,47; 1 Regi 8,14; 1 Cronici 13,2).[2]

Această utilizare a fost lărgită în Noul Testament. Să notăm cu ce sens a fost folosit termenul „biserică”: (1) Credincioşi adunaţi pentru închinare într-un anumit loc – 1 Cor. 11,18; 14,19.28; (2) Credincioşi ce trăiau într-o anumită localitate – 1 Cor. 16,1; Gal. 1,2; 1 Tes. 2,14; (3) Un grup de credincioşi din casa unei persoane – 1 Cor. 16,19; Col. 4,15; Filimon 2; (4) Un număr de adunări dintr-o anumită regiune geografică – Fapte 9,31;[3] (5) Întregul corp de credincioşi din toată lumea – Mat. 16,18; 1 Cor. 10,32; 12,28; vezi Ef. 4,11-16; (6) Întreaga creaţie credincioasă din ceruri şi de pe pământ – Ef. 1,20-22; vezi Fil. 2,9-11.

Natura bisericii

Biserica este înfăţişată în Biblie ca o instituţie divină, numită „biserica lui Dumnezeu” sau „biserica Domnului” (Fapte 20,28; 1 Cor. 1,2). Isus a învestit biserica Sa cu autoritate divină (Mat. 18,17.18). Noi putem înţelege natura bisericii creştine cercetându-i rădăcinile din Vechiul Testament, precum şi diferite metafore pe care Noul Testament le foloseşte atunci când vorbeşte despre ea.

Rădăcinile bisericii creştine. Biserica este prezentată în Vechiul Testament ca o adunare organizată a poporului lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, familiile temătoare de Dumnezeu, descendente ale lui Adam, Set, Noe, Sem şi Avraam au fost păzitoare ale adevărului Său. Aceste familii lărgite, în care tatăl funcţiona ca preot, puteau fi considerate biserici în miniatură. Lui Avraam, Dumnezeu i-a făcut promisiuni bogate, datorită cărora această familie a lui Dumnezeu a devenit, treptat, o naţiune. Misiunea lui Israel era, de fapt, o extindere a misiunii date lui Avraam: să fie o binecuvântare pentru toate popoarele (Gen. 12,1-3), manifestând iubirea lui Dumnezeu pentru lume.

Naţiunea pe care Dumnezeu a scos-o din Egipt a fost numită „adunarea… din pustie” (Fapte 7,38). Membrii ei erau consideraţi „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Ex. 19,5), „poporul sfânt al lui Dumnezeu” (Deut. 28,9; vezi Lev. 26,12) – deci biserica Sa.

Dumnezeu i-a aşezat în Palestina – centrul civilizaţiilor importante ale lumii. Trei mari continente – Europa, Asia şi Africa – se întâl­neau în Palestina. Aici, iudeii trebuiau să fie „slujitori” ai altor popoare, să le adreseze şi altora invitaţia de a li se alătura, ca popor al lui Dumnezeu. Pe scurt, Dumnezeu i-a chemat pe israeliţi să iasă dintre popoare ca să le cheme tot pe acestea să intre în poporul lui Dumnezeu (Is. 56,7). El a dorit ca, prin Israel, să aducă la existenţă cea mai mare biserică de pe pământ – o biserică în care reprezentanţi ai tuturor naţiunilor de pe pământ să vină să se închine, să înveţe despre adevăratul Dumnezeu şi să se reîntoarcă apoi la poporul lor cu solia mântuirii.

În ciuda neîntreruptei griji a lui Dumnezeu pentru poporul Său, Israel a căzut în idolatrie, izolare, naţionalism, mândrie şi egoism. Poporul lui Dumnezeu a eşuat în a-şi îndeplini misiunea.

La venirea lui Isus, Israel a ajuns la un punct de răscruce. Evreii, poporul lui Dumnezeu, aşteptau un Mesia care să îi elibereze ca popor, nu un Mesia care să-i elibereze de ei înşişi. La cruce, falimentul spiritual al lui Israel a devenit evident. Crucificându-L pe Hristos, ei au demonstrat în exterior decăderea ce exista în interior. Strigând: „Noi n-avem alt împărat decât Cezarul” (Ioan 19,15), ei refuzau să-I permită lui Dumnezeu să stăpânească peste ei.

La cruce, două misiuni opuse au ajuns la punctul culminant: prima, aceea a unei biserici ce mergea greşit, aşa de preocupată de sine, încât a fost oarbă chiar faţă de Acela care a adus-o la existenţă; a doua, aceea a lui Hristos, care S-a concentrat atât de mult asupra iubirii faţă de oameni, încât a murit în locul lor, pentru a le da acestora o existenţă veşnică.

În timp ce crucea a simbolizat sfârşitul misiunii lui Israel, învierea Domnului Hristos a inaugurat biserica creştină şi misiunea ei: vesti­rea Evangheliei mântuirii prin sângele lui Hristos. Când şi-au pierdut misiunea, evreii au devenit un simplu popor printre altele şi au încetat să mai fie biserica lui Dumnezeu. În locul lor Dumnezeu a format un alt popor – o biserică pentru a duce mai departe misiunea Sa pentru lume (Mat. 21,41-43).

Biserica Noului Testament, strâns legată de comunitatea de cre­dinţă a vechiului Israel[4], este alcătuită atât din iudei convertiţi, cât şi din neevrei care credeau în Isus Hristos. În felul acesta, adevăratul Israel este format din toţi aceia care, prin credinţă, Îl acceptă pe Hristos (vezi Gal. 3,26-29). Pavel ilustrează noua legătură organică a acestor diverse popoare prin imaginea a doi pomi – un măslin bun şi un altul sălbatic, respectiv Israel şi neamurile, neevreii. Iudeii care nu Îl acceptă pe Hristos nu mai sunt copii ai lui Dumnezeu (Rom. 9,6-8) şi sunt reprezentaţi prin ramurile tăiate ale pomului celui bun, în timp ce acei iudei care L-au primit pe Hristos rămân legaţi de pom.

Pavel compară neamurile care L-au primit pe Hristos cu ramurile unui măslin sălbatic altoite într-un pom bun (Rom. 11,17-25). El îi instruieşte pe aceşti noi creştini dintre păgâni să respecte moştenirea divină a instrumentelor alese de Dumnezeu: „Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte, iar, dacă unele dintre ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine” (Rom. 11,16-18).

Biserica Noului Testament diferă în mod substanţial de cea din Vechiul Testament. Biserica apostolică a devenit o organizaţie independentă, separată de naţiunea lui Israel. Graniţele naţionale au fost date la o parte, dându-i bisericii un caracter universal. În locul unei biserici naţionale, ea a devenit o biserică misionară, existând pentru a aduce la îndeplinire planul originar al lui Dumnezeu, care a fost reformulat prin mandatul divin rostit de Întemeietorului ei, Isus Hristos: „Faceţi ucenici din toate neamurile” (Mat. 28,19).

Descrieri metaforice ale bisericii

Descrierile metaforice ale bisericii Noului Testament clarifică natura bisericii.

  1. Biserica, asemenea unui trup. Metafora trupului subliniază unitatea bisericii şi relaţia funcţională a fiecărui membru cu întregul. Crucea îi împacă pe toţi credincioşii „cu Dumnezeu într-un singur trup” (Ef. 2,16). Prin Duhul Sfânt, ei sunt botezaţi „într-un singur trup” (1 Cor. 12,13) – biserica. Fiind din trup, biserica nu este cu nimic mai puţin decât trupul lui Hristos (Ef. 1,23). Ea este organismul prin care El Îşi manifestă plinătatea. Credincioşii sunt membre ale trupului Său (Ef. 5,30). În consecinţă, prin puterea şi harul Său, El dă viaţă spirituală fiecărui credincios adevărat. Hristos este „Capul trupului” (Col. 1,18), „capul bisericii” (Ef. 5,23).

În iubirea Sa, Dumnezeu i-a dat fiecărui membru al trupului bisericii Sale cel puţin un dar spiritual, care îl face în stare să înde­plinească o funcţie vitală. După cum ceea ce face fiecare organ este vital pentru corpul omenesc, reuşita misiunii bisericii depinde de funcţionarea fiecărui dar spiritual dat membrilor. La ce este bun corpul fără o inimă sau cât de eficient mai poate fi fără ochi sau fără un picior? Dacă membrii bisericii ţin nefolosite darurile lor, biserica va fi surdă, va fi oarbă sau cel puţin paralizată. Cu toate acestea, darurile deosebite date de Dumnezeu nu sunt un scop în sine (vezi cap. 17 al cărţii de faţă).

  1. Biserica, asemenea unui templu. Biserica este „clădirea lui Dum­nezeu”, „templul lui Dumnezeu” în care locuieşte Duhul Sfânt. Isus Hristos este temelia ei şi „piatra din capul unghiului” (1 Cor. 3,9-16; Ef. 2,20). Acest templu nu este o structură moartă, ci are o dinamică. După cum Hristos este o „piatră vie”, spunea Petru, tot astfel cre­dincioşii sunt „pietre vii” din care se face o „casă duhovnicească” (1 Petru 2,4-6).

Clădirea nu este încă gata. Noi pietre vii sunt mereu adăugate templului, căci „şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Ef. 2,22). Pavel le cerea credincioşilor să folosească cele mai bune materiale de construcţie la acest templu, astfel încât el să suporte încercarea teribilă din ziua judecăţii (1 Cor. 3,12-15).

Metafora templului subliniază atât sfinţenia comunităţii locale, cât şi a bisericii în general. Templul lui Dumnezeu este sfânt, spunea Pavel. „Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu” (1 Cor. 3,17). O alianţă strânsă cu cei necredincioşi este contrară caracterului sfânt al bisericii şi trebuie evitată, nota Pavel, „căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” (2 Cor. 6,14.16). (Sfatul său este valabil atât în probleme de afaceri, cât şi în legăturile de căsătorie.) Biserica trebuie să beneficieze de mare cinste şi respect, pentru că ea este obiectul supremei atenţii a lui Dumnezeu.

  1. Biserica, asemenea unei mirese. Biserica este prezentată şi ca o mireasă, Domnul fiind Mirele. Domnul Se leagă în mod solemn: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare” (Osea 2,19). Din nou, El dă asigurarea: „Eu sunt căsătorit cu voi” – (Ier. 3,14, KJV).

Pavel foloseşte aceeaşi figură de stil, spunând: „Să vă înfăţişeze înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Cor. 11,2). Iubirea lui Hristos pentru biserica Sa este aşa de profundă şi de durabilă, încât El „S-a dat pe Sine pentru ea” (Ef. 5,25). El a făcut acest sacrificiu „ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt” (Ef. 5,26).

Prin influenţa sfinţitoare a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 17,17) şi prin purificarea pe care o aduce botezul, Hristos îi poate curăţa pe membrii bisericii, îndepărtând hainele lor murdare şi îmbrăcându-i cu haina neprihănirii Sale desăvârşite. În acest fel, El poate pregăti biserica pentru a fi mireasa Lui, o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci… sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27). Slava deplină a bisericii şi splendoarea ei nu vor putea fi văzute decât la revenirea lui Hristos.

  1. Biserica, Ierusalimul de sus. În Scriptură, cetatea Ierusalim este numită Sion. Acolo Dumnezeu locuieşte împreună cu poporul Său (Ps. 9,11); „din Sion vine mântuirea” (Ps. 14,7; 53,6). Această cetate trebuia să fie „bucuria întregului pământ” (Ps. 48,2).

Noul Testament consideră biserica „Ierusalimul de sus” – dublura spirituală a Ierusalimului pământesc (Gal. 4,26). Cetăţenii acestui Ierusalim au cetăţenia „în ceruri” (Fil. 3,20). Ei sunt „copii ai făgăduinţei”, care sunt născuţi „prin Duhul”, bucurându-se de libertatea pe care le-a oferit-o Hristos (Gal. 4,28.29; 5,1). Cetăţenii acestui oraş nu mai sunt în robia încercării de a fi „făcuţi neprihăniţi prin lege” (Gal. 4,22.26.31; 5,4); „prin Duhul”, ei aşteaptă „prin credinţă” speranţa neprihănirii (Gal. 5,5). Ei îşi dau seama că în Hristos Isus „credinţa lucrează prin dragoste”, care le dă şi cetăţenia (Gal. 5,5.6).

Aceia care fac parte din această adunare glorioasă s-au „apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri de Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12,22.23).

  1. Biserica, o familie. Biserica din ceruri şi de pe pământ este considerată a fi o familie (Ef. 3,15). Două metafore sunt folosite pentru a descrie cum intră oamenii în această familie: adopţia (Rom. 8,14-16; Ef. 1,4-6) şi naşterea din nou (Ioan 3,8). Prin credinţa în Hristos, aceia care sunt nou-botezaţi nu mai sunt sclavi, ci copii ai Tatălui ceresc (Gal. 3,26 – 4,7), care trăiesc pe baza noului legământ. Acum, ei sunt „oameni din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2,19), „fraţi în credinţă” (Gal. 6,10).

Membrii familiei Sale I se adresează lui Dumnezeu cu „Tată” (Gal. 4,6) şi unul altuia, cu „frate” şi „soră” (Iacov 2,15; 1 Cor. 8,11; Rom. 16,1). Pentru că i-a adus pe mulţi în familia bisericii, Pavel se vedea pe sine ca un tată spiritual. „În Hristos Isus”, spunea el, „eu v-am născut prin Evanghelie” („eu am devenit tatăl vostru prin Evan­ghelie”, conform KJV) (1 Cor. 4,15). El se referă la cei pe care i-a adus în biserică prin apelativul: „copii preaiubiţi ai mei” (1 Cor. 4,14; vezi Ef. 5,1).

O caracteristică specială a bisericii ca familie este comuniunea. Comuniunea creştină (în limba greacă – koinonia) nu este o simplă socializare, ci o „comuniune în Evanghelie” (vezi Fil. 1,5). Ea presupune o autentică părtăşie cu Dumnezeu Tatăl, Fiul Său şi Duhul Sfânt (1 Ioan 1,3; 1 Cor. 1,9; 2 Cor. 13,14), precum şi cu toţi credincioşii
(1 Ioan 1,3.7). Membrii întind, deci, „mâna dreaptă de însoţire” oricui devine parte din familie (Gal. 2,9).

Metafora familiei sugerează o biserică ce le poartă membrilor de grijă, „unde oamenii sunt iubiţi, respectaţi şi recunoscuţi ca fiind cineva, un loc în care oamenii recunosc faptul că au nevoie unul de altul, unde talentele se dezvoltă, unde oamenii cresc, unde fiecare se simte împlinit”.[5] Biserica implică, de asemenea, responsabilitate, respect pentru părinţii spirituali, atenţie cu fraţii şi surorile. În conclu­zie, înseamnă că fiecare va manifesta faţă de toţi ceilalţi membri o iubire ce dă naştere la o profundă loialitate ce uneşte şi consolidează.

Apartenenţa la familia bisericii face posibil ca persoane ce se deosebesc foarte mult în natură, în fire sau în dispoziţie să se bucure şi să se susţină unele pe altele. Membrii familiei bisericii învaţă să trăiască în unitate, în timp ce nu-şi pierd individualitatea.

  1. Biserica, stâlp şi temelie a adevărului. Biserica Viului Dumnezeu este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3,15). Ea este depozitara şi citadela adevărului, apărându-l de atacurile vrăjmaşilor lui. Adevărul, totuşi, este dinamic, nu static. Dacă unii membri pretind că au o lumină nouă – o nouă doctrină sau o nouă inter­pretare a Scripturilor – membrii cu experienţă trebuie să cerceteze noua învăţătură, să o testeze cu standardul Scripturii (vezi Is. 8,20). Dacă lumina cea nouă corespunde acestui standard, atunci biserica trebuie s-o accepte; dacă nu, ea trebuie să fie respinsă. Toţi membrii trebuie să se supună acestei judecăţi bazate pe Biblie, căci „biruinţa vine prin marele număr de sfetnici” (Prov. 11,14).

Prin răspândirea adevărului, prin mărturia ei, biserica devine „lumina lumii”, „o cetate aşezată pe un munte” ce „nu poate fi ascunsă” şi „sarea pământului” (Mat. 5,13-15).

  1. Biserica, o armată militantă şi triumfătoare. Biserica de pe pământ este asemenea unei armate angajate în luptă. Ea este chemată să se războiască împotriva întunericului spiritual: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6,12). Creştinii trebuie să ia „toată armura lui Dumnezeu”, astfel încât „să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul” (Ef. 6,13).

De-a lungul secolelor, biserica a trebuit să lupte atât împotriva duşmanului dinăuntru, cât şi a celui din afară (vezi Fapte 20,29.30; 1 Tim. 4,1). Deşi a făcut un progres remarcabil şi a obţinut biruinţe, ea nu este încă biserica triumfătoare. Din nefericire, biserica are încă mari defecte. Prin intermediul unei alte metafore, Isus a expli­cat imperfecţiunea din mijlocul bisericii: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat” (Mat. 13,24.25). Când slujitorii au dorit să smulgă neghina, fermierul le-a spus: „nu, ca nu cumva, smulgând neghina să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (Mat. 13,29.30). Neghina şi grâul au crescut împreună în lan. În timp ce Dumnezeu aduce convertiţi în biserică, Satana aduce şi el neconvertiţi. Aceste două grupuri influenţează întregul corp – unul acţionând pentru purificare, celălalt, pentru corupere. Conflictul dintre ele – în cadrul bisericii – va continua până la seceriş, a Doua Venire.

Nici lupta în exterior a bisericii nu s-a sfârşit încă. Necazuri şi conflicte îi stau înainte. Ştiind că nu mai are decât puţin timp, Satana este furios pe biserica lui Dumnezeu (Apoc. 12,12.17) şi va aduce împotriva ei „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile”. Dar Hristos va interveni în favoarea poporului Său cre­dincios, care va fi salvat, şi anume „oricine va fi găsit scris în carte” (Dan. 12,1). Isus ne asigură că „cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24,13).

La revenirea lui Hristos, biserica triumfătoare va ieşi la lumină. Atunci, El va putea să „înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită”, pe credincioşii din toate veacurile, răscumpăraţi cu sângele Său, „fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27).

Biserica vizibilă şi invizibilă. Termenii „vizibil” şi „invizibil” au fost folosiţi pentru a distinge cele două aspecte ale bisericii de pe pământ. Metaforele pe care le-am discutat mai sus se aplică în mod deosebit la biserica vizibilă.

  1. Biserica vizibilă. Biserica vizibilă este biserica lui Dumnezeu organizată pentru slujire. Ea aduce la îndeplinire marea însărcinare primită de la Hristos de a duce lumii Evanghelia (Mat. 28,18-20) şi îi pregăteşte pe oameni pentru revenirea Sa glorioasă (1 Tes. 5,23; Ef. 5,27).

Ca martor ales în mod special de Hristos, biserica luminează lumea şi slujeşte aşa cum El a slujit, vestindu-le săracilor Evanghelia, încurajându-i pe cei cu inima zdrobită, propovăduindu-le elibe­rarea celor înrobiţi, iar orbilor, căpătarea vederii, eliberându-i pe cei oprimaţi şi vestind anul de îndurare al Domnului (Luca 4,18.19).

  1. Biserica invizibilă. Biserica invizibilă, numită şi biserica uni­versală, este compusă din toţi oamenii lui Dumnezeu din toată lumea. Ea îi cuprinde pe credincioşii din cadrul bisericii vizibile, precum şi pe mulţi care, deşi nu aparţin unei biserici organizate, au urmat toată lumina pe care le-a dat-o Hristos (Ioan 1,9). Acest grup îi cuprinde pe aceia care nu au avut niciodată ocazia să afle adevărul despre Isus Hristos, dar care I-au răspuns Duhului Sfânt şi „fac din fire lucrurile Legii” lui Dumnezeu (Romani 2,14).

Existenţa bisericii invizibile demonstrează faptul că adorarea lui Dumnezeu este, în cel mai înalt sens, spirituală. „Închinătorii ade­văraţi”, spunea Isus, „se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (Ioan 4,23). Datorită naturii spi­rituale a adevăratei închinări, fiinţele umane nu pot calcula cu precizie cine face parte şi cine nu face parte din biserica lui Dumnezeu.

Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu îi conduce pe oamenii Săi din biserica invizibilă la unirea cu biserica Sa vizibilă. „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi vor fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10,16). Numai în biserica vizibilă, ei pot să trăiască pe deplin adevărul lui Dumnezeu, iubirea şi comuniunea cu El, pentru că El i-a dat bisericii vizibile daruri spirituale care să-i dezvolte pe membrii ei atât în mod individual, cât şi colectiv (Ef. 4,4-16). Când Pavel a fost convertit, Dumnezeu l-a pus în legătură cu biserica Sa vizibilă şi apoi l-a numit conducătorul misiunii bisericii Sale (Fapte 9,10-22). Tot astfel şi astăzi, Dumnezeu intenţionează să-i conducă pe oamenii Săi în biserica Sa vizibilă, caracterizată prin fidelitate faţă de poruncile lui Dumnezeu şi având credinţa lui Isus, astfel încât ei să poată contribui la încheierea misiunii ei pe pământ (Apoc. 14,12; 18,4; Mat. 24,14; vezi şi capitolul 13 al cărţii de faţă).

Conceptul de biserică invizibilă înseamnă, de asemenea, biserica din ceruri şi cea de pe pământ, unite (Ef. 1,22.23), precum şi biserica ascunsă din timpul persecuţiei (Apoc. 12,6.14).

Organizaţia bisericii

Mandatul primit de la Hristos, de a duce Evanghelia în lumea întreagă, presupune şi creşterea acelora care au acceptat deja Evanghelia. Noii membri trebuie să fie consolidaţi în credinţă şi învăţaţi să-şi folosească în lucrare talentele şi darurile date de Dumnezeu. Deoarece „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”, ci doreşte ca toate lucrurile să fie făcute „în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Cor. 14,33.40), biserica trebuie să aibă o organizare simplă, dar eficientă.

Natura organizaţiei. Să luăm în discuţie calitatea de membru al bisericii şi modul de organizare.

  1. Calitatea de membru al bisericii. Când întrunesc anumite condiţii, convertiţii devin membri ai comunităţii de credinţă a noului legământ. Calitatea de membru presupune acceptarea noilor relaţii faţă de alţi oameni, faţă de stat şi faţă de Dumnezeu.
  2. Condiţii pentru obţinerea calităţii de membru. Oamenii care doresc să devină membri ai bisericii Sale trebuie să-L accepte pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor, să se pocăiască de păcate şi să fie botezaţi (Fapte 2,36-41; Ef. 4,10-12). Ei trebuie să fi trecut prin naşterea din nou şi să fi acceptat însărcinarea dată de Hristos de a-i învăţa pe alţii să păzească toate lucrurile pe care El le-a poruncit (vezi Mat. 28,20).
  3. Egalitate şi slujire. În armonie cu declaraţia lui Hristos că „voi toţi sunteţi fraţi” şi „cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Mat. 23,8.11), membrii sunt datori să relaţioneze unii cu alţii pe baza egalităţii. Ei trebuie să-şi dea seama că a urma exemplul lui Hristos înseamnă că trebuie să slujească nevoilor altora, conducându-i la Învăţătorul lor.
  4. Preoţia tuturor credincioşilor. Odată cu începerea slujirii lui Hristos în Sanctuarul ceresc, utilitatea preoţiei levitice a ajuns la final. Acum, biserica a devenit „o preoţie sfântă” (1 Petru 2,5). „Voi”, spunea Petru, „sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”
    (1 Petru 2,9).

Această nouă ordine, preoţia tuturor credincioşilor, nu autori­zează fiecare persoană să gândească, să creadă sau să-i înveţe pe alţii aşa cum doreşte, fără nicio responsabilitate faţă de corpul bisericii. Ci înseamnă că fiecare membru al bisericii are responsabilitatea de a le sluji altora în numele lui Dumnezeu şi că poate comunica în mod direct cu El, fără niciun intermediar omenesc. De asemenea, subliniază interdependenţa membrilor bisericii, ca şi independenţa lor. Această preoţie nu face nicio distincţie calitativă între clerici şi laici, deşi ea permite o diferenţiere a funcţiei între aceste roluri.

  1. Supunere faţă de Dumnezeu şi faţă de stat. Biblia recunoaşte mâna lui Dumnezeu în numirea persoanelor din conducere şi le cere credincioşilor să respecte şi să se supună autorităţilor civile. Cel care are autoritate civilă este „slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău, …ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău”. Membrii bisericii, prin urmare, sunt sfătuiţi: „Cui îi datoraţi vama, daţi-i vama; cui îi datoraţi frica, daţi-i frica, cui îi datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Rom. 13,4.7).

În atitudinea lor faţă de stat, membrii sunt călăuziţi de principiile lui Hristos: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu” (Mat. 22,21). Dar dacă cerinţa statului vine în conflict cu porunca divină, atunci supunerea faţă de Dumnezeu este mai presus de cea faţă de oameni. Apostolii au spus: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5,29).

  1. Principalele funcţii ale organizaţiei bisericii. Biserica a fost organizată pentru a aduce la îndeplinire planul lui Dumnezeu de a umple această planetă de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu. Numai biserica vizibilă poate să aibă un număr de funcţii vitale care să împlinească acest scop.
  2. Închinare şi îndemnare. În decursul întregii istorii, biserica a fost instrumentul lui Dumnezeu de strângere a credincioşilor ca să se închine Creatorului în Sabat. Hristos şi apostolii Săi au urmat aceste practici de închinare şi Scriptura îi sfătuieşte pe credincioşii de astăzi să nu părăsească „adunarea noastră… ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evr. 10,25; 3,13). Închinarea publică, alături de comunitate, îi aduce închinătorului învio­rare, încurajare şi bucurie.
  3. Comuniune creştină. Prin biserică, nevoia cea mai profundă a membrilor după împreună-simţire este pe deplin satisfăcută. Părtăşia în Evanghelie (vezi Fil. 1,5) se ridică peste toate celelalte relaţii, căci ea ne oferă o legătură strânsă cu Dumnezeu, ca şi cu alţii de aceeaşi credinţă (1 Ioan 1,3.6.7).
  4. Învăţătură din Scriptură. Hristos i-a dat bisericii „cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16,19). Aceste chei sunt cuvintele lui Hristos – toate cuvintele Bibliei. Mai concret, ele includ „cheia cunoştinţei” cu privire la modul în care se intră în împărăţie (Luca 11,52). Cuvintele lui Isus sunt duh şi viaţă pentru toţi aceia care le primesc (Ioan 6,63). Ele aduc viaţa veşnică (Ioan 6,68).[6]

Când biserica vesteşte adevărurile Bibliei, aceste chei spre mântuire au puterea de a lega şi dezlega, de a deschide şi închide cerul, pentru că ele prezintă criteriile după care omul este primit sau respins, mântuit sau pierdut. Astfel, proclamarea Evangheliei de către biserică emană „o mireasmă de viaţă spre viaţă” sau „o mireasmă de moarte spre moarte”
(2 Cor. 2,16).

Isus cunoştea importanţa faptului de a trăi „cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4). Numai astfel biserica poate să împlinească mandatul lui Isus de a învăţa toate popoarele „să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28,20).

  1. Administrarea sacramentelor – ritualurilor stabilite prin poruncă divină. Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pen­tru administrarea botezului, necesar intrării în biserică (vezi cap. 15 al cărţii de faţă), precum şi a ritualului spălării picioarelor (ac­tul umilinţei) şi al Cinei Domnului (vezi cap. 16 al cărţii de faţă).
  2. Proclamarea mondială a Evangheliei. Biserica este orga­nizată pentru misiunea de slujire, pentru a îndeplini lucrarea pe care Israel nu a reuşit să o facă. Aşa cum s-a văzut în viaţa Învăţătorului, cel mai mare serviciu pe care biserica i-l aduce lumii este acela de a fi pe deplin angajată în vestirea Evangheliei, de a „da mărturie tuturor neamurilor” (Mat. 24,14), împuternicită prin botezul Duhului Sfânt.

Această misiune presupune proclamarea unui mesaj de pre­gătire pentru revenirea lui Hristos, ce este adresat atât bisericii (1 Cor. 1,7. 8; 2 Petru 3,14; Apoc. 3,14-22; 14,5), cât şi restu­lui omenirii (Apoc. 14,6-12; 18,4).

Conducerea bisericii

După înălţarea lui Isus, conducerea bisericii a rămas în mâinile apostolilor. Primul lor act organizatoric, în consfătuire cu alţi credincioşi, a fost să aleagă un alt apostol în locul lui Iuda (Fapte 1,15-26).

Pe măsură ce biserica se dezvolta, apostolii şi-au dat seama de imposibilitatea de a predica Evanghelia şi, în acelaşi timp, de a se îngriji şi de problemele trecătoare ale bisericii. Astfel, ei le-au încredinţat aspectele practice celor şapte oameni pe care biserica i-a numit. Deşi face deosebire între „slujirea cuvântului” şi „slujirea la mese” (Fapte 6,1-4), biserica n-a făcut nicio încercare de a separa clerul de laici pentru a-i elibera pe laici de responsabilitatea faţă de misiunea bisericii. De fapt, doi dintre cei şapte, Ştefan şi Filip, erau cunoscuţi pentru eficienta lor lucrare de predicare şi evanghelizare (Fapte 7 şi 8).

Expansiunea bisericii în Asia şi Europa impunea noi paşi în organizare. Odată cu înfiinţarea a numeroase noi biserici, prezbiterii („bătrânii”) erau întăriţi prin binecuvântare în fiecare comunitate, pentru a asigura o conducere stabilă (Fapte 14,25).

Când s-a produs o criză majoră, părţilor implicate li s-a permis să-şi prezinte poziţia în faţa unui consiliu general, compus din apostoli şi prezbiteri, reprezentând biserica în ansamblu. Deciziile acestui prim conciliu au fost considerate obligatorii pentru toate părţile implicate şi au fost primite ca fiind vocea lui Dumnezeu (Fapte 15,1-29). Acest incident ilustrează faptul că, atunci când este o problemă ce afectează întreaga biserică, sunt necesare sfatul şi autoritatea la un nivel mult mai înalt decât acela al bisericii locale. În acest caz, decizia conciliului a fost consecinţa înţelegerii la care au ajuns repre­zentanţii tuturor părţilor implicate (Fapte 15,22.25).

Noul Testament face clar faptul că, atunci când e nevoie, Dumnezeu îi călăuzeşte pe conducătorii lucrării Sale. Sub îndrumarea Sa şi cu sfatul bisericii, ei formează o conducere care, dacă este urmată astăzi, va feri biserica de apostazie şi o va face în stare să-şi îndeplinească marea ei chemare.

Principii biblice de conducere a bisericii.

  1. Hristos este Capul bisericii. Conducerea bisericii de către Hristos are la bază, în primul rând, lucrarea Sa de mijlocire. De la biruinţa pe cruce asupra lui Satana, lui Hristos I-a fost dată „toată puterea în cer şi pe pământ” (Mat. 28,18). Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii” (Ef. 1,22; cf. Fil. 2,10.11). De aceea, El este „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” (Apoc. 17,14).

Hristos este, de asemenea, Capul bisericii pentru că biserica este corpul Său (Ef. 1,23; Col. 1,18). Credincioşii sunt „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui” (Ef. 5,30). Ei trebuie să aibă o legătură strânsă cu El, pentru că de la El este hrănită biserica – „hrănită şi bine închegată, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor [ligamentelor]” (Col. 2,19).

  1. Hristos este sursa întregii ei autorităţi. Hristos Îşi demon­s­trea­ză autoritatea prin: (a) întemeierea bisericii creştine (Mat. 16,18), (b) instituirea ritualurilor pe care biserica trebuie să le respecte (Mat. 26,26-30; 28,19.20; 1 Cor. 11,23-29; Ioan 13,1-17), (c) înzestrarea bisericii cu autoritatea divină de a acţiona în numele Său (Mat. 16,19; 18,15-18: Ioan 20,21-23), (d) trimiterea Duhului Sfânt să călăuzească biserica Sa, prin autoritatea Sa (Ioan 15,26; 16,13-15) şi (e) oferirea în biserică a unor daruri speciale, astfel ca anumite persoane să poată să lucreze ca apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori (păstori) şi învăţători, pentru a-i pregăti pe membrii ei pentru slujire şi a zidi „trupul lui Hristos” până când vor ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi vor reflecta „plinătatea lui Hristos” (Ef. 4,7-13).
  2. Scripturile susţin autoritatea lui Hristos. Deşi Hristos Îşi călăuzeşte biserica prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este unicul standard după care lucrează biserica. Toţi membrii ei trebuie să se supună acestui Cuvânt, pentru că el este Legea, în sensul abso­lut al cuvântului. Toată tradiţia şi obiceiurile omeneşti, toate practicile caracteristice unei anumite civilizaţii sunt supuse autorităţii Scripturii (2 Tim. 3,15-17).
  3. Autoritatea lui Hristos şi funcţiile în biserică. Hristos Îşi exercită autoritatea prin biserica Sa şi prin slujitorii Săi aleşi special, dar El nu-Şi transferă niciodată puterea. Nimeni nu are autoritate independent, separat de Hristos şi Cuvântul Său.

Comunităţile Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea îşi aleg condu­cătorii. Dar, în timp ce aceşti conducători sunt reprezentanţi ai poporului, autoritatea lor vine de la Hristos. Faptul că au fost aleşi nu face decât să confirme chemarea pe care au primit-o de la Hristos. Datoria principală a conducătorilor aleşi este aceea de a veghea ca învăţăturile Bibliei referitoare la închinare, doctrină, disciplină şi vestirea Evangheliei să fie urmate. Deoarece biserica este trupul lui Hristos, aceştia trebuie să caute sfatul ei cu privire la hotărârile şi acţiunile lor.

Slujbaşii bisericii în Noul Testament. Noul Testament menţi­onează două funcţii în biserică – de prezbiter şi de diacon. Importanţa acestor funcţii este subliniată de înaltele calităţi morale şi spirituale cerute de la aceia care vor ocupa aceste slujbe. Biserica a recunoscut sfinţenia chemării de a conduce, prin întărirea cu binecuvântare, prin punerea mâinilor (Fapte 6,6; 13,2,3; 1 Tim. 4,14; 5,22).

 

  1. Prezbiterii
  2. Ce este un prezbiter? „Prezbiterii” (gr. presbuteros) sau „episcopii” (episkopos) au fost cei mai importanţi slujbaşi, conducători, ai bisericii. Poziţia lor este similară cu a celui care supraveghea sinagoga. Termenul „episcop” înseamnă „supraveghetor”. Pavel foloseşte şi termenul de „bătrân” (vezi şi notele de subsol la 1 Tim. 4,14; Tit 1,5) cu sensul de prezbiter, supraveghetor sau episcop, utilizând alternativ aceste cuvinte (Fapte 20,17.28; Tit 1,5.7).

Cei care ocupau această funcţie supravegheau comunităţile nou-formate. Termenul de „bătrân” sau „prezbiter” se refe­rea la statut sau rang, în timp ce „episcop” denota datoria sau responsabilitatea cerută de funcţie: „supraveghetor”.[7] Deoa­rece apostolii se refereau la ei înşişi prin cuvântul „prezbi­ter” (1 Petru 5,1; 2 Ioan 1; 3 Ioan 1), pare să fi existat atât prezbiteri locali, cât şi prezbiteri itineranţi, sau prezbiteri- generali (peste toate comunităţile). Dar amândouă felurile de prezbiteri funcţionau ca pastori ai comunităţilor.

  1. b) Calităţi – condiţii. Spre a fi calificat pentru slujba de prezbiter, un om trebuie să fie „fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani, să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda Diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi să nu cadă în cursa Diavolului” (1 Tim. 3,1-7. cf. Tit 1,5-9).

Deci, înainte de a fi ales în slujbă, candidatul trebuie să fi demonstrat calitatea sa de conducător în propria casă, în propria familie. „Familia aceluia care este propus pentru funcţie trebuie să fie luată în discuţie. Sunt membrii ei supuşi? Poate bărbatul în cauză să-şi conducă propria familie cu cinste? Ce caracter au copiii lui? Fac ei cinste influenţei tatălui lor? Dacă el nu are tact, înţelepciune sau puterea sfinţeniei în cămin, în conducerea propriei familii, este numai corect să se tragă concluzia că aceleaşi defecte vor fi aduse în biserică şi va da dovadă de aceeaşi conducere nesfinţită.[8] Candidatul, dacă este căsătorit, trebuie să-şi demonstreze în familie calitatea de conducător, înainte de a i se încredinţa răspunderi mai mari în conducerea „casei lui Dumnezeu” (1 Tim. 3,15).

Datorită importanţei slujbei, Pavel a cerut: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Tim. 5,22).

  1. Răspunderea şi autoritatea prezbiterului. Un prezbiter este, în primul rând şi mai presus de orice, un conducător spiritual. El este ales „să păstorească biserica Domnului” (Fapte 20,28). Responsabilitatea lui cuprinde sprijinirea membrilor mai slabi (Fapte 20,35), mustrarea celor îndărătnici
    (1 Tes. 5,12), atenţie faţă de orice învăţătură ce ar putea crea dezbinări (Fapte 20,29-31). Prezbiterii trebuie să fie un model în ceea ce priveşte stilul de viaţă creştin (Evr. 13,7; 1 Petru 5,3) şi să fie exemple de dărnicie. (Fapte 20,35).
  2. Atitudinea faţă de prezbiteri. Într-o mare măsură, conducerea efectivă a bisericii depinde de devotamentul membrilor. Pavel îi încuraja pe credincioşi să-i respecte pe conducătorii lor: „Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor”
    (1 Tes. 5,13). „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora” (1 Tim. 5,17).

Scriptura exprimă clar necesitatea de a respecta conducerea bise­ricii: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele” (Evr. 13,17; cf. 1 Petru 5,5). Când membrii îi împiedică pe conducători să-şi aducă la îndeplinire răspunderile încredinţate de Dumnezeu, şi unii, şi alţii vor avea necazuri şi vor pierde bucuria vieţii pline de împliniri pe care o dă Dumnezeu.

Credincioşii sunt încurajaţi să observe stilul de viaţă creştin al conducătorilor lor. „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la… felul lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13,7). Credincioşii nu trebuie să ia seama la bârfe. Pavel avertizează: „Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori” (1 Tim. 5,19).

  1. Diaconii şi diaconesele. Numele „diacon” vine de la grecescul diakonos, care înseamnă „slujitor” sau „ajutor”. Slujba de diacon a fost instituită pentru a le da posibilitate apostolilor să se dedice în întregime „rugăciunii şi propovăduirii Cuvântului” (Fapte 6,4). Deşi diaconii erau aleşi pentru a se îngriji de problemele practice ale bisericii, ei trebuiau să fie, de asemenea, implicaţi activ în lucrarea de evanghelizare (Fapte 6,8; 8,5-13.26-40).

Forma feminină a termenului apare în Romani 16,1.[9] Traducătorii au redat acest cuvânt cu „diaconeasă” sau „diaconiţă”. „Cuvântul şi folosirea lui în acest text sugerează faptul că slujba de diaconeasă era probabil deja înfiinţată în biserică în momentul când Pavel scria Epistola sa către Romani.”[10]

Ca şi prezbiterii, diaconii sunt aleşi de către biserică, în baza calităţilor lor morale şi spirituale (1 Tim. 3,8-13).

Disciplina în biserică. Hristos i-a dat bisericii autoritatea de a-i disciplina pe membrii ei şi a prevăzut principii juste pentru a face lucrul acesta. El aşteaptă ca biserica să aplice aceste principii ori de câte ori este necesar pentru a-şi respecta chemarea înaltă de a fi „o preoţie sfântă”, „un popor sfânt” (cf. Mat. 18,15-18; 1 Petru 2,5-9). Cu toate acestea, biserica trebuie să încerce să le imprime membrilor greşiţi simţământul nevoii lor de a-şi îndrepta comportamentul. Hristos a elogiat biserica din Efes pentru că nu i-a putut „suferi pe cei răi” (Apoc. 2,2), dar a mustrat bisericile din Pergam şi din Tiatira pentru că tolerau ereziile şi imoralitatea (Apoc. 2,14.15.20). Să reţinem următoarele sfaturi biblice cu referire la disciplină:

  1. Tratarea situaţiilor conflictuale personale. Când un membru greşeşte faţă de un alt membru (Mat. 18,15-17), Hristos sfătuieşte persoana faţă de care s-a greşit să meargă la cel care a greşit – oaia care a apucat pe drumuri greşite – şi să-l convingă să-şi schimbe comportamentul. Dacă încercarea sa rămâne fără succes, să mai încerce o dată, însoţit de data aceasta de unul sau doi martori nepărtinitori, echilibraţi. Dacă şi încercarea aceasta eşuează, atunci problema trebuie să fie adusă în faţa întregii biserici.

Dacă membrul greşit respinge înţelepciunea şi autoritatea bisericii lui Hristos, el se rupe singur de comuniunea ei. Excluzând persoana vinovată, biserica nu face decât să confirme situaţia ei. Dacă, sub călăuzirea Duhului Sfânt, biserica a urmat cu multă atenţie şi grijă sfatul biblic, hotărârile ei au fost recunoscute în ceruri. Hristos spunea: “Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer” (Mat. 18,18).

  1. Tratarea păcatelor publice. Deşi „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23), păcatele flagrante şi inspirate de o atitudine rebelă care aduc oprobiu asupra bisericii trebuie să fie tratate imediat prin excluderea celui vinovat.

Excluderea îndepărtează răul – care altfel ar acţiona asemenea aluatului – restabileşte curăţia bisericii şi acţionează ca un remediu salvator pentru cel vinovat. Luând cunoştinţă de un caz de imora­litate sexuală în biserica din Corint, Pavel a cerut să se ia imediat măsuri. „În Numele Domnului Isus”, spunea el, „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus… Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă” (1 Cor. 5,4.5.7). Să nu vă asociaţi, să nu aveţi niciun fel de legătură cu cineva care îşi zice frate, spunea el, „dar care este un [imoral] sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi… Daţi-l afară dar din mijlocul vostru pe răul acela” (1 Cor. 5,11.13).

  1. Tratarea persoanelor care produc dezbinare. Un membru care generează „dezbinări şi tulburări” (Rom.16,17), „care trăieşte în neorânduială”, refuzând să asculte sfatul biblic, trebuie să fie evitat, astfel încât „să-i fie ruşine” de atitudinea lui. Totuşi, spune Pavel, „să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3,6.14.15). Dacă cel dezbinător refuză să asculte de „a doua mustrare” a bisericii, el trebuie să fie îndepărtat, „căci ştim că un astfel de om este un stricat şi păcătuieşte, de la sine fiind osândit” (Tit 3,10.11).
  2. Reintegrarea (reprimirea) celui vinovat. Membrii bisericii nu trebuie să-i desconsidere, să-i ocolească sau să-i neglijeze pe cei excluşi. Dimpotrivă, ei trebuie să încerce să refacă relaţia lor cu Hristos, prin pocăinţă şi o naştere din nou. Persoanele excluse pot fi reprimite în comunitatea bisericii atunci când manifestă suficiente dovezi de reală pocăinţă (2 Cor. 2,6-10).

Puterea, slava şi harul lui Dumnezeu sunt dovedite în mod deosebit prin reprimirea păcătoşilor în biserică. El tânjeşte să-i elibereze pe captivi din păcatele lor, transferându-i din împărăţia întunericului în împărăţia luminii. Biserica lui Dumnezeu, scena universului, manifestă puterea jertfei ispăşitoare a lui Hristos în viaţa bărbaţilor şi a femeilor.

Astăzi, Hristos, prin intermediul bisericii Sale, îi invită pe toţi oamenii să vină şi să facă parte din familia Sa. „Iată”, spune El, „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3,20).

[1] Cu privire la originea termenului „biserică”, Berkhof scria că „numele germanice pentru biserică, ‘church’, ‘Kerk’ şi ‘Kirche’ nu derivă din cuvântul ekklesia, ci din kuriake, ceea ce înseamnă ’aparţinându-I Domnului’”. Ele subliniază faptul că biserica este proprietatea lui Dumnezeu. Numele to kuriakon sau he kuriake desemna, în primul rând, locul unde se adună biserica. Acest loc era privit ca aparţinând Domnului şi de aceea a fost numit to kuriakon (Systematic Theology, p. 557).

[2] „Church, Nature of” (Biserica, natura ei), SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 302. „Church” (Biserica), SDA Bible Dictionary, ed. rev. p. 224.

[3] Conform traducerilor moderne, care acceptă varianta la singular a lui Tisschendorf, bazată pe Codex Sinaiticus, Alexandrinus, Vaticanus şi Ephraemi Rescriptus.

[4] Cu excepţia învăţăturilor despre Isus, doctrinele bisericii primare erau foarte asemănătoare cu acelea ale iudaismului. Atât creştinii dintre iudei, cât şi cei dintre neamuri continuau să se închine în sinagogă în ziua Sa­batului, ascultând explicarea Vechiului Testament (Fapte 13,42-44; 15,13, 14,21). Sfâşierea catapetesmei templului însemna că ritualurile şi-au găsit împlinirea. Epistola către Evrei intenţionează să îndrepte mintea creşti­nului de la simboluri la realitatea simbolizată: moartea ispăşitoare a lui Isus, preoţia Sa în ceruri şi harul Său mântuitor. Era Noului Testament a fost o perioadă de tranziţie şi, deşi apostolii au participat uneori la ritualurile Vechiului Testament, hotărârea primului Conciliu de la Ierusalim arată că ei nu vedeau nicio valoare mântuitoare în ele.

[5] Charles E. Bradford, „What the Church Means to Me”, Adventist Review, 20 nov. 1986, p. 15.

[6] Comentariul biblic adventist, vol. 5, p. 432.

[7] Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 26, 38.

[8] White, Mărturii, vol. 5, p. 618.

[9] Diakonos poate fi şi de genul masculin, şi de cel feminin, deoarece în acest caz genul este determinat de context. Pentru că Fivi, care este „sora noastră”, este de asemenea un diakonos, acest cuvânt poate fi feminin, chiar dacă se scrie ca un substantiv masculin.

[10] „Diaconess” (Diaconeasă), SDA Bible Dictionary, p. 277. Pe vremea Noului Testament, termenul diakonos avea multe sensuri. „El era încă folosit pentru a-i descrie pe toţi aceia care serveau în vreo slujbă oarecare în biserică. Pavel, deşi era un apostol, se prezenta adesea pe el (vezi 1 Cor. 3,5; 2 Cor. 3,6; 6,4; 11,23; Ef. 3,7: Col. 1,23) şi pe Timotei (vezi 1 Tim. 4,6), ca diakonoi (plural de la diakonos).” (Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 300. În aceste cazuri, cuvântul a fost tradus cu „slujitor” sau „rob” în loc de „diacon”.)

Vizualizări: 453