Noutăți

Info Adventist

Nu privi în altă parte

Privește și lasă-te privit

Întotdeauna m-au fascinat chipurile. Copil fiind, cu ochii larg deschiși, așezat într-un cărucior de cumpărături de la supermarket în timp ce mama alegea ce legume și fructe erau necesare pentru următoarea săptămână, îmi amintesc că urmăream oamenii în mod intenționat. În lumea de dinainte, fără telefoane inteligente sau tablete, dacă puteam să-i privesc pe oamenii din jurul meu, nu aveam nicicând nevoie de alte jucării sau distracții.

Nu eram singurul. Oamenii de știință ne spun că puține impresii vizuale pot să fie comparate cu interesul oamenilor față de chipuri. În cadrul unei teze de doctorat, susținută la Universitatea din Oslo, Norvegia, cercetătoarea Olga Chelnokova a studiat modul în care sistemul nostru vizual este capabil să ne îndrepte atenția spre cele mai importante informații de pe chipurile umane. „Manifestăm multă curiozitate vizavi de fețele oamenilor; uitându-ne la ele, vedem istorii și evaluăm valoarea lor estetică”, spune Chelnokova. Privind o față atractivă declanșăm un răspuns fizic, ce creează simțăminte de plăcere comparabile cu savurarea unei mâncări gustoase sau primirea veștii că tocmai am câștigat la loterie.[1]*

Toți ne-am confruntat cu incapacitatea de a vedea și de „a citi” cu adevărat fețe în minunata lume nouă a Covid-19, în ultimele paisprezece luni. Măștile au ocupat locul central. Emoțiile sunt dificil de transmis și de recepționat atunci când ochii devin singura porțiune vizibilă a feței unui partener de conversație care se află la doi metri de noi.

Fața lui Dumnezeu

În Scriptură ni se spune că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu și să trăiască (Ex. 33:20). Sfințenia lui Dumnezeu și păcătoșenia umană nu merg împreună, pentru că odată cu căderea omului în păcat s-a schimbat modul în care putem să relaționăm cu Creatorul nostru. Adam și Eva au încercat să se ascundă de Dumnezeu, după ce mâncaseră din pomul cunoștinței binelui și răului. Când au auzit vocea Domnului, care umbla prin grădina Edenului, au căutat să se ascundă. Simplul gând de a încerca să te ascunzi în spatele copacilor sau al vegetației este ridicol și ilustrează pierderea completă a conexiunii dintre oameni și Creatorul lor.

Dar dragostea și dorul lui Dumnezeu pentru creația Sa nu pot să fie oprite de tufișuri mari, de păduri luxuriante, aparent de nepătruns, și nici chiar de măști. „Unde ești?” (Gen. 3:9) se aude peste veacuri, Dumnezeu știind că dorim fierbinte să fim răscumpărați și că ne este foame de dragoste și acceptare. În relatarea Genezei, întrebarea Unde ești? nu cere un răspuns care să ofere informații. Este încercarea vocală a lui Dumnezeu de a ajunge la cei pierduți și de a-i reconecta cu o nouă realitate, care necesită, în cele din urmă, o re-creație și un nou început.

Binecuvântarea

Numeri 6:22-27 este unul dintre cele mai cunoscute texte din cartea Numeri. El este utilizat în sinagogi și în biserici și face parte din diverse lecționare creștine[2]. Reprezintă punctul culminant liturgic și teologic din perioada de educare a poporului Israel, aflat la poalele Sinaiului. Cele trei versuri poetice, care cresc în intensitate, din versetele 24-26, descriu natura binecuvântărilor pe care preoții trebuiau să le invoce peste Israel. Este una dintre modalitățile lui Dumnezeu de reconectare cu poporul Său, care se rătăcise, asemenea oii pierdute:

„Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!

Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine!

Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”

Fiecare vers este guvernat de o acțiune verbală divină urmată de o manifestare concretă. Atunci când ne binecuvântează, Dumnezeu ne păzește. Când face să lumineze (sau să zâmbească) fața Sa peste noi, ne promite har. Atunci când Își înalță fața peste noi, căpătăm în sfârșit ceea ce dorim cu atâta disperare, găsim shalom, „pace”.

În Vechiul Testament, acțiunea de a face ca fața cuiva să strălucească asupra altuia exprimă favoare, plăcere și bunăvoință (cf. Ps. 67:1; 119:132). Înălțarea feței cuiva descrie acțiunea concretă de întoarcere a privirii spre cineva sau ceva (ca în 2 Împărați 9:32). Expresia poate să comunice, la figurat, acceptare sau favoare (Iov 11:15; 22:26). Când Dumnezeu privește la copiii Săi, ei găsesc, în sfârșit, pacea. În binecuvântarea preoțească din Numeri 6:22-27, această frază finală a binecuvântării indică punctul de final. Deplinătatea, bunăstarea și pacea sunt rezultatele prezenței divine în viața noastră. Suntem, în sfârșit, suficient de aproape ca să ne odihnim în pacea Lui, în ciuda luptelor și provocărilor noastre constante. Putem să ne odihnim în El, pentru că zâmbește la noi, nu pentru calitățile noastre, ci pentru că ne-am întors în sfârșit spre El, savurând bunătatea și iubirea care se pot citi pe Fața Lui.

Versetul 27 încheie această parte spunându-ne că, de fiecare dată când un preot rostește această binecuvântare, numele lui Dumnezeu este pus în mod figurat peste cei care o primesc. Punerea numelui peste cineva sau ceva sugerează relația proprietar – proprietate. În sfârșit, Îi aparținem.

Întoarcerea spre binecuvântare

Multe picturi medievale celebre din catedralele impresionante ale Europei, care Îl zugrăvesc pe Dumnezeu și lucrarea Sa din Scripturi, ne arată un Dumnezeu cu privire încruntată, pătrunzătoare sau amenințătoare. De acord! Ceea ce vede El în viața noastră este adesea dezamăgitor și necorespunzător. Dar aceasta nu este imaginea Cuvântului care S-a făcut trup ca să-i caute și să-i mântuiască pe cei pierduți.

Când Filip I-a cerut Domnului Isus: „Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns” (Ioan 14:8), răspunsul pe care l-a primit a fost educativ nu doar pentru ucenicii care Îl ascultau pe Învățătorul, ci ne indică și nouă direcția corectă: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: «Arată-ne pe Tatăl»?” (versetul 9).

Putem să vedem fața Tatălui în Domnul Isus? Putem să recunoaștem caracterul milostiv și drept al lui Dumnezeu, descris în Exodul 34:6-7, atunci când Îl vedem pe Isus vindecând leproși, înviind morți, jucându-Se cu copii sau implicându-Se în discuții cu publicul Său, chiar dacă acolo erau unii care căutau să-L împiedice și să-L prindă? Îl vedem pe Dumnezeu când ne aducem aminte de Domnul Isus atârnând pe cruce și suferind agonia celei de a doua morți, pentru ca noi să putem trăi veșnic împreună cu El?

Îmi place să privesc chipurile zâmbitoare ale celor care mă iubesc și care au grijă de mine, pentru că ele îmi oferă o reflectare plăpândă a lui Dumnezeu, care face să lumineze fața Sa peste mine și Își înalță fața peste mine, făgăduindu-mi pacea Sa. Așadar, abandonează-te bunăvoinței, bunătății și păcii Sale și, indiferent de condiții, nu privi în altă parte.

Despre autor: Gerald A. Klingbeil este redactor al Adventist Review.

Sursa: Adventist Review

[1] Universitatea din Oslo, „Why We Look at Pretty Faces” [De ce ne uităm la fețele plăcute] Science Daily, 10 nov. 2015, online pe https://www.sciencedaily.com/releases/2015/11/151110102344.htm

[2] N.tr.: lecționar = carte bisericească conținând textele evangheliilor (dar și cele ale apostolilor), aranjate în ordinea în care sunt citite în decursul anului (sursa dexonline.ro).