Viață

Administrarea creștină a resurselor vieții

Noi suntem administratori numiţi de Dumnezeu, care ne-a încredinţat timp, oportunităţi, capacităţi, bunuri materiale şi binecuvântările şi resursele Pământului. Suntem responsabili în faţa Lui pentru buna lor folosire. Noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca proprietar prin slujirea cu devotament adusă Lui şi semenilor noştri, prin înapoierea zecimii şi prin oferirea de daruri în vederea vestirii Evangheliei şi susţinerii şi dezvoltării bisericii Sale.  Administrarea acestor resurse este un privilegiu dat nouă de Dumnezeu pentru creşterea în dragoste şi pentru biruinţa asupra egoismului şi lăcomiei. Un bun administrator se bucură de binecuvântările ce vin asupra altora, ca rezultat al credincioşiei lui. (Gen. 1,26-28; 2,15; 1 Cron. 29,14; Hagai 1,3-11; Mal. 3,8-12;
1 Cor. 9,9-14; Mat. 23,23; 2 Cor. 8,1-15; Rom. 15,26.27.)

Mai mult decât orice altceva, trăirea unei vieţi de creştin înseamnă renunţare – renunţare la noi înşine şi acceptarea lui Hristos. Văzând cum Isus a renunţat la El Însuşi şi S-a dat pe Sine pentru noi, să strigăm: „Eu ce pot să fac pentru Tine?”

Apoi, chiar atunci când credem că ne-am consacrat pe deplin, se întâmplă ceva care demonstrează cât de superficială este consacra­rea noastră. Pe măsură ce descoperim noi domenii ale vieţii noas­tre pe care trebuie să I le încredinţăm lui Dumnezeu, consacrarea noastră creşte. Apoi, într-un mod atât de delicat, El ne atrage atenţia asupra unui alt compartiment în care sinele trebuie să se predea. Şi astfel, viaţa merge înainte, printr-o serie de reconsacrări creştine, care merg tot mai profund în fiinţa noastră, în modul nostru de viaţă, în felul cum acţionăm şi reacţionăm.

Atunci când Îi dăm tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem lui Dumnezeu, căruia oricum Îi aparţine totul (1 Cor. 3,21 – 4,2), El le primeşte, dar ne pune totuşi iarăşi responsabili peste ce I-am predat, făcându-ne administratori, sau ispravnici, peste tot ceea ce „deţinem”. Atunci, tendinţa noastră de a trăi comod şi egoist este contracarată de conştientizarea faptului că Domnul nostru a fost gol, în temniţă şi străin. Iar porunca Sa: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile… şi învăţaţi-i” (Mat. 28,14-20) face ca activitatea bisericii – de a le împărtăşi şi altora binecuvântările ei, de a învăţa, a predica şi a boteza – să fie mult mai preţioasă pentru noi. Din dragoste pentru Dumnezeu, noi încercăm să fim administratori conştiincioşi.

Ce este administrarea resurselor vieţii?

„Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt… Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”
(1 Cor. 6,19.20). Cu un preţ nespus de mare, noi am fost cumpăraţi, sau răscumpăraţi. Întrucât Îi aparţinem lui Dumnezeu, a fost vorba numai de o recuperare, pentru că El ne crease; deci, I-am aparţinut Lui de la bun început, pentru că „la început Dumnezeu a făcut…” (Gen. 1,1). Scripturile afirmă în mod clar că „al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” (Ps. 24,1).

La creaţie, Dumnezeu a împărţit cu neamul omenesc bunurile deţinute de El, dar a continuat totuşi să fie adevăratul proprietar al lumii, al locuitorilor şi al bunurilor ei (Ps. 24,1). La cruce, Dumnezeu a recuperat tot ceea ce omul îi cedase lui Satana la cădere (1 Cor. 6,19.20). Astfel, în prezent, El le conferă copiilor Săi funcţia de administratori ai valorilor Sale.

Un administrator este o persoană „căreia i s-a încredinţat admi­nistrarea casei sau a averii altuia”. Termenul biblic „isprăvnicie” desemnează „funcţia, obligaţiile sau slujba unui administrator”.[1]

Pentru creştin, a fi administrator, sau ispravnic, înseamnă „a fi res­ponsabil şi a folosi tot ce i-a încredinţat Dumnezeu – viaţa, fiinţa fizică, timpul, talentele şi capacităţile, bunurile materiale, ocaziile de a le sluji altora şi cunoaşterea adevărului”.[2] Creştinii slujesc în calitate de administratori ai resurselor lui Dumnezeu şi privesc viaţa ca o ocazie divină „de a învăţa să fie administratori cinstiţi, calificându-se astfel pentru o administrare mai înaltă, a bunurilor veşnice în viaţa viitoare”.[3]

Deci, în cel mai larg sens, administrarea creştină „cuprinde o înţeleaptă şi neegoistă folosire a vieţii”.[4]

Căi de recunoaştere a lui Dumnezeu ca proprietar

Viaţa poate fi împărţită în patru compartimente de bază, fiecare fiind un dar de la Dumnezeu. El ne-a dat un trup, aptitudini, timp şi bunuri materiale. Pe lângă acestea, noi trebuie să ne îngrijim de lumea din jurul nostru, care ne-a fost dată în stăpânire.

Administrarea corpului. Un copil al lui Dumnezeu este administratorul propriei fiinţe. Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată puterea noastră şi cu tot cugetul nostru (Luca 10,27).

Creştinii au privilegiul de a-şi dezvolta puterile fizice şi mintale, conform celor mai bune capacităţi şi ocazii. Făcând astfel, Îi aduc slavă lui Dumnezeu şi se pot dovedi o mai mare binecuvântare pentru semenii lor (vezi cap. 22 al cărţii de faţă).

Administrarea aptitudinilor. Fiecare om are anumite aptitudini. Unul poate fi talentat în domeniul muzical, altul, în lucrul manual, cum ar fi cusutul sau mecanica auto. Unii pot să-şi facă prieteni cu uşurinţă şi se pot asocia bine cu ceilalţi, în timp ce alţii pot tinde spre activităţi mai solitare.

Fiecare talent poate fi folosit fie spre slava persoanei care îl posedă, fie spre slava Celui care este, de fapt, Dătătorul. Cineva poate dezvolta prin efort asiduu un talent spre slava lui Dumnezeu sau pentru interesul său personal, egoist.

Noi trebuie să cultivăm darurile pe care Duhul Sfânt ni le-a dat fiecăruia dintre noi, pentru a le înmulţi (Mat. 25). Administratorii buni îşi folosesc din plin darurile spre a-i aduce un profit bogat Stăpâ­nului lor.

Administrarea timpului. Ca administratori conştiincioşi, noi Îi aducem slavă lui Dumnezeu şi printr-o înţeleaptă folosire a timpului. „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos” (Col. 3,23.24).

Biblia ne avertizează să nu ne purtăm „ca nişte neînţelepţi”, ci ca nişte înţelepţi: răscumpărând vremea, „căci zilele sunt rele” (Ef. 5,15.16). Asemenea lui Isus, noi trebuie să fim mereu la lucru în casa Tatălui nostru (Luca 2,49). Pentru că timpul este darul primit de la Dumnezeu, fiecare moment este preţios. El ne este dat spre a ne forma caracterul pentru viaţa veşnică. Administrarea judicioasă a timpului înseamnă folosirea lui pentru a-L cunoaşte pe Domnul, pentru a-i ajuta pe semenii noştri şi pentru a le face cunoscută Evanghelia.

La creaţie, când Dumnezeu ne-a dat timpul, El Şi-a rezervat Sabatul ca o perioadă de timp sfânt pentru comuniune cu El. Dar şase zile au fost prevăzute pentru familia umană, în care aceasta să se angajeze în activităţi folositoare.

Administrarea bunurilor materiale. Dumnezeu le-a dat primilor noştri părinţi responsabilitatea de a-şi supune pământul, stăpânind lumea animală şi îngrijind Grădina Edenului (Gen.1,28; 2,15). Întreaga grădină era a lor, nu numai pentru a se bucura de ea, ci şi pentru a o administra.

Însă le-a fost impusă o restricţie. Nu trebuiau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Acest pom le reamintea mereu faptul că Dumnezeu este Proprietarul şi Autoritatea supremă asupra pământului. Respectând această restricţie, prima pereche putea să-şi demonstreze credinţa şi loialitatea faţă de El.

După cădere, Dumnezeu n-a mai putut să-i testeze prin pomul cunoştinţei. Dar omenirea avea încă nevoie de ceva care să-i aducă aminte că Dumnezeu este sursa oricărui dar bun şi desăvârşit (Iacov 1,17) şi că El este Acela care ne dă puterea de a ne câştiga existenţa (Deut. 8,18). Pentru a ne reaminti că El este sursa tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu a instituit un sistem de zecimi şi daruri.

Acest sistem a avut ca rezultat asigurarea de mijloace financiare pentru susţinerea preoţilor din templul israelit. Adventiştii de ziua a şaptea au adoptat modelul levitic ca o metodă sănătoasă, biblică, de finanţare a lucrării de răspândire a Evangheliei la nivel mondial. Dumnezeu a rânduit ca răspândirea veştii bune să se bazeze pe eforturile şi darurile copiilor Săi. El îi cheamă să devină colaboratori neegoişti ai Săi, dându-I zecimea şi diferite daruri.

  1. Zecimea. După cum a şaptea parte din timpul nostru (Sabatul) Îi aparţine lui Dumnezeu, tot astfel Îi aparţine şi a zecea parte din toate bunurile materiale pe care le obţinem. Scriptura ne spune că zecimea este „sfântă Domnului”, simbolizând calitatea lui Dumnezeu de proprietar al tuturor lucrurilor (Lev. 27,30.32). Ea trebuie să-I fie înapoiată Lui, deoarece Îi aparţine.

Sistemul zecimii este minunat în simplitatea lui. Echitatea lui este dovedită de aceeaşi proporţie cerută atât de la bogaţi, cât şi de la săraci. În funcţie de cât ne-a dat Dumnezeu să folosim din resursele Sale, noi trebuie să-I returnăm o zecime.

Când cere zecimea (Mal. 3,10), Dumnezeu nu face apel la recunoştinţă sau generozitate. Deşi recunoştinţa trebuie să fie o parte a tuturor manifestărilor noastre faţă de Dumnezeu, noi dăm ze­cime pentru că Dumnezeu aşa a poruncit. Această zecime Îi aparţine Lui şi El cere ca noi să I-o înapoiem.

  1. a) Exemple de zeciuială. Zeciuiala este o practică acceptată în toată Scriptura. Avraam i-a dat lui Melhisedec, preotul Celui Preaînalt, „zeciuială din toate” (Gen. 14,20). Făcând astfel, Avraam a recunoscut preoţia divină a lui Melhisedec şi a arătat că este un bun cunoscător al acestei sacre instituţii. Această referire pasageră la zecime arată faptul că ea era deja un obicei stabil la data aceea timpurie.

Este evident că şi Iacov a înţeles cerinţa zeciuielii. Ca exilat şi fugar, el i-a făcut o juruinţă lui Dumnezeu, zicând: „Îţi voi da a zecea parte din tot ce-Mi vei da” (Gen. 28,22). Şi după Exod, când poporul Israel era deja format ca naţiune, Dumnezeu a reafirmat legea zecimii ca instituţie divină de care depindea prosperitatea lui Israel (Lev. 27,30-32; Num. 18,24.26.28; Deut. 12,6.11.17).

Departe de a desfiinţa această instituţie, Noul Testament îşi însuşeşte valabilitatea ei. Isus a aprobat practica zeciuielii şi i-a condamnat pe aceia care încălcau spiritul ei (Mat. 23,23). În timp ce legea ceremonială, care reglementa jertfele ce simbolizau jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, şi-a găsit împlinirea la moartea Sa şi şi-a pierdut valabilitatea, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre zecime.

Pentru că este tatăl tuturor credincioşilor, Avraam este mo­delul creştinilor şi în ceea ce priveşte zecimea. După cum Avraam i-a dat zecime lui Melhisedec, preotul Celui Prea­înalt, tot astfel, credincioşii Noului Testament Îi dau zecime lui Hristos, Marele nostru Preot, în conformitate cu rânduiala lui Melhisedec (Evrei 5,9.10; 7,1-22).[5]

  1. b) Folosirea zecimii. Zecimea este sfântă şi ea trebuie să fie folosită numai în scopuri sacre. Dumnezeu a poruncit: „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului… orice zeciuială din cirezi şi din turme… să fie o zeciuială închinată Domnului” (Lev. 27,30-32). „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea” (Mal. 3,10).

În Israel, zecimea era folosită în mod exclusiv pentru leviţi, care, neprimind nicio moştenire în cadrul tribului lor, trebuiau să-şi folosească tot timpul pentru a asigura continuitate sistemului de închinare în Israel, slujind în sanctuar şi instruind poporul în Legea Domnului (Num. 18,21.24).

După crucificare, când a ajuns la final rolul preoţiei levitice călăuzite în mod divin, zecimea trebuia să fie încă folosită pentru a-i susţine pe slujitorii bisericii lui Dumnezeu. Pavel a ilustrat acest principiu şi l-a accentuat, făcând o paralelă între serviciul levitic şi noua lucrare de slujire a Evangheliei. El declara: „Dacă am semănat printre voi lucrurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? […] Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Cor. 9,11-14).

Membrii bisericii, deci, aduc de bunăvoie zecimea lor la „casa vistieriei, ca să fie hrană în Casa Mea” (Mal. 3,10) – cu alte cuvinte, ca să fie suficiente fonduri în biserica lui Dumnezeu, pentru a le asigura mijloacele de trai slujitorilor ei, pentru ca Evanghelia să fie dusă mai departe.[6], [7]

  1. Darurile. Creştinii recunoscători nu-şi pot limita la zecime contribuţia lor faţă de biserică. În Israel, sanctuarul şi, mai târziu, templul au fost construite prin „daruri de bunăvoie” – daruri aduse din inimi binevoitoare (Ex. 36,2-7; 1 Cron. 29,14). Cheltuielile pentru întreţinerea acestor locuri de închinare erau acoperite prin daruri speciale (Ex. 30,12-16: 2 Regi 12,4, 5; 2 Cron. 24,4-13; Neem. 10,32.33). Israeliţii probabil că au dat între o pătrime şi o treime din venitul lor pentru scopuri religioase şi caritabile. Au condus oare la sărăcie aceste contribuţii substanţiale? Din contră, Dumnezeu a promis să-i binecuvânteze în credincioşia lor (Maleahi 3,10-12).[8]

Astăzi, din nou, Domnul face apel la o dăruire generoasă, având în vedere faptul că El a făcut ca noi să prosperăm. Sunt necesare daruri în bani pentru a construi, a întreţine şi a folosi case de rugăciune, pentru a organiza lucrarea misionară medicală, demonstrând în mod practic sensul Evangheliei.

Trebuie să dăm tot atât de mult cât au dat israeliţii? Sau exemplul lor de dăruire nu mai este deloc aplicabil? În Noul Testament, Domnul Hristos a enunţat principiul corectei administrări – şi anume că darurile oferite lui Dumnezeu trebuie să fie în proporţie cu lumina şi privilegiile de care ne bucurăm. El a spus: „Cui i s-a dat mult i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult” (Luca 12,48). Când Domnul Hristos i-a trimis pe urmaşii Săi în misiune, El le-a zis: „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Mat. 10,8). Acest principiu se aplică şi în ceea ce priveşte modul în care împărţim cu alţii binecuvântările noastre financiare.

Nicăieri în Noul Testament acest sistem nu este anulat sau ate­nuat. Când comparăm privilegiile şi binecuvântările noastre cu cele ale israeliţilor, vedem că, în Isus, partea noastră este vădit mai mare. Recunoştinţa noastră va găsi o expresie corespunzătoare printr-o mai mare dărnicie, astfel încât Evanghelia mântuirii să fie dusă şi altora.[9] Cu cât Evanghelia este propovăduită la o scară mai largă, cu atât are nevoie de un sprijin mai mare.

  1. Principii pentru ceea ce ne rămâne. Principiul bunei admi­nis­trări se aplică la ceea ce ne rămâne, în aceeaşi măsură ca şi la ceea ce dăm. În timp ce zecimea este testul de bază al administrării mijloacelor noastre materiale[10], principiul folosirii pe care îl aplicăm la ceea ce rămâne ne pune, de asemenea, la probă.

Modul în care folosim resursele noastre materiale demonstrează cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Banii pot fi o putere spre bine; în mâinile noastre, ei pot fi hrană pentru cei flămânzi, băutură pentru cei însetaţi şi îmbrăcăminte pentru cei goi (Mat. 25,4-40). Din perspectiva lui Dumnezeu, banii au valoare în măsura în care sunt folosiţi pentru a procura cele necesare vieţii, pentru binecuvântarea altora şi pentru sprijinirea lucrării Sale.

  1. Incorectitudinea în zecime şi daruri. În general vorbind, oamenii nu cunosc şi neglijează principiul divin al administrării resurselor. Chiar printre creştini, puţini sunt aceia care îşi recunosc rolul de administratori. Reacţia lui Dumnezeu la incorectitudinea lui Israel este un exemplu clar al modului în care El priveşte această problemă. Când ei întrebuinţau zecimile şi darurile în interes propriu, El îi avertiza că acest lucru este socotit ca furt (Mal. 3,8) şi punea lipsa lor de prosperitate pe seama incorectitudinii în cele financiare: „Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime” (Mal. 3,9).

Domnul Şi-a manifestat răbdarea, iubirea şi mila, prefaţând avertizarea Sa cu o ofertă de har: „Întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi” (Mal. 3,7). El le-a oferit un belşug de binecuvântare şi i-a chemat să pună la încercare dărnicia Sa: „Aduceţi însă la casa vis­tieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Şi îl voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oştirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor” (Mal. 3,10-12).

Administrarea resurselor Pământului. Ştiinţa modernă a făcut din Pământ un vast laborator de cercetări şi experienţe. Astfel de cercetări aduc mari beneficii, dar revoluţia industrială a avut ca rezultat şi poluarea aerului, a apei şi a solului. Tehnologia, în unele cazuri, mai mult a manipulat natura în loc să o administreze cu înţelepciune.

Noi suntem administratori ai acestei lumi şi trebuie să facem totul pentru a menţine viaţa la toate nivelurile, păstrând intact echilibrul ecologic. La revenirea Sa, Domnul Hristos îi va „prăpădi pe cei ce prăpădesc pământul” (Apoc. 11,18). Din această perspectivă a administrării, creştinii sunt răspunzători nu numai pentru bunurile deţinute de ei, averea lor, ci şi pentru lumea din jurul lor.

Hristos ca Administrator

Corecta administrare înseamnă altruism – un total devotament faţă de o totală slujire a semenilor noştri. Datorită iubirii Sale faţă de noi, Domnul Hristos a îndurat cruzimea crucii, durerea mult mai profundă a respingerii de către ai Săi şi abisul părăsirii de către Dumnezeu. În comparaţie cu acest dar, ce am putea oferi noi vreodată? Domnul Hristos a dat nu din ceea ce avea, chiar dacă avea totul, ci S-a dat pe Sine Însuşi. Aceasta înseamnă să fii un bun administrator. A privi la acest dar suprem înseamnă a ieşi din noi înşine – a deveni asemenea Lui. Aceasta ne va determina să devenim o biserică ce le poartă de grijă atât celor din cadrul comunităţii de credincioşi, cât şi celor din afara ei. Deoarece Hristos a murit pentru lume, administrarea conştiincioasă, în sensul ei cel mai larg, are în vedere binele lumii.

Binecuvântările administrării corecte a resurselor

Dumnezeu ne-a dat rolul de administratori având în vedere binele nostru, nu binele Lui.

O binecuvântare personală. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne cere să-I consacrăm tot mereu întreaga noastră viaţă – timp, capacităţi şi bunuri materiale – este acela de a încuraja creşterea noastră spirituală şi dezvoltarea caracterului. Când păstrăm în minte faptul că Dumnezeu este Stăpân a toate, creşte iubirea Sa continuă revărsată asupra noastră, precum şi iubirea şi recunoştinţa noastră.

Administrarea judicioasă a resurselor ne ajută, de asemenea, să câştigăm lupta cu lăcomia şi egoismul. Lăcomia, unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai omului, este condamnată de Decalog. Domnul Hristos ne-a avertizat în legătură cu ea: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12,15). Dăruirea regulată ne ajută să smulgem din rădăcină lăcomia şi egoismul din viaţa noastră.

Administrarea înţeleaptă a resurselor duce la formarea obiceiurilor de economisire şi eficienţă. Având răstignită „firea pământească, împreună cu patimile şi poftele ei” (Gal. 5,24), nu vom folosi nimic pentru satisfacţie egoistă. „Când principiile administrării creştine încep să ocupe primul loc în viaţa cuiva, sufletul este iluminat, ţinta este fixată, plăcerile sociale sunt eliberate de aspectele lor nesănătoase, activitatea în afaceri este condusă după regula de aur, iar câştigarea de suflete devine o pasiune. Acestea sunt bogatele binecuvântări pe care Dumnezeu le-a prevăzut într-o viaţă de credinţă şi credincioşie.”[11]

O profundă satisfacţie şi bucurie vin din asigurarea că, pentru orice s-a investit spre mântuirea acelora pentru care El a murit, Stăpânul ne spune: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Mat. 25,40). „Nimic nu este prea preţios pentru a-I oferi lui Isus. Dacă Îi înapoiem talanţii resurselor pe care ni le-a încredinţat, El va pune mult mai mult în mâinile noastre. Fiecare efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El şi fiecare datorie împlinită în numele Lui va servi spre fericirea noastră.”[12]

O binecuvântare pentru alţii. Adevăraţii administratori ai resur­selor vieţii sunt o binecuvântare pentru toţi cei cu care vin în contact. Ei aduc la îndeplinire porunca dată de Pavel: „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare, drept comoară, o bună temelie pentru ca să apuce adevărata viaţă”
(1 Tim. 6,18.19).

O bună administrare presupune slujirea altora şi dispoziţia să împarţi tot ceea ce Dumnezeu, în mod milostiv, ţi-a dat, astfel încât să beneficieze şi alţii. Aceasta înseamnă că noi „nu mai considerăm că viaţa aceasta se măsoară în funcţie de banii pe care îi avem, de titlurile pe care le deţinem, de persoanele influente pe care le cunoaştem, de casa şi cartierul unde locuim sau de poziţia şi influenţa pe care credem că le avem”.[13] Adevărata viaţă înseamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu, dezvoltând atributele iubirii şi generozităţii, asemenea Lui, şi dând ceea ce putem, după măsura în care El a făcut ca noi să prosperăm. A dărui în spiritul lui Hristos înseamnă a trăi cu adevărat.

O binecuvântare pentru biserică. Adoptarea planului biblic de administrare a resurselor este indispensabilă pentru biserică. Continua participare a membrilor la acte de dăruire este asemenea efortului fizic: rezultatul este un corp al bisericii puternic, ce participă la împărţirea binecuvântărilor pe care Dumnezeu le-a aşezat asupra ei, gata să răspundă la orice nevoie pentru cauza lui Dumnezeu. Biserica va avea fonduri necesare susţinerii lucrării de slujire, pentru a extinde împărăţia lui Dumnezeu în imediata ei vecinătate, precum şi până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului. Membrii bisericii vor pune la dispoziţia lui Dumnezeu timpul, talentele şi mijloa­cele lor materiale, în iubire şi recunoştinţă pentru binecuvântările lui Dumnezeu faţă de ei.

Având în vedere asigurarea Domnului Hristos, că El va reveni atunci când Evanghelia împărăţiei va fi propovăduită „ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Mat. 24,14), toţi oamenii sunt invi­taţi să devină slujitori şi colaboratori cu El. În acest fel, mărturia bisericii va fi o puternică binecuvântare pentru lume, iar ispravnicii credincioşi vor fi bucuroşi văzând binecuvântările Evangheliei extinzându-se şi asupra altora.

[1] Webster’s New Universal Unabridged Dictionary, ed. 2-a, 1979, p. 1786.

[2] SDA Encyclopedia, rev. ed., p. 1425.

[3] Ibidem.

[4] Paul G. Smith, Managing God’s Goods (Nashville: Southern Pub. Assn., 1973), p. 21.

[5] Vezi, C. G. Tuland, „Tithing in the New Testament”, Ministry, octombrie 1961, p. 12.

[6] În Exod 27,20, Domnul a dat instrucţiuni speciale ca să fie adus pentru sfeşnice untdelemn curat de măsline. Aprovizionarea cu ulei pentru locaşul de închinare, pentru ca acesta să funcţioneze, era o obligaţie continuă – dar cheltuielile în acest sens nu proveneau din zecime. Vezi White, Sfaturi privind administrarea creştină a vieţii, p. 102, 103. Ea spune că profesorii de discipline biblice din şcolile aparţinând bisericii trebuie să fie plătiţi din zecime (Ibid, p. 103), dar că zecimea nu trebuie folosită în alte „scopuri şcolare”, ca împrumuturi pentru studenţi sau pentru a-i susţine pe colportori (White, Mărturii, vol. 9, p. 248, 249; White, Selected Messages, book 2, p. 209.) Aceste segmente ale lucrării lui Dumnezeu trebuie susţinute din daruri.

[7]  T. H. Jemison a făcut câteva sugestii foarte practice cu privire la modul de calcul al zecimii. El scria: „Zecimea din salariu este foarte uşor de calculat. De obicei, nu există cheltuieli – mai precis cheltuieli făcute pentru a aduce câştig – care să fie deduse. Zece la sută din salariu reprezintă zecimea.

Zecimea din veniturile din afaceri comportă unele deosebiri faţă de zecimea din salariu. Un comerciant care vinde en-gros sau cu amănuntul, înainte de a socoti zecimea va scădea cheltuielile necesare pentru desfăşurarea afacerii. Acestea includ cheltuielile cu personalul angajat, facturile pentru căldură, ener­gie electrică, asigurări, chirie sau impozite pe proprietate şi alte lucruri ase­mănătoare. Aceste deduceri nu vor include, desigur, nicio cheltuială perso­nală sau pentru întreţinerea familiei.

Fermierul (agricultorul) va scădea costuri precum salariile plătite, îngrăşă­mintele, reparaţiile, dobânzile şi alte cheltuieli asemănătoare. Totuşi fer­mierul va calcula la câştigul său şi produsele folosite de familie, înţelegând că acestea reduc costul întreţinerii familiei şi astfel constituie un câştig.

În mod asemănător pot proceda cei ce au ateliere productive, investitorii sau alţi specialişti profesionişti. Contabilitatea exactă, care este necesară în prezent în orice firmă, uşurează calculul zecimii din profit. Unii oameni de afaceri includ calcularea zecimii în sistemul lor contabil.

Uneori, pentru o femeie al cărui soţ nu dă zecime, este foarte greu să stabilească ceva în legătură cu zecimea. În unele cazuri, ea poate da zecime din banii ce-i sunt daţi pentru cheltuielile casei. În alte cazuri, acest lucru i-a fost interzis. În astfel de cazuri, ea poate da zecime numai din banii ce-i poate câştiga ea sau din cei primiţi ca dar. ‘Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are’ (2 Cor. 8,12)”. (Christian Beliefs, p. 267).

[8]  Unii cercetători ai Bibliei cred că Israel a contribuit cel puţin cu două zecimi (alţii consideră că au fost trei), pe lângă diferitele daruri. Cu privire la prima zecime, Dumnezeu a spus: „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba cortului întâlnirii” (Lev. 18,21). Dar, cu referire la cea de-a doua zecime, El a spus: „Să mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grâul ţării, din mustul tău şi din untdelemnul tău, şi întâii născuţi din cireada şi turma ta, ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 14,23). Doi ani din trei, israeliţii trebuiau să aducă această zecime sau echivalentul ei în bani la sanctuar. Acolo, ea trebuia să fie folosită pentru celebrarea sărbătorilor religioase, precum şi pentru a satisface nevoile leviţilor, ale străinilor, orfanilor şi văduvelor. În fiecare al treilea an, israeliţii trebuiau să-şi folosească a doua zecime acasă, pentru întreţinerea leviţilor şi a celor săraci. În acest fel, a doua zecime era folosită în scopuri de binefacere şi ospitalitate (Deut. 14,27-29; 26,12). Vezi White, Patriarhi şi profeţi, p. 530; SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 1127 – „Tithe”.

[9] Cf. White, Mărturii, vol. 3, p. 392.

[10] Din perspectiva Bibliei, deţinerea nu înseamnă proprietate. Atitudinea noastră faţă de zecime indică fie faptul că recunoaştem că nu suntem decât nişte administratori, fie faptul că ne pretindem stăpâni, proprietari.

[11] Froom, „Stewardship in Its Larger Aspects”, Ministry, iunie 1960, p. 20.

[12] White, Mărturii, vol. 4, p. 19.

[13] P. G. Smith, p. 72.

Vizualizări: 281