Info Adventist

Sugestii de lectură – Mișcarea Adventistă de ziua a șaptea din România

Este fascinant pentru oricine să observe istoria bisericii din care face parte, mai ales dacă este contemporan cu unele dintre dezvoltările acelei istorii. Iar cunoașterea istoriei propriei biserici este fundamentală pentru a ști de unde vii și de ce te afli acum aici…

MIȘCAREA ADVENTISTĂ DE ZIUA A ȘAPTEA DIN ROMÂNIA – DEMERS ISTORIC VALIDAT DE UNIVERSITATEA SORBONA, de Corneliu-Ghiocel Fitzai, Editura Viață și Sănătate, 2018…

Semnată de Corneliu-Ghiocel FITZAI, cetăţean elveţian de origine română, lucrarea „Mişcarea adventistă de ziua a şaptea din România” apare postum, după 15 ani de cercetare asiduă, la numai jumătate de an după decesul autorului la Berna.

Teza doctorală în istorie modernă şi contemporană pentru obţinerea titlului de Doctor al Universtităţii Sorbona, susţinută la data de 22 iunie 2007, s-a bucurat de un juriu de excepţie:

Jean-Paul BLED (coordonator teză) – profesor de istorie contemporană la Universitatea Sorbona-Paris şi director al Centrului de studii germanice din Strasbourg; Jacques BARRAT (preşedintele juriului) – profesor de geopolitică-media la Institutul Francez de Presă, Universitatea Panthenon-Assas Paris II; Dan BERINDEI – vice-preşedinte al Academiei Române şi profesor asociat al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi François-Georges DREYFUS – director al Institutului de Studii Politice, profesor emerit al Universităţii Strasbourg şi profesor emerit al Universităţii Sorbona-Paris IV.

Cartea îndeplinește rigorile academice ale unei teze de doctorat, având la bază o documentare solidă.

Despre modul cum a fost concepută și documentată lucrarea, autorul spune: „Ajungând la miezul problematicii, pentru a duce la bun sfârșit acest proiect, ne-am organizat cercetările urmând metoda cronologică, în trei părți principale, cu un preambul destinat să clasifice Mișcarea adventistă în funcție de tipologia sectelor și să-i stabilească locul în lumea creștină. Studiul diacronic, în primele două părți, îmi permite înțelegerea genezei Mișcării adventiste din România începând cu secolul al XVI-lea, precum și perioada sa de pivotare către și dinspre Statele Unite ale Americii.

A treia parte face indispensabilă prezentarea unei istorii paralele în contextul variațiilor politice și sociale ale acestei țări și evidențiază mijloacele și metodele de reimplantare, dezvoltare și consolidare a Bisericii Adventiste, mișcare grefată pe societatea românească ortodoxă începând cu anul 1870.

Autorul postulează originea transilvăneană a Mişcării adventiste. O identifică în formă embrionară în mişcările sabatariene anabaptiste din secolele XVI-XVII, suprapuse mişcărilor trinitariene sau antitrinitariene autohtone, pe axa Anglia – Spania – Italia – Transilvania.

Dacă la începutul primului mileniu după Christos, creştinismul era asimilat unei secte iudaice, după şaisprezece secole clerul celor patru religii acceptate de stat (catolică, luterană, calvină şi unitariană) se dovedeşte ostil sabatarianismului, considerându-l „o sectă iudaizantă” sau „o sectă sabatistă”.

Mişcarea sabatariană s-a născut prin studierea şi interpretarea Sfintelor Scripturi, în spiritul marilor reformatori, dar şi din ideile disidenţilor persecutaţi în Europa din pricina concepţiilor lor religioase. A fost găzduită inţial în Transilvania voievodatelor independente ale anilor 1568 care, după proclamarea la Turda a libertăţii nelimitate de predicare a oricărei credinţe creştine, a fost ca o oază de libertate religioasă a bătrânului continent. S-a mutat apoi în Lumea Nouă metamorfozată în baptismul de ziua a şaptea, a dat contur mişcărilor millerite şi conţinut adventismului de ziua a şaptea.

Corneliu Fitzai pune reîntoarcerea sabatariansimului în Europa, de acum sub forma adventismului de ziua a şaptea, pe seama a trei momente: Czechovski, Conradi şi colaboratorii din Transilvania şi România a celui din urmă.

De aici istoria adventismului din România curge, documenattă fiind de surse mai sigure, publicații adventiste, documente ale statului român, referiri ale terților.

Lucrarea este amplă( 660 de pagini) și cuprinde un număr impresionant de anexe(253 de pagini), practic documente utilizate în redactare.

O carte care merită atenție, atât prin faptul că este întocmită prin respectarea criteriilor academice, cât și prin documentația riguroasă pe care o pune la dispoziția cititorului. Se poate discuta despre teza enunțată de autor, dar asta nu scade cu nimic meritele întocmirii unei astfel de lucrări atât de necesară.

Lectură atentă, nostalgică și…care pune pe gânduri…

Dr. Valeriu Petrescu