Restaurare

A Doua Venire a Domnului Hristos

A Doua Venire a Domnului Hristos este binecuvântata speranţă a bisericii – marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi reală, personală, vizibilă şi mondială. Când El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi, împreună cu neprihăniţii cei vii, vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, dar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a majorităţii profeţiilor, împreună cu situaţia actuală a lumii, arată faptul că venirea Domnului Hristos este iminentă. Momentul exact al acestui eveniment n-a fost făcut cunoscut, de aceea suntem îndemnaţi să fim pregătiţi în orice clipă. (Tit 2,13; Evrei 9,28; Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11; Mat. 24,14; Apoc. 1,7; Mat. 24,43.44; 1 Tes. 4,13-18; 1 Cor. 15,51-54; 2 Tes. 1,7-10; 2,8; Apoc. 14,14-20; 19,11-21; Mat. 24; Marcu 13; Luca 21; 2 Tim. 3,1-5; 1 Tes. 5,1-6)

„Mămico”, se destăinui micuţul la culcare, „mă simt aşa de singur fără prietenul meu Isus! Când va veni?”

Acest copil nu avea de unde să ştie că dorinţa inimioarei sale a fost dorul oamenilor de-a lungul secolelor. Cuvintele finale ale Bi­bliei dau făgăduinţa unei apropiate reveniri: „Da, Eu vin curând.” Şi Ioan Vizionarul, ucenicul credincios al lui Isus, adaugă: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22,20).

Să-L vedem pe Isus! Să ne unim pentru totdeauna cu El, care ne iubeşte mai mult decât ne putem imagina! Să ajungem la sfârşitul tuturor suferinţelor omeneşti! Să ne bucurăm de o veşnicie alături de cei dragi înviaţi, care acum sunt la odihnă! Nu este de mirare că de la înălţarea Domnului Hristos, prietenii Săi abia au aşteptat această zi.

Într-o zi El va veni, deşi chiar şi pentru sfinţi venirea Lui va fi o surpriză copleşitoare – căci toţi aţipesc şi dorm în lunga lor aşteptare (Mat. 25,5). La „miezul nopţii”, în cel mai întunecat ceas al istoriei pământului, Dumnezeu Îşi va manifesta puterea de a-l elibera pe poporul Său. Scriptura descrie astfel acest eveniment: „Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: ‘S-a isprăvit!’ Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apoc. 16,17.18). Munţii se clatină, stânci sunt aruncate pretutindeni şi întregul pământ se unduieşte asemenea valurilor oceanului. Suprafaţa lui crapă şi „cetăţile neamurilor s-au prăbuşit… Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit” (vers. 19, 20). „Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (Apoc. 6,14).

În ciuda haosului ce cuprinde lumea naturală, poporul lui Dumnezeu prinde curaj văzând „semnul Fiului omului” (Mat. 24,30). În timp ce El coboară, venind pe norii cerului, fiecare ochi Îl vede pe Prinţul vieţii. De data aceasta, El vine nu ca un om al durerilor, ci ca un biruitor şi un cuceritor să-Şi ia ceea ce este al Lui. În locul coroanei de spini, El poartă o coroană de slavă, iar „pe haină şi pe coapsă are scris numele acesta: ‘Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor’” (Apoc. 19,12.16).

La venirea Sa, o mare disperare pune stăpânire pe aceia care au refuzat să-L recunoască pe Isus ca Domn şi Mântuitor şi au respins, în viaţa lor, cerinţele Legii Sale. Nimic nu îi face pe cei care au respins harul Său aşa de conştienţi de vinovăţia lor ca acea voce care i-a chemat atât de stăruitor: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33,11). „Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ‘Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului: căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?’” (Apoc. 6,15-17).

Dar bucuria acelora care L-au aşteptat atât de mult pune în umbră disperarea celor nelegiuiţi. Venirea Răscumpărătorului constituie apogeul glorios al istoriei poporului lui Dumnezeu; este momentul eliberării lui. Cu emoţionată adorare, credincioşii izbucnesc: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Is. 25,9).

Pe măsură ce Se apropie, Isus îi cheamă pe sfinţii adormiţi din morminte şi îi trimite pe îngerii Săi „să adune pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Mat. 24,31). De jur împrejurul lumii, morţii cei neprihăniţi aud vocea Sa şi ies din mormintele lor. Ce moment plin de bucurie!

Apoi, neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Cor. 15,52). Glorificaţi şi dându-li-se nemurirea, împreună cu sfinţii înviaţi, ei sunt ridicaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor în văzduh şi pentru a rămâne pentru totdeauna cu El (1 Tes. 4,16.17).

Certitudinea revenirii lui Hristos

Apostolii şi primii creştini au considerat revenirea Domnului Hristos ca fiind „fericita nădejde” (Tit 2,13; cf. Evr. 9,28). Ei aşteptau ca toate profeţiile şi făgăduinţele Sfintelor Scripturi să se împlinească la a Doua Venire (vezi 2 Petru 3,13; cf. Is. 65,17), deoarece este ţinta peregrinării creştine. Toţi aceia care îl iubesc pe Hristos au aşteptat cu nerăbdare ziua când vor putea să se bucure de comuniunea directă, faţă în faţă, cu El – şi cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi cu îngerii.

Mărturia Scripturii. Certitudinea celei de a Doua Veniri este întemeiată pe exactitatea dovedită a Scripturii. Chiar înainte de moar­tea Sa, Domnul Isus le-a spus ucenicilor că Se va întoarce la Tatăl Său, ca să le pregătească un loc. Dar le-a promis: „Mă voi întoarce” (Ioan 14,3).

După cum prima venire a Domnului Hristos a fost profetizată, tot astfel este profetizată în întreaga Scriptură şi a doua venire a Sa. Chiar înainte de Potop, Dumnezeu i-a spus lui Enoh că venirea în slavă a Domnului Hristos va pune capăt păcatului. El a profetizat: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14,15).

Cu o mie de ani înainte de Hristos, psalmistul vorbea despre venirea Domnului ca să îl strângă pe poporul Său, spunând: „Dumnezeul nostru… vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să-l judece pe poporul Său: ‘Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă’” (Ps. 50,3-5).

Ucenicii Domnului Hristos s-au bucurat de promisiunea revenirii Sale. În mijlocul tuturor dificultăţilor pe care le-au întâmpinat, încrederea pe care această făgăduinţă le-a adus-o a făcut ca niciodată să nu înceteze să renască puterea şi curajul lor. Învăţătorul lor Se va întoarce ca să-i ia cu El în casa Tatălui Său.

Garanţia oferită de prima venire. A Doua Venire este strâns legată de prima venire a Domnului Hristos. Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit prima dată şi n-ar fi câştigat o biruinţă decisivă asupra păcatului şi asupra lui Satana (Col. 2,15), atunci n-am avea niciun motiv să credem că El va veni să pună capăt în cele din urmă stăpânirii pe care Satana o are asupra acestei lumi şi s-o readucă la perfecţiunea ei de la început. Dar, deoarece avem dovada că El „S-a arătat… ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”, avem motive să credem că „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L caută” (Evr. 9,26.28).

Lucrarea Domnului Hristos în cer. Descoperirea lui Isus Hristos, dată lui Ioan, arată clar faptul că Sanctuarul ceresc este centrul Planului de Mântuire (Apoc. 1,12.13; 3,12; 4,1-5; 5,8; 7,15; 8,3; 11,1.19; 14,15.17; 15,5.6.8; 16,1.17). Profeţiile care arată că El Şi-a început lucrarea finală în favoarea păcătoşilor au adăugat un plus de certitudine la faptul că, în curând, El va veni să îl ia acasă pe poporul Său (Vezi cap. 24 al cărţii de faţă). Siguranţa că Hristos este angajat în mod activ în procesul de finalizare a răscumpărării realizate deja la cruce le-a adus o mare încurajare creştinilor care aşteaptă revenirea Sa.

Modalitatea revenirii lui Hristos

Când a vorbit despre semnele ce vor arăta că revenirea Sa este aproape, Domnul Hristos Şi-a arătat şi preocuparea ca poporul Său să nu cumva să fie înşelat de manifestări false. El a avertizat că, înainte de a Doua Venire, „se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. El a spus: „Dacă cineva va spune: ‘Iată, hristosul este aici sau acolo’, să nu-l credeţi” (Mat. 24,24.23). Cel prevenit de pericol este pregătit să se apere. Pentru a-i face în stare pe credincioşi să facă deosebire între un eveniment adevărat, real, şi o venire falsă, mai multe pasaje biblice prezintă detalii ale modului în care va reveni Hristos.

O revenire reală, propriu-zisă şi personală. Când Domnul Isus S-a înălţat într-un nor, doi îngeri li s-au adresat ucenicilor care încă mai priveau uimiţi după ce Domnul lor S-a înălţat dintre ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1,11).

Cu alte cuvinte, ei le-au spus că acelaşi Domn care tocmai îi părăsise – o Fiinţă personală, în carne şi oase, şi nu un duh, o fiinţă în spirit (Luca 24,36-43) – va reveni pe pământ. Iar a doua Sa venire va fi tot aşa de reală şi personală cum a fost şi plecarea Sa.

O reîntoarcere vizibilă. Venirea Domnului Hristos nu va fi o experienţă interioară, invizibilă, ci o întâlnire reală cu o Persoană vizibilă. Ca să nu lase loc de îndoială cu privire la vizibila Sa apariţie, Isus i-a avertizat pe ucenici cu privire la posibilitatea de a fi înşelaţi de o revenire secretă, comparând revenirea Lui cu strălucirea ful­gerului (Mat. 24,27).

Scriptura afirmă în mod clar că cei neprihăniţi şi cei răi vor fi, în acelaşi timp, martori ai venirii Sale. Ioan a scris: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns” (Apoc. 1,7), iar Hristos descrie reacţia celor nelegiuiţi: „Toate naţiunile pământului se vor boci şi Îl vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare” (Mat. 24,30).

O revenire auzibilă. Tabloul vizibilităţii şi conştienţei universale a revenirii Domnului Hristos se întregeşte cu declaraţia Scripturii că venirea Lui va fi făcută cunoscută prin sunete în aceeaşi măsură în care se va face cunoscută prin scene vizibile: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (1 Tes. 4,16). „Trâmbiţa răsunătoare” (Mat. 24,31) va însoţi strângerea poporului Său. Aceste lucruri nu au cum să se desfăşoare în secret.

O reîntoarcere glorioasă. Când Se reîntoarce, Hristos vine ca un cuceritor, cu putere şi cu „slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Mat. 16,27). Ioan Vizionarul descrie slava revenirii lui Hristos în modul cel mai dramatic. El Îl înfăţişează pe Domnul Hristos călărind pe un cal alb şi conducând oştirile nenumărate ale cerului. Splendoarea supranaturală a lui Hristos glorificat este vizibilă (Apoc. 19,11-16).

O revenire bruscă, neaşteptată. Creştinii credincioşi, care aşteap­tă şi tânjesc după revenirea lui Hristos, vor fi conştienţi că aceasta se apropie (1 Tes. 5,4-6). Dar pentru locuitorii lumii, în ge­ne­ral, Pa­vel scria: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ‘Pace şi linişte!’ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tes. 5,2.3; cf. Mat. 24,43).

Unii au tras concluzia că paralela dintre revenirea Domnului şi atacul unui hoţ demonstrează faptul că El va veni în secret, în mod invizibil şi tainic. Totuşi, o astfel de concepţie contrazice tabloul bi­blic al revenirii Domnului Hristos în slavă, astfel încât toţi să-L vadă (Apoc. 1,7). Ideea lui Pavel nu este aceea că Domnul Hristos va veni în secret, ci aceea că, pentru o minte lumească, revenirea Sa este tot atât de neaşteptată ca şi atacul unui hoţ.

Domnul Hristos exprimă acelaşi punct de vedere, comparând venirea Sa cu distrugerea neaşteptată a lumii antediluviene prin potop. „Într-adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (Mat. 24,38.39). Deşi Noe a predicat mulţi ani despre un potop care avea să vină, Potopul i-a luat prin surprindere pe aproape toţi oamenii. Între cei în viaţă atunci, au existat două clase de oameni: o clasă a crezut în cuvântul lui Noe, a intrat în corabie şi a fost astfel salvată şi alta a ales să stea în afara corabiei, şi „potopul i-a luat pe toţi” (Mat. 24,39).

Un eveniment cataclismic. Asemenea comparaţiei cu Potopul, statuia metalică din visul lui Nabucodonosor înfăţişează modul cataclismic în care Domnul Hristos îşi va întemeia împărăţia de slavă (vezi cap. 4 al cărţii de faţă). Nabucodonosor a văzut un chip mare, al cărui cap „era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecul şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul” (Dan. 2,32-35).

Prin acest vis, Dumnezeu i-a făcut lui Nabucodonosor o expunere succintă a istoriei omenirii. Între vremea sa şi întemeierea împărăţiei veşnice a Domnului Hristos (piatra), patru imperii principale şi apoi un conglomerat de naţiuni slabe şi puternice vor ocupa consecutiv scena lumii.

Chiar din zilele Domnului Hristos, comentatorii au identificat imperiile ca fiind: Babilon (605-539 î.Hr.), Medo-Persia (539-331 î.Hr.), Grecia (331-168 î.Hr.) şi Roma (168 î.Hr.-476 d.Hr.).[1] Aşa cum s-a profetizat, niciun alt imperiu n-a urmat Imperiului Roman. În timpul se­colelor al IV-lea şi al V-lea ale erei noastre, acesta s-a destrămat într-un număr de regate mici, ce au devenit mai târziu naţiunile Europei. De-a lungul veacurilor, conducători puternici – Carol cel Mare, Carol al V-lea, Napoleon, kaizerul Wilhelm şi Hitler – au încercat să ridice un alt imperiu mondial. Dar fiecare dintre ei a eşuat, exact aşa cum a spus profeţia: „Dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul” (Dan. 2,43).

În final, visul se concentrează asupra unui apogeu dramatic: înte­meierea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu. Piatra ce s-a dezli­pit fără ajutorul vreunei mâini reprezintă împărăţia slavei Domnului Hristos (Dan. 7,14; Apoc. 11,15), care se va întemeia la a Doua Venire, fără vreun efort omenesc.

Împărăţia lui Hristos nu va exista în acelaşi timp cu vreun alt imperiu omenesc. Atunci când El era pe pământ, în perioada dominaţiei Imperiului Roman, împărăţia pietrei care va sfărâma toate naţiunile nu venise încă. Numai după faza picioarelor de lut şi de fier – perioada naţiunilor divizate – va veni ea. Urmează a fi întemeiată la a Doua Venire, când Domnul Hristos îi va despărţi pe cei neprihăniţi de cei nelegiuiţi (Mat. 25,31-34).

Când va veni, această piatră sau împărăţie „va izbi picioarele de fier şi de lut, va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii” şi „nici urmă nu s-a mai găsit din ele” (Dan. 2,34.35.44). Într-adevăr, a Doua Venire este un eveniment care va zgudui lumea.

A doua venire a Domnului Hristos şi umanitatea

A doua venire a Domnului Hristos va afecta ambele mari categorii de oameni: cei care L-au primit pe El şi mântuirea pe care El o aduce şi cei care I-au întors spatele.

Strângerea celor aleşi. Un important aspect al întemeierii împărăţiei celei veşnice a Domnului Hristos este strângerea tuturor celor mântuiţi (Mat. 24,31; 25,32-34; Marcu 13,27) în căminul ceresc pe care l-a pregătit Domnul Hristos (Ioan 14,3).

Când un şef de stat vizitează o altă ţară, numai puţine persoane pot face parte din grupul celor care-l primesc. Dar când vine Hristos, fiecare credincios care a trăit cândva, indiferent de vârstă, sex, educaţie, poziţie socială sau rasă, va participa la marea sărbătoare a revenirii Lui. Două evenimente fac posibilă această universală adunare: învierea drepţilor adormiţi şi înălţarea sfinţilor care sunt în viaţă.

  1. Învierea celor morţi în Hristos. La sunetul trâmbiţei anunţând revenirea lui Hristos, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi în „neputrezire” şi nemurire (1 Cor. 15,52.53). În acel moment, „întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tes. 4,16). Cu alte cuvinte, ei sunt înviaţi înainte ca sfinţii cei vii să fie luaţi la cer pentru a fi cu Domnul.

Cei înviaţi se reîntâlnesc cu aceia care au fost îndureraţi de dispa­riţia lor. Acum ei jubilează, exclamând: „Unde îţi este boldul, moar­te? Unde îţi este biruinţa, moarte?” (1 Cor. 15,55).

Nu corpurile acelea bolnave, bătrâne şi mutilate, care au coborât în mormânt vor ieşi la înviere, ci corpuri noi, nemuritoare, perfecte, care nu mai sunt marcate deloc de păcatul ce a cauzat degradarea lor. Sfinţii înviaţi, trăiesc experienţa desăvârşirii lucrării lui Hristos de refacere, restaurare, reflectând imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu în minte, suflet şi corp (1 Cor. 15,42-54; vezi şi capitolul 26 al cărţii de faţă).

  1. Luarea la cer a sfinţilor care sunt în viaţă. Când neprihăniţii cei morţi sunt înviaţi, neprihăniţii care sunt în viaţă pe pământ la a Doua Venire vor fi schimbaţi. „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15,53).

La revenirea Domnului Hristos, nicio categorie de credincioşi nu este favorizată, în detrimentul altor credincioşi. Pavel spune că acei credincioşi vii transformaţi, „vo[r] fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpin[e] pe Domnul în văzduh; şi astfel vo[r] fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4,17; cf. Evr. 11,39.40). Astfel, toţi credincioşii vor fi prezenţi la marea reuniune de la revenirea lui Isus – atât sfinţii înviaţi din toate veacurile, cât şi aceia care sunt vii la revenirea Domnului Hristos.

Moartea celor necredincioşi. Pentru cei mântuiţi, a Doua Venire este o ocazie de bucurie şi exaltare, dar pentru cei pierduţi este o ocazie de groază nimicitoare. Ei s-au opus atât de mult iubirii lui Hristos şi invitaţiilor Sale la mântuire, încât au fost prinşi în laţul amăgirilor (vezi 2 Tes. 2,9-12; Rom. 1,28-32). Când Îl văd pe Acela pe care L-au respins, venind ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, ei ştiu că ceasul pieirii lor a bătut. Copleşiţi de groază şi disperare, ei fac apel la creaţia neînsufleţită să-i acopere (Apoc. 6,16.17).

În acest timp, Dumnezeu va distruge Babilonul – uniunea tuturor religiilor apostate. „Şi va fi arsă de tot în foc” (Apoc. 18,8). Pe cel ce este conducătorul acestei confederaţii – taina nelegiuirii, cel nelegiuit – „Domnul îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2,8). Puterile răspunzătoare pentru impunerea semnului fiarei (vezi capitolul 13 al cărţii de faţă) vor fi „aruncate în iazul de foc, care arde cu pucioasă”. Iar restul celor răi vor fi „ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal” – Isus Hristos, Domnul (Apoc. 19,20.21).

Semnele revenirii iminente a Domnului Hristos

Scripturile nu numai că ne prezintă modul şi scopul revenirii Domnului Hristos, ci descriu şi semnele ce arată iminenţa acestui eveniment culminant. Primele semne anunţând a Doua Venire au avut loc la mai bine de 1.700 de ani după înălţarea Domnului Hristos, iar altele le-au urmat, contribuind astfel la punerea în evidenţă a faptului că venirea Sa este foarte aproape.

Semne în lumea naturală. Domnul Hristos a profetizat că vor fi „semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21,25), precizând că „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi slavă” (Marcu 13,24-26). Pe lângă acestea, Ioan a văzut că un mare cutremur va preceda semnele ce vor avea loc pe cer (Apoc. 6,12). Toate aceste semne vor marca sfârşitul celor 1.260 de ani de persecuţie (vezi cap. 13 al cărţii de faţă).

  1. Mărturia pământului. Ca împlinire a acestei profeţii, „cel mai mare cutremur cunoscut”[2] a avut loc la 1 noiembrie 1755. Ştiut sub numele de Cutremurul de la Lisabona, efectele lui s-au simţit în Europa, Africa şi America, acoperind o suprafaţă de peste şase mili­oane de kilometri pătraţi. Distrugerile cele mai mari le-a produs în Lisabona, Portugalia, unde numai în câteva minute a făcut una cu pământul clădiri publice şi locuinţe, făcând zeci de mii de victime.[3]

În timp ce efectele fizice au fost mari, şi impactul lui asupra gân­dirii timpului a fost la fel de mare. Mulţi din acea vreme l-au recunoscut ca un semn profetic al sfârşitului,[4] începând să ia serios în consideraţie judecata lui Dumnezeu şi zilele din urmă. Cutremurul de la Lisabona a dat un impuls studierii profeţiei.

  1. Mărturia soarelui şi a lunii. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a avut loc următorul semn menţionat în profeţie – întunecarea soarelui şi a lunii. Domnul Hristos a scos în evidenţă timpul împlinirii acestui semn, notând că el avea să urmeze după necazul cel mare – cei 1.260 de ani de persecuţie papală, despre care se vorbeşte în altă parte a Scripturii (Mat. 24,29; vezi şi cap. 13 al cărţii de faţă). Dar Hristos a spus că necazul ce avea să preceadă aceste semne va fi scurtat (Mat. 24,21.22). Datorită influenţei Reformei şi a mişcărilor generate de ea, persecuţia papală a fost, într-adevăr, scurtată, astfel încât pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, ea încetase aproape cu totul.

Ca împlinire a acestei profeţii, pe 19 mai 1780, o extraordinară întunecime a coborât asupra părţii nord-estice a continentului american.[5]

Reamintindu-şi acest eveniment, Timothy Dwight, preşedinte al Universităţii Yale, spunea: „Ziua de 19 mai 1780 a fost o zi remarcabilă. Lumânările au fost aprinse în multe case; păsărelele au tăcut şi s-au făcut nevăzute, iar păsările de curte s-au retras la culcare. […] Un gând general predomina, şi anume că ziua judecăţii a sosit.”[6]

Samuel Williams, de la Harvard, a consemnat că întunericul „a început odată cu norii venind din sud-vest, ’între orele 10 şi 11 dimineaţa’ şi a continuat până la miezul nopţii următoare, ’variind în intensitate şi durată în diferite localităţi’. În unele locuri, ’oamenii nu vedeau să citească în aer liber ceva tipărit’.”[7] După părerea lui Samuel Tenny, „întunericul serii care a urmat a fost, probabil, la fel de dens, cum nu s-a mai văzut de când cuvântul Celui Atotputernic a dat naştere luminii. […] Dacă orice corp luminos din univers ar fi fost înveşmântat într-o umbră impenetrabilă sau aruncat în nefiinţă, întunericul n-ar fi putut fi mai desăvârşit.”[8]

La ora 9 în seara aceea, a răsărit o lună plină, dar întunericul a persistat până după miezul nopţii. Când luna a devenit vizibilă, ea avea culoarea sângelui.

Ioan Vizionarul a profetizat evenimentele extraordinare ale acelei zile. După cutremur, scria el, „soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele” (Apoc. 6,12).

  1. Mărturia stelelor. Atât Domnul Hristos, cât şi Ioan au vorbit şi despre căderea stelelor, care va arăta că venirea Domnului Hristos este aproape (Apoc. 6,13; cf. Mat. 24,29). Marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833 – cea mai întinsă desfăşurare de stele căzătoare înregistrată vreodată – a împlinit această profeţie. S-a estimat atunci că un singur observator putea vedea aproximativ 60.000 de meteori pe oră.[9] Această ploaie a putut fi văzută din Canada în Mexic şi din mijlocul Atlanticului până în Pacific,[10] mulţi creştini recunoscând în ea împlinirea profeţiei biblice.[11]

Un martor ocular spunea că „abia dacă mai era un spaţiu pe firmament care să nu fie plin în fiecare moment cu aceste stele căzătoare, iar pe cer nu puteai vedea, în general, nicio deosebire; uneori însă, ele cădeau în grupuri, aducând aminte de smochin, care, atunci când este scuturat de vânt, îşi leapădă smochinele timpurii.”[12]

Domnul Hristos a dat aceste semne pentru a-i alerta pe creştini cu privire la apropiata Sa revenire, astfel încât să se poată bucura în aşteptarea lor şi să fie pe deplin pregătiţi pentru ea. „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, „să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Şi a adăugat: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21,28-31).

Aceste mărturii unice ale pământului, soarelui, lunii şi stelelor, care au avut loc într-o succesiune precisă şi la timpul profetizat de Domnul Hristos, le-au îndreptat multora atenţia către profeţiile refe­ritoare la a Doua Venire.

Semne în lumea religioasă. Scriptura a prezis că un număr important de semne în lumea religioasă vor marca perioada ce precede revenirea Domnului Hristos.

  1. Un mare reviriment religios. Cartea Apocalipsa face cunoscut faptul că o mare mişcare religioasă mondială se va forma înainte de a Doua Venire. În viziunea lui Ioan, un înger vestind revenirea Domnului Hristos simbolizează această mişcare. „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor’” (Apoc. 14,6.7).

Mesajul în sine indică momentul când trebuie să fie proclamat. Evanghelia veşnică a fost propovăduită în toate veacurile. Dar această solie, subliniind ideea de judecată din Evanghelie, nu putea fi proclamată decât în timpul sfârşitului, pentru că numai ea avertizează că „ceasul judecăţii a sosit”.

Cartea lui Daniel ne informează că în timpul sfârşitului profeţiile ei vor fi desigilate (Dan. 12,4). Atunci oamenii vor înţelege tainele ei. Desigilarea a avut loc atunci când perioada de 1.260 de ani a dominaţiei papale a ajuns la sfârşit, odată cu prizonieratul papei, în anul 1798. Relaţia dintre exilul papei şi semnele din lumea naturală i-a determinat pe mulţi creştini să studieze profeţiile în legătură cu evenimentele ce duc la a Doua Venire, având ca rezultat o nouă şi profundă înţelegere a acestora.

Această concentrare asupra celei de a Doua Veniri a dus şi la o reînviorare mondială a speranţei în această realitate viitoare. După cum Reforma a apărut în mod independent în diferite ţări în lumea creştină, tot aşa a fost şi cu mişcarea privind a Doua Venire. Natura mondială a acestei mişcări constituie unul dintre cele mai clare semne că revenirea Domnului Hristos se apropie. După cum Ioan Botezătorul a făcut pregătirile pentru prima venire a Domnului Hristos, tot astfel, această mişcare face pregătirile pentru a doua Sa venire – vestind mesajul din Apocalipsa 14,6-12, chemarea finală a lui Dumnezeu de a fi gata pentru glorioasa revenire a Mântuitorului (vezi capitolele 13 şi 24 ale cărţii de faţă).[13]

  1. Predicarea Evangheliei. Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate” (Fapte 17,31). Avertizându-ne cu privire la această zi, Domnul Hristos n-a spus că ea va veni atunci când toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Mat. 24,14). De aceea, Petru îi încurajează pe credincioşi să aştepte şi să grăbească „venirea zilei Domnului” (2 Petru 3,12).

Statisticile cu privire la traducerea şi distribuirea Bibliei în secolul al XX-lea arată creşterea mărturiei pe care o dă Biblia. În 1900, Biblia era accesibilă în 537 de limbi. În anul 1980, ea era tradusă, integral sau parţial, în 1811 limbi, reprezentând aproape 96% din populaţia lumii. De asemenea, distribuirea anuală a Bibliei s-a ridicat de la 5,4 milioane de Biblii în 1900, la 36,8 milioane de Biblii şi aproape o jumătate de miliard de fragmente din Biblie, în 1980.[14]

În plus, creştinii au acum la dispoziţie o varietate fără prece­dent de resurse pe care să le folosească în misiunea lor: agenţii de binefacere, instituţii educaţionale şi medicale, lucrători locali şi străini, transmisiuni radio şi de televiziune şi impresionante mijloa­ce financiare. Astăzi, puternice staţii de radio pe unde scurte pot transmite Evanghelia practic în fiecare ţară din lume. Folosite sub călăuzirea Duhului Sfânt, aceste resurse fără egal fac să fie realistă ţinta evanghelizării lumii în zilele noastre.

Adventiştii de ziua a şaptea, cu un număr de membri care reprezintă 700 de limbi şi 1.000 de dialecte, vestesc Evanghelia în 204 ţări. Aproape 93% dintre aceşti membri trăiesc în afara Americii de Nord. Publicăm materiale în 347 de limbi şi dialecte, iar lucrarea de publicare împreună cu lucrarea pe cale orală însumează un total de 822 de limbi. Convinşi că lucrarea medicală şi educaţională joacă un rol esenţial în îndeplinirea misiunii evanghelice, noi deţinem aproape 698 de spitale, cămine de bătrâni, clinici şi dispensare, 34 de orfe­li­na­te, 19 vapoare medicale, 28 de fabrici de alimente sănătoase, 101 co­legii şi universităţi, 1.385 de şcoli gimnaziale, 5.322 de şcoli elementare, 125 de şcoli biblice prin corespondenţă şi 33 de institute lingvistice. Cele 57 de edituri ale noastre produc literatură în 190 de limbi şi 157 de dialecte, iar staţiile noastre de radio pe unde scurte emit pentru aproximativ 75% din populaţia globului. Pe lângă acestea, sunt folosite în fiecare săptămână 5.512 posturi radio şi 2.252 de posturi de televiziune. Duhul Sfânt a binecuvântat din abundenţă eforturile noastre.

  1. Declinul religios. Proclamarea larg răspândită a Evangheliei nu înseamnă, în mod necesar, o creştere masivă a creştinismului autentic. Din contră, Scripturile profetizează un declin al adevăratei spiritualităţi către sfârşitul timpului. Pavel spune că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste frăţească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i pute­rea.” (2 Tim. 3,1-5)

Deci astăzi, iubirea de sine, de lucruri materiale şi de lume a subminat în multe inimi spiritul lui Hristos. Oamenii nu mai îngăduie ca principiile lui Dumnezeu şi legile Sale să le direcţioneze viaţa; fărădelegea predomină. „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24,12).

  1. O renaştere a papalităţii. Conform profeţiei biblice, la sfârşitul celor 1.260 de ani, papalitatea va primi „o rană de moarte”, dar care se va vindeca. Instituţia papală se va bucura de o reînnoită influenţă şi respect: „Şi tot pământul se mira după fiară” (Apoc. 13,3). Astăzi deja, mulţi văd în papa un conducător moral al lumii.

Într-o mare măsură, influenţa crescândă a papalităţii s-a produs din momentul în care creştinii au înlocuit autoritatea Bibliei cu tradiţiile, cu standardele omeneşti şi cu argumentele ştiinţifice. Astfel, au devenit vulnerabili în faţa „celui nelegiuit”, care lucrează prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase” (2 Tes. 2,9). Satana şi instrumentele sale vor realiza o confederaţie a răului, simbolizată prin trioul nesfânt al balaurului, fiarei şi profetului min­cinos, care va înşela lumea (Apoc. 16,13.14; cf. 13,13.14). Numai aceia a căror călăuză este Biblia şi care „ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus” (Apoc. 14,12) pot să reziste cu succes înşe­lăciunii copleşitoare pe care o aduce această confederaţie.

  1. Restrângerea libertăţii religioase. Revigorarea instituţiei papale va afecta în mod dramatic întreaga creştinătate. Libertatea reli­gioa­să – obţinută cu un mare preţ şi garantată prin separarea bisericii de stat – se va reduce şi, în final, va fi anulată. Cu sprijinul puternic al autorităţilor civile, această putere apostată va încerca să le impună tuturor oamenilor modul ei de închinare. Fiecare om va trebui să aleagă între a fi loial lui Dumnezeu şi poruncilor Sale sau a fi loial fiarei şi chipului ei (Apoc. 14,6-12).

Presiunea exercitată asupra oamenilor de a se conforma va lua şi forma constrângerilor de ordin economic. „Nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apoc. 13,17). În cele din urmă, aceia care refuză să se supună vor risca pedeapsa cu moartea (Apoc. 13,15). În această ultimă perioadă de necaz, Dumnezeu va interveni pentru poporul Său şi îi va elibera pe toţi aceia al căror nume este scris în cartea vieţii (Dan. 12,1; cf. Apoc. 3,5; 20,15).

Creşterea răutăţii. Declinul spiritual din sânul creştinismului şi renaşterea omului fărădelegii au dus la o neglijare din ce în ce mai mare a Legii lui Dumnezeu în biserică şi în viaţa credincioşilor. Mulţi au ajuns să creadă că Domnul Hristos a abolit Legea şi astfel creştinii nu mai sunt obligaţi s-o respecte. Această ignorare a Legii lui Dumnezeu a dus la o creştere a criminalităţii şi a imoralităţii.

  1. Escaladarea criminalităţii în lume. Lipsa de respect faţă de Legea lui Dumnezeu, manifestată în cea mai mare parte a lumii creştine, a contribuit la dispreţul societăţii moderne faţă de lege şi ordine. În toată lumea, criminalitatea creşte vertiginos, scăpată de sub control. Un raport al corespondenţilor din mai multe capitale ale lumii arăta: „La fel ca şi în Statele Unite, infracţionalitatea creşte în aproape toate ţările din lume.” „De la Londra la Moscova şi Johannesburg, crima devine repede o ameninţare majoră ce schimbă modul în care trăiesc mulţi oameni.”[15]
  2. Revoluţia sexuală. Dispreţul faţă de Legea lui Dumnezeu a dat la o parte, de asemenea, barierele decenţei şi ale purităţii, având ca rezultat o creştere a imoralităţii. Astăzi, relaţiile sexuale sunt idolatrizate şi comercializate prin filme, programe de televiziune, cântece, reviste şi reclame.

Revoluţia sexuală a rezultat într-o creştere şocantă a ratei divor­ţului, în apariţia unor aberaţii de genul „căsătorii deschise” sau schimbarea partenerilor, în violenţă sexuală asupra copiilor, un îngrozitor număr de avorturi, răspândirea homosexualităţii şi a lesbia­nismului, epidemie de boli venerice şi apariţia SIDA.

Războaie şi calamităţi. Înainte de revenirea Sa, spunea Domnul Isus, „un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri, vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumă, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer” (Luca 21,10-11; cf. Marcu 13,7.8; Mat. 24,7). Pe măsură ce sfârşitul se apropie şi conflictul dintre forţele satanice şi cele divine se intensifică, aceste calamităţi vor creşte în intensitate şi frecvenţă, producându-se la o rată fără precedent în zilele noastre.

  1. Războaie. Deşi războaiele au fost plaga omenirii în tot decursul istoriei, niciodată până în prezent ele n-au fost aşa globale şi aşa de distrugătoare. Primul şi al Doilea Război Mondial au cauzat mai multe victime şi suferinţe decât toate războaiele anterioare la un loc.[16]

Mulţi văd perspectiva unui alt conflict mondial. Cel de-al Doilea Război Mondial n-a eradicat războiul. De la încetarea acestuia au fost aproximativ „140 de conflicte purtate cu arme convenţionale, în care au murit circa 10 milioane de oameni”.[17] Ameninţarea cu un război termo-nuclear total atârnă asupra omenirii asemenea sabiei lui Damocles.

  1. Dezastre naturale. În ultimii ani, dezastrele s-au înmulţit semnificativ. Recentele cataclisme ale pământului şi vremii, venind une­le după altele, i-au făcut pe unii să se întrebe dacă nu cumva natura a ieşit din făgaşul ei şi lumea nu traversează profunde schimbări climatice şi structurale, care se vor intensifica în viitor.[18]
  2. Foamete. De multe ori a fost foamete în trecut, dar niciodată n-a avut loc la scara la care are loc în secolul acesta. Niciodată înainte lumea n-a avut milioane de oameni suferind fie de foamete, fie de malnutriţie[19] şi perspectivele asupra viitorului nu sunt strălucite. Proporţia fără precedent a foametei semnalează în mod clar că revenirea Domnului Hristos este iminentă.

Întotdeauna pregătiţi

Biblia ne asigură, în mod repetat, că Isus va reveni. Dar va reveni El peste un an? Peste cinci? Peste zece? Peste douăzeci? Nimeni nu ştie în mod sigur. Isus Însuşi declară: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mat. 24,36).

La sfârşitul lucrării Sale de pe pământ, Domnul Hristos a spus parabola celor zece fecioare, pentru a ilustra experienţa bisericii din zilele din urmă. Cele două categorii de fete reprezintă cele două fe­luri de credincioşi ce susţin că-L aşteaptă pe Domnul lor. Ei sunt numiţi „fecioare”, pentru că spun că au o credinţă curată. Candelele lor reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu; uleiul Îl simbolizează pe Duhul Sfânt.

Privite în mod superficial, aceste două grupe par a fi la fel; ambele au ieşit să-L întâmpine pe Mire, amândouă au ulei în candelele lor şi comportamentul lor nu pare să fie diferit. Toate au auzit solia revenirii în curând a lui Hristos şi o aşteaptă. Dar urmează o aparentă întârziere – credinţa lor urmează să fie pusă la probă.

Dar, dintr-odată, la miezul nopţii – în cel mai întunecat ceas al istoriei omenirii – ele aud strigătul: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpi­nare!” (Mat. 25,6). Acum, deosebirea dintre cele două categorii devine evidentă: unele nu sunt pregătite să-L întâmpine pe Mire. Aceste fecioare „nechibzuite” nu sunt ipocrite; ele respectă adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu. Dar le lipseşte uleiul – ele n-au fost sigilate de către Duhul Sfânt (Cf. Apoc. 7,1-3). Au fost mulţumite cu o lucrare superficială şi n-au căzut pe Stâncă, Isus Hristos. Ele au doar o formă de evlavie, dar lipsindu-le puterea lui Dumnezeu.

Când Mirele vine, numai acelea care sunt gata intră împreună cu El în odaia de nuntă, şi uşa se închide. În cele din urmă, fecioa­rele nechibzuite, care s-au dus să-şi cumpere ulei, se întorc şi zic: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar Mirele le răspunde: „Nu vă cunosc” (Mat. 25,11.12).

Cât de trist este că, atunci când Se întoarce pe acest pământ, Domnul Hristos va trebui să le spună astfel de cuvinte unora pe care îi iubeşte! El ne-a avertizat: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ‘Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege’” (Mat. 7,22.23).

Înainte de Potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe să avertizeze lumea de atunci cu privire la iminenta ei distrugere. La fel, Dumnezeu transmite întreita solie îngerească să avertizeze lumea să se pregătească pentru revenirea lui Hristos (vezi Apoc. 14,6-16).

Toţi aceia care primesc mesajul de milă transmis de Dumnezeu se vor bucura la ideea apropierii revenirii lui Hristos. Lor li se dă asigu­rarea: „Apoi mi-a zis: ’Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!’ Apoi mi-a zis: ’Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!’” (Apoc. 19,9). Cu adevărat, El „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, [ci] ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9,28).

Revenirea Mântuitorului va face ca istoria poporului lui Dumnezeu să ajungă la apogeu. În momentul eliberării, cu bucurie şi veneraţie, credincioşii lui Dumnezeu strigă: „Iată acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25,9).

[1] Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 1, p. 456, 894; vol. 2, p. 528, 784; vol. 3, p. 252, 744; vol. 4, p. 396, 846. Vezi, de asemenea, capitolul 24 al cărţii de faţă.

[2] G. I. Eiby, Earthquakes (New York, N.Y.: Van Nostrand Reinholdt Co., 1980), p. 164.

[3] Vezi Sir Charles Lyell, Principles of Geology (Philadelphia: James Kay, Jun. & Brother, 1837); vol. 1, p. 416-419; „Lisbon”, Encyclopedia Americana, ed. Francis Lieber (Philadelphia, PA: Carey and Lea, 1831) p. 10; W. H. Hobbs, Earthquakes (New York: D. Appleton and Co, 1907), p. 143; Thomas Hunter, An Historical Account of Earthquakes Extracted from the Most Authentic Historians (Liverpool: R. Williamson, 1756), p. 54-90; cf. White, Tragedia vea­curilor, p. 304, 305. Primele rapoarte menţionau 100.000 de morţi. Enci­clopediile moderne dau numai 60.000.

[4] Vezi John Biddolf, A Poem on the Earthquake at Lisbon (London: W. Owen, 1755), p. 9, citat în Source Book, p. 358; Froom, op. cit. vol. 2, p. 674-677. Pe 6 februarie 1756, Biserica Anglicană a ţinut o zi de post şi smerenie în memoria acestui cutremur (Idem). Vezi, de asemenea, T. D. Kendrick, The Lisbon Earthquake (London: Methuen & Co. Ltd, 1955), p. 72-164.

[5] White, Tragedia veacurilor, p. 306-308.

[6] Timothy Dwight, citat în Connecticut Historical Collections, comp. John W. Barber, ed. 2-a (New Haven, CT: Durrie & Peck and J. W. Barber, 1836), p. 403; citat în Source Book, p. 316.

[7] Samuel Williams, „An Account of a Very Uncommon Darkness in the State of New-England, May 19, 1780” în Memoirs of the American Academy of Arts and Sciences: to the End of the Year 1783 (Boston, MA: Adams and Nourse, 1785), vol. 1, p. 234, 235. Cf. Source Book, p. 315.

[8] Scrisoare a lui Samuel Tenny, Exeter [NH], decembrie 1785, în Collections of the Massachusetts Historical Society for the Year 1792 (Boston, MA: Belknap and Hall, 1792), vol. 1, p. 97.

[9] Peter M. Millman, „The Falling of the Stars”, The Telescope, 7 (Mai-iunie 1940, p. 60). Vezi de asemenea, Froom, op. cit., vol. 4, p. 295.

[10] Denison Olmsted, Letters on Astronomy, ed. 1840, p. 348, 349, în Source Book, p. 410, 411.

[11] Froom, op. cit., vol. 4, p. 297-300; cf. White, Tragedia veacurilor, p. 333, 334.

[12] Fenomene aşa cum au fost observate în Bowling Green, Missouri, consemnate în Salt River Journal, 20 noiembrie 1780, cum este citat în American Journal of Science and Arts, ed. Benjamin Silliman, 25 (1834), p. 382.

[13] Vezi Froom, op. cit., vol. 4, Damsteegt, Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission.

[14] David B. Barrett, ed. World Christian Encyclopedia. A Comparative Study of Churches and Religions in the Modern World A.D. 1900-2000 (Oxford Uni­versity Press, 1982), p. 13.

[15] „Abroad, Too, Fear Grips the Cities”, U. S. News and World Report, 23 fe­brua­rie 1981, p. 65.

[16] David Singer and Melvin Small, The Wages of War: 1816 – 1965. A Statistical Handbook (New York, N.Y: John Wiley & Sons, 1972), p. 66, 67.

[17] Margaret Thatcher, citată de Ernest W. Lefever şi E. Stephen Hung, The Apocalypse Premise (Washington, D.C.: Ethics and Public Policy Center, 1982), p. 394.

[18] Vezi Paul Recer, „Is Mother Nature Going Berserk?” U.S. News & World Report, 22 februarie 1982, p. 66.

[19] Un supliment special al publicaţiei Naţiunilor Unite, Development Forum, intitulat „Facts on Food”, noiembrie 1974, spune că „jumătate din populaţia lumii, 2 miliarde, este prost hrănită”, citat de Ronald J. Sider, Rich Christians in an Age of Hunger (New York, N.Y: Paulist Press, 1977), p. 228, n. 4. Cf. p. 16.

Vizualizări: 1.072