Noutăți

Info Adventist

Când argumentele logice nu mai sunt suficiente

A-L urma pe Cel care a spus „Eu sunt adevărul” necesită o înțelegere cerească a realității înconjurătoare.

De curând, Emily, o membră a bisericii mele, s-a împrietenit cu Jennifer (folosesc două nume imaginare) în timpul orelor de gimnastică ale fetelor lor. În timp ce le urmăreau pe micuțele lor de patru ani făcând tumbe și sărituri, au început să vorbească și s-au împrieteni repede, ajungând rapid la subiecte foarte profunde.

În fiecare săptămână Jennifer îi povestea lui Emily câte puțin din povestea ei, și de fiecare dată, ambele femei plângeau. Jennifer i-a povestit că provenea dintr-o familie creștină fundamentalistă, foarte toxică și abuzivă. Era mereu făcută de rușine, inoculându-i-se permanent ideea devastatoare că valoarea și identitatea ei se bazau pe conformarea ei față anumite standarde stricte.

Este de la sine înțeles faptul că Jennifer ajunsese în punctul în care respingea totul. Dacă doar asta înseamnă o religie organizată, de ce să își mai bată capul cu vreuna? Trăise prea mult timp într-un mediu traumatizant. Cu hotărâre și mereu conștientă de misiunea lui Dumnezeu, Emily a stat alături de Jennifer în durerea ei, săptămână după săptămână, ascultând-o cum se descărca de suferinţa acumulată. Misionară pentru Hristos, Emily înțelege că noi suntem chemați să întruchipăm Evanghelia și să le oferim altora ocazia să-și spună poveștile de viață fără să-i judecăm, fără să-i condamnăm sau fără să încercăm să ne folosim de experiența lor pentru a-i „converti”.

Și totuși, deloc surprinzător, Jennifer a fost câștigată de o astfel de atitudine. I-a mărturisit lui lui Emily că ea crede încă în Dumnezeu și că îi lipsesc mult muzica și cântatul. Era foarte sceptică doar cu privire la chestiunile legate de biserică.

În acel punct, Emily a început să-i spună despre biserica noastră locală, despre misiunea noastră de a fi o comunitate „sigură și slujitoare” care Îl are pe Hristos în centrul preocupărilor și vieții și care îi iubește pe oameni. I-a spus, de asemenea, lui Jennifer că în comunitatea noastră nu se folosește rușinea ca armă de promovare a conformării, ci ea îi invită pe oameni în familia lui Dumnezeu, indiferent de stadiul credinței (sau necredinței) în care se află, având încredințarea că fiecare om este înzestrat cu demnitate și valoare. Emily și-a scos telefonul și i-a arătat un clip al biserici noastre, care exprima chiar aceste valori. Apoi, într-un mod delicat a invitat-o să vină cândva în cercul bisericii noastre, asigurând-o că nu este nicio problemă dacă nu va răspunde niciodată invitației ei.

Povestea noastră se află în acest punct. Nu știu dacă Jennifer va veni în biserica noastră și se va închina împreună cu noi. Nu știu dacă va sta la masă, în sufrageria lui Emily, și se vor bucura amândouă de părtășie spirituală. Aceasta este o poveste în desfășurare.

Dar pentru că Emily a împărtășit-o cu mine, deodată mi s-a aprins un beculeț. Nu știu sigur, dar cred că, după acea invitație care persistă în mintea lui Jennifer, au apărut două întrebări, una formulată și alta neformulată.

Și aceste întrebări sunt din două lumi diferite – de fapt le despart secole – dar cei mai mulți dintre noi, creștinii adventiști, care trăim încă într-o altă lume și într-un alt secol, nu înțelegem semnificația deosebit de importantă a acestei schimbări.

Din păcate, cei mai mulți dintre noi punem întrebări și răspundem la întrebări din secolul al XIX-lea. Ca urmare, mărturia noastră are de suferit.

Noi doar „gândim lucruri”?

Creștinismul american din care a apărut adventismul a ajuns la maturitate la finalul epocii iluministe. În secolul al XVIII-lea, societatea occidentală a trecut printr-o revoluție intelectuală, în care rațiunea și raționalismul au devenit regi. În timp ce înainte de iluminism, lumea era un loc vrăjit, așa cum o prezenta filosoful Charles Taylor, iluminismul a scos lumea de sub vrajă. Dintr-odată, nu Dumnezeu susținea lumea în mod magic, ci lumea era guvernată de legi naturale, care puteau fi observate, măsurate și calculate.

Deși creștinismul, în cea mai mare parte, s-a simțit amenințat de iluminism, a realizat repede că trebuie să-l îmbrățișeze dacă vrea să se implice în societate în termenii ei. A adoptat, astfel, ipotezele iluministe, cu puternicul lor accent pe cercetarea științifică. Istoricii au observat că protestanții americani, în special cei din secolul al XIX-lea, au utilizat metoda științifică a lui Francis Bacon pentru a apăra puncte de vedere religioase. Bacon, filosof englez care a trăit în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, a fost procuror general și Lord cancelar al Angliei, dar a fost remarcat cel mai mult pentru dezvoltarea unei abordări inductive a științei, care a dus la recunoașterea lui ca părinte al științei moderne.

Această metodă a devenit lentila prin care protestanții din secolul al XIX-lea priveau lumea și citeau Biblia. Biblia a devenit, în primul rând, o carte de informații obiective, care conținea date și puncte de vedere care trebuiau exploatate pentru a ajunge la concluzii cu caracter general. Dacă cineva folosește formulele corecte, poate oferi răspunsurile corecte, așa cum procedează un farmacist când prepară o rețetă.

Astfel, preocuparea primordială a interpretului biblic era aceea de a stabili corectitudinea concluziilor cuiva, folosind metode științifice. Așa cum omul de știință se putea baza pe certitudinea concluziilor sale folosind formule corecte, la fel putea și interpretul biblic. Mai mult, ei puteau să fie siguri că oricine nu era de acord cu concluziile lor era în mod intenționat un rebel, deoarece metoda inductivă, corect întrebuințată, stabilea întotdeauna „fapte” teologice obiective, pe care o persoană onestă nu le putea contesta.

Ar remarca faptul că toate acestea au fost necesare, bune și relevante pentru acea vreme. O astfel de metodă, utilizată de adventiști, ne-a oferit materia primă, cum ar fi Sabatul, sanctuarul, a doua venire, ș.a., care ne-a ajutat să alcătuim cea mai frumoasă și cea mai solidă imagine cu privire la Dumnezeu, construită corect, pe care am întâlnit-o vreodată. Această materie primă a fost, probabil, descoperită, pentru că am utilizat metoda inductivă. De aceea, Îi aducem laudă lui Dumnezeu pentru o astfel de abordare.

Provocarea cu care ne confruntăm constă nu numai în contextul nostru cultural actual în care se pun altfel de întrebări, iar lumea se privește prin altfel de lentile, ci și aceea că noi nu doar „gândim lucruri”, așa cum spunea James K. A. Smith. Ca ființe omenești, noi, de asemenea, simțim lucruri: din sfera relațională, socială sau fizică. Noi suntem ființe complete. Cu alte cuvinte, ne dorim să întâlnim „adevărul” în toată frumusețea lui, nu doar în forma lui rațională, ca o listă de adevăruri pe care le acceptăm sau nu la nivel cognitiv.

În mod uimitor, potrivit Sfintei Scripturi, ideea de „adevăr” este mai amplă decât definiția îngustă dată ei de iluminism. Pentru a fi sigură, ea include conținut cognitiv și rațional; dar presupune mult mai mult. În evreiește, cuvântul adevăr nu are prea mult de-a face cu corectitudinea unui enunț, ca și cum ar fi pur și simplu un fapt științific; cuvântul ‘emet denotă ideea de „soliditate”, „loialitate”, „siguranță”.

Cu alte cuvinte, „adevărul” are dimensiuni nu numai intelectuale, ci și relaționale, sociale și emoționale. Astfel, nu este de mirare că atunci când a definit adevărul, Isus a spus: „Eu sunt… adevărul” (Ioan 14:6). Adevărul este o Persoană, nu doar o  afirmație corectă. Acest lucru a vrut să-l exprime și Ellen White atunci când a utilizat una dintre expresiile ei preferate, care descrie căutarea noastră: noi vrem „adevărul, așa cum este El în Isus”.

Așadar, noi suntem oameni ai Adevărului, nu doar pentru că se întâmplă să predicăm și să proclamăm idei corecte. Noi suntem oameni ai Adevărului, atunci când suntem credincioşi, fermi, demni de încredere; când trăim o viaţă care dă pe față roada Duhului în mod constant (vezi Galateni 5:22,23). O biserică ce proclamă cu hotărâre „adevărul prezent”, dar care neglijează sau uneori chiar minimalizează roada Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea și autocontrolul – nu este una care iubește, apreciază sau proclamă Adevărului.

Probabil că nu există cuvinte mai solemne și mai provocatoare pe acest subiect decât cele ale lui Ellen White. „Mulți cred că sunt creștini, doar pentru faptul că subscriu la anumite dogme teologice”, observă ea. „Dar ei n-au adus adevărul în viața de toate zilele… Oamenii își pot mărturisi credința în adevăr; dar, dacă aceasta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori și evlavioși, atunci această credință este un blestem pentru ei și, prin influența lor, un blestem pentru lume.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 309, în orig.).

Prezentați lumii o viziune completă!

Dar aceasta înseamnă să umpleți breșa dintre adevăr și Adevăr. În lume, sunt mii de femei asemenea lui Jennifer, aduse în pragul epuizării de comunitățile religioase care s-au mulțumit cu o versiune inductivă a adevărului, deși Dumnezeu ne cheamă să ne continuăm drumul, lăsându-l în urmă Bacon, către o experiență a Adevărului mai frumoasă, mai robustă și mai împlinitoare. Iar atunci când, în cele din urmă, o vom îmbrățișa, sunt convins că vom aprinde lumea.

Sursa: Adventist Review