Biserica

Botezul

Prin botez, noi ne mărturisim credinţa în moartea şi învierea lui Isus Hristos şi dăm mărturie privind moartea noastră faţă de păcat şi hotărârea de a duce o viaţă nouă. În acest fel, Îl recunoaştem pe Hristos ca Domn şi Mântuitor, devenim parte din poporul Lui şi suntem primiţi ca membri de către biserica Sa. Botezul este un simbol al unirii noastre cu Hristos, al iertării păcatelor noastre şi al faptului că L-am primit pe Duhul Sfânt. Botezul are loc prin scufundarea în apă şi este con­diţionat de mărturisirea credinţei în Isus şi de dovezi ale po­căinţei de păcat. Este precedat de instruire în adevărurile Sfin­telor Scripturi şi de acceptarea învăţăturilor lor. (Rom. 6,1-6; Col. 2,12.13; Fapte 16,30-33; 22,16; 2,38; Mat. 28,19.20.)

Nyangwira, care trăia în Africa Centrală, nu considera botezul o simplă preferinţă. Timp de mai bine de un an, ea a studiat cu mult zel Biblia. Îşi dorea mult să devină creştină.

Într-o seară, i-a împărtăşit soţului ei din lucrurile pe care le învăţase. Violent şi furios, el a strigat: „Nu vreau o religie ca asta în casa mea şi, dacă mai continui să studiezi, te omor.” Deşi afectată, Nyangwira a continuat să studieze şi nu peste mult timp a fost gata pentru botez.

Înainte de a pleca de acasă pentru serviciul divin de botez, Nyangwira a îngenuncheat cu respect înaintea soţului ei şi i-a spus că urmează să primească botezul. El a pus mâna pe cuţitul cel mare de vânătoare şi a strigat: „Ţi-am spus că nu vreau să fii botezată. În ziua în care te vei boteza, te voi ucide.”

Dar Nyangwira, hotărâtă să-L urmeze pe Domnul, a plecat cu ecourile ameninţărilor soţului ei răsunându-i în urechi.

Înainte de a intra în apă, ea şi-a mărturisit păcatele şi şi-a consacrat viaţa Mântuitorului ei, neştiind dacă nu cumva în ziua aceea va trebui să-şi şi dea viaţa pentru Domnul. Însă pacea i-a cuprins inima în timp ce era botezată.

Când s-a întors acasă, ea i-a adus soţului ei cuţitul.

„Te-ai botezat?” a întrebat el plin de mânie.

„Da”, a răspuns Nyangwira simplu. „Uite cuţitul!”

„Eşti gata să fii omorâtă?”

„Da, sunt!”

Uimit de curajul ei, soţul n-a mai vrut s-o omoare.[1]

Cât de important este botezul?

Este botezul atât de important ca să merite ca cineva să-şi rişte viaţa pentru el? Cere Dumnezeu cu adevărat botezul? Depinde mântuirea de botez?

Exemplul lui Isus. Într-o zi, Domnul Isus a ieşit din atelierul de tâmplărie din Nazaret, Şi-a luat la revedere de la familie şi a plecat la Iordan, unde Ioan, vărul Său, predica. Apropiindu-Se de Ioan, El a cerut să fie botezat. Uimit, Ioan a încercat să-L abată de la hotărârea Lui, spunând: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”

„Lasă-Mă acum”, a răspuns Isus, „căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Mat. 3,13-15).

Botezul lui Isus i-a conferit pentru totdeauna acestui sacrament[2] aprobarea divină (Mat. 3,13-17.21.25). Botezul este un element al neprihănirii la care putem contribui cu toţii. Dacă Domnul Hristos, Cel fără păcat, a fost botezat, atunci şi noi, cei păcătoşi, trebuie să facem la fel.

Porunca lui Isus. La sfârşitul lucrării Sale de slujire, Hristos le-a poruncit ucenicilor: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28,18-20).

Prin această însărcinare, Hristos a arătat clar că El cere botezarea acelora care doresc să intre în biserica Sa – împărăţia Sa spirituală. Când, prin lucrarea ucenicilor, Duhul Sfânt îi determina pe oameni să se pocăiască şi să-L accepte pe Isus ca Mântuitor personal, aceştia trebuiau să fie botezaţi în numele Treimii divine. Botezul lor avea să demonstreze că ei intraseră într-o legătură personală cu Hristos şi se angajau să trăiască în armonie cu principiile împărăţiei harului Său. Hristos Şi-a încheiat porunca de a boteza, cu asigurarea: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

După înălţarea la cer a Domnului Hristos, apostolii au făcut cunoscută necesitatea şi urgenţa botezului (Fapte 2,38; 10,48; 22,16). Ca răspuns, mulţimi au fost botezate, formând biserica Noului Testament (Fapte 2,41.47; 8,12), acceptând autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.

Botezul şi mântuirea. Hristos a predicat astfel: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Marcu 16,16). În biserica apostolică, botezul urma în mod natural acceptării lui Hristos. Era o confirmare a credinţei noului creştin (Fapte 8,12; 16,30-34).

Petru a folosit experienţa lui Noe din timpul Potopului pentru a ilustra legătura dintre botez şi mântuire. În perioada antediluviană, păcatul ajunsese la astfel de proporţii, încât, prin Noe, Dumnezeu a avertizat lumea să se pocăiască sau, de nu, va fi nimicită. Numai opt persoane au crezut, au intrat în corabie şi „au fost scăpate prin apă”. „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi”, spunea Petru, „şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos” (1 Petru 3,20.21).

Petru a explicat astfel că noi suntem mântuiţi prin botez, aşa cum Noe şi familia sa au fost salvaţi prin apă. Desigur că Dumnezeu, şi nu apele Potopului, l-a salvat pe Noe. Tot la fel, sângele lui Hristos, şi nu apa botezului, îndepărtează păcatul de cel credincios. „Dar bote­zul, asemenea ascultării [lui Noe] de a intra în corabie, este ’reacţia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu’. Când omul, prin puterea lui Dumnezeu, are această reacţie, mântuirea oferită ’prin învierea lui Isus’ intră în vigoare.”[3]

Cu toate acestea, deşi este legat în mod vital de mântuire, bo­tezul nu garantează mântuirea.[4] Pavel a considerat experienţa exo­dului poporului Israel ca fiind o reprezentare simbolică a botezului.[5] ”Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească!” Scufundaţi în apă – adică norul de deasupra şi apa de pe toate părţile –, israeliţii au fost în mod simbolic botezaţi în timp ce traversau Marea Roşie. Totuşi, în ciuda acestei experienţe, „cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,1-5). Tot la fel şi astăzi, botezul nu asigură în mod automat mântuirea. Experienţa lui Israel a fost scrisă pentru „învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,11.12).

„Un singur botez”

Administrarea botezului diferă în lumea creştină. Unii folosesc imersiunea, sau scufundarea, alţii aspersiunea, sau stropirea, iar alţii turnarea sau vărsarea apei. O caracteristică a unităţii pe care Duhul o aduce în biserica lui Dumnezeu este practicarea „unui singur botez” (Ef. 4,5).[6] Ce spune Biblia despre semnificaţia termenului „a boteza” – despre practica în sine şi despre semnificaţia lui spirituală?

Sensul cuvântului „botez”. Cuvântul „botez” vine de la verbul grecesc baptizo, care implică imersiunea, deoarece derivă din verbul bapto, însemnând „a afunda în sau sub”.[7] Când verbul „a boteza” se referă la botezul cu apă, include şi ideea de imersiune sau cufundare a unei persoane sub apă.[8]

În Noul Testament, verbul „a boteza” este folosit cu referire (1) la botezul cu apă (Mat. 3,6; Marcu 1,9; Fapte 2,41); (2) ca o metaforă a suferinţelor şi morţii lui Hristos (Mat. 20,22.23; Marcu 10,38.39; Luca 10,50); (3) la venirea Duhului Sfânt (Mat. 3,11; Marcu 1,8; Luca 3,16; Ioan 1,33; Fapte 1,5; 11,16) şi (4) la abluţiuni sau spălarea rituală a mâinilor (Marcu 7,3.4; Luca 11,38). Acest al patrulea sens denotă spălarea pentru curăţarea de impurităţile ceremoniale şi nu legitimează botezul prin turnarea apei.[9] Scriptura foloseşte substantivul „botez” atât pentru botezul cu apă, cât şi pentru moartea lui Hristos (Mat. 3,7; 20,22).

  1. K. Howard observă că Noul Testament nu oferă „nicio dovadă a faptului că botezul prin stropire a fost vreodată o practică apostolică, dar, într-adevăr, există dovezi că această practică a fost introdusă mai târziu.”[10]

Botezul în Noul Testament. Cazurile amintite în Noul Testament privind botezul cu apă implică scufundarea. Citim că Ioan boteza în râul Iordan (Mat. 3,6; Marcu 1,5) şi „în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape” (Ioan 3,23). Numai scufundarea cerea „multe ape”.

Ioan L-a scufundat pe Isus. El L-a botezat pe Isus „în Iordan” şi, după botez, Isus „a ieşit… din apă” (Marcu 1,9.10; Mat. 3,16).[11]

Biserica apostolică a botezat, de asemenea, prin scufundare. Când Filip, evanghelistul, l-a botezat pe eunucul etiopian, „s-au pogorât amândoi în apă” şi „au ieşit afară din apă” (Fapte 8,38.39).

Botezul în istorie. Înainte de era creştină, iudeii îi botezau pe prozeliţii lor prin scufundare. Esenienii de la Qumran au urmat practica scufundării atât pentru membri, cât şi pentru convertiţi.[12]

Dovezile din picturile din catacombe şi biserici, din mozaicurile de pe pardoseli, ziduri sau tavane, din sculpturi şi din ilustraţiile conţinu­te de exemplare străvechi ale Noului Testament dau mărturie cu priso­sinţă despre scufundare, ca fiind modul normal de botezare în biserica creştină, în perioada primelor 10-14 secole.[13] Baptisteriile din vechile catedrale, biserici şi ruine din nordul Africii, Turcia, Italia, Franţa şi din alte locuri dau încă mărturie despre vechimea acestei practici.[14]

Semnificaţia botezului

Semnificaţia botezului este strâns legată de modul în care se realizează botezul. Alfred Plumer spunea: „Numai când botezul este administrat prin scufundare, este văzută deplina lui semnificaţie.”[15]

Simbol al morţii şi învierii lui Hristos. După cum „a fi acoperit de ape” simbolizează necazuri şi suferinţe copleşitoare (Ps. 42,7; 69,2; 124,4.5), tot astfel, scufundarea Domnului Isus în apa botezului este un simbol profetic al suferinţelor, morţii şi îngropării Sale (Marcu 10,38; Luca 12,50), iar ieşirea din apa botezului vorbeşte despre învierea Sa (Rom. 6,3-5).

Botezul n-ar fi avut nicio semnificaţie ca simbol al suferinţelor lui Hristos, „dacă biserica apostolică ar fi practicat un alt fel de botez decât acela prin scufundare”. De aceea, „cel mai puternic argument în favoarea botezului prin scufundare este un argument teologic”.[16]

Simbol al morţii faţă de păcat şi al vieţii pentru Dumnezeu. Prin botez, credincioşii împărtăşesc experienţa suferinţelor trăite de Domnul nostru. Pavel spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6,3.4).

Legătura strânsă a credincioşilor cu Hristos este exprimată prin cuvinte ca: „botezaţi în Hristos”, „botezaţi în moartea Lui” şi „prin bote­zul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El”. Howard notează: „Prin actul simbolic al botezului, credinciosul păşeşte în moar­tea lui Hristos şi, într-un sens real, acea moarte devine moartea sa; apoi el păşeşte în învierea lui Hristos, astfel că acea înviere devine învierea sa.”[17] Ce înseamnă intrarea credinciosului în suferinţele Domnului?

  1. Mort faţă de păcat. Prin botez, credincioşii au fost făcuţi „una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6,5) şi au fost „răstigni[ţi] împreună cu Hristos” (Gal. 2,20). Aceasta înseamnă că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Rom. 6,6-8).

Credincioşii au renunţat la vechiul lor mod de viaţă. Ei sunt morţi faţă de păcat şi, prin aceasta, confirmă că „cele vechi s-au dus” (2 Cor. 5,17) şi că viaţa lor este ascunsă, cu Hristos, în Dumnezeu. Bote­zul simbolizează crucificarea vieţii vechi. Nu este numai o moarte, ci şi o îngropare. Noi suntem „îngropaţi împreună cu El, prin botez” (Col. 2,12). Îngroparea urmează după moartea unei persoane şi, tot la fel, atunci când credinciosul coboară în mormântul apei, viaţa cea veche, care a murit când el L-a primit pe Hristos, este acum înmormântată.

Prin botez, credincioşii renunţă la lume. În ascultare de porunca: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul. Nu vă atingeţi de ce este necurat” (2 Cor. 6,17), candidaţii fac public faptul că renunţă la slujirea lui Satana şi Îl primesc pe Isus în viaţa lor.

În biserica apostolică, apelul la pocăinţă cuprindea apelul la botez (Fapte 2,38). Astfel că botezul marchează, de asemenea, adevărata pocăinţă. Credincioşii mor faţă de călcarea legii şi obţin iertarea de păcat prin sângele purificator al lui Isus Hristos. Ceremonia baptismală este o demonstrare a unei purificări interioare – îndepărtarea păcatelor ce au fost mărturisite.

  1. Viu pentru Dumnezeu. Puterea învierii lui Dumnezeu vine să acţioneze în viaţa noastră. Ea ne face în stare să ducem o viaţă nouă (Rom. 6,4) – morţi faţă de păcat, dar „vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6,11). Noi dăm astfel mărturie că singura speranţă pentru dobândirea unei vieţi de biruinţă asupra naturii vechi stă în harul Domnului cel înviat, care ne pune la dispoziţie o nouă viaţă spirituală, prin puterea stimulatoare a Duhului Sfânt. Această viaţă nouă ne ridică la un nivel mai înalt al experienţei umane, dându-ne noi valori, noi aspiraţii şi dorinţe, care se concentrează toate pe consacrarea deplină faţă de Isus Hristos. Noi suntem ucenici ai Mântuitorului, şi botezul este semnul uceniciei noastre.

Simbol al relaţiei de legământ. În timpurile Vechiului Testament, circumcizia marca relaţia de legământ dintre Dumnezeu şi Avraam (Gen. 17,1-7).

Legământul avraamic avea atât aspect spiritual, cât şi naţional. Circumcizia era un semn al identităţii naţionale. Avraam însuşi şi toţi cei de parte bărbătească din familia lui, la vârsta de 8 zile sau mai târziu, aveau să fie circumcişi (Gen. 17,10-14; 25-27). Orice om de parte bărbătească necircumcis trebuia să fie „nimicit” din poporul lui Dumnezeu, pentru că a călcat legământul (Gen. 17,14).

Faptul că legământul a fost făcut între Dumnezeu şi Avraam, ca adult, demonstrează dimensiunea spirituală a legământului. Circumcizia lui Avraam a simbolizat şi a confirmat experienţa lui anterioară a îndreptăţirii prin credinţă. Circumcizia sa a fost „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă când era netăiat-împrejur” (Rom. 4,11).

Dar numai circumcizia nu garanta intrarea în adevărata dimensiune spirituală a legământului. În repetate rânduri, cei care au vorbit din partea lui Dumnezeu au avertizat că orice lucru inferior circumciziei spirituale nu va fi de ajuns. „Să vă tăiaţi dar inima împrejur şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul” (Deut. 10,16; 30,6; Ier. 4,4). Cei „netăiaţi-împrejur cu inima” aveau să fie pedepsiţi împreună cu neamurile (Ier. 9,25.26).

Când iudeii L-au respins pe Isus ca Mesia, ei au rupt relaţia de legământ cu Dumnezeu, punând cu aceasta capăt statutului lor special de popor ales (Dan. 9,24-27; vezi şi cap. 4 al cărţii de faţă). Deşi legământul lui Dumnezeu şi promisiunile Sale au rămas aceleaşi, El a ales un alt popor. Israelul spiritual a înlocuit naţiunea iudaică (Gal. 3,27-29; 6,15.16).

Moartea Domnului Hristos a ratificat noul legământ. Oamenii au intrat în acest legământ prin circumcizia spirituală – un răspuns al credinţei la moartea ispăşitoare a Domnului Isus. Creştinii au „Evanghelia pentru cei netăiaţi-împrejur” (Gal. 2,7). Noul legământ cere o „credinţă lăuntrică”, şi nu „un ritual exterior” din partea celor care urmează să aparţină Israelului spiritual. Un evreu poate fi evreu prin naştere, dar un creştin nu poate fi creştin decât prin naşterea din nou. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea-împrejur, nici netăierea-împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Gal. 5,6). Ceea ce are valoare este „tăierea-împrejur a inimii, în duh” (Rom. 2,28.29).

Botezul, semnul legăturii mântuitoare cu Isus, este această circumcizie spirituală. „În El aţi fost tăiaţi-împrejur, nu cu o tăiere-împrejur făcută de mână, ci cu tăierea-împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Col. 2,11.12).

’Firea pământească’ fiind îndepărtată, prin tăierea-împrejur spi­rituală realizată de Isus, cel botezat acum ’se îmbracă cu Hristos’ şi intră în relaţia de legământ cu Isus. Ca rezultat, el este îndreptăţit să primească împlinirea făgăduinţelor legământului.”[18] „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos… şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3,27-29). Aceia care au intrat în această relaţie de legământ se bucură de asigurarea dată de Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ier. 31,33).

Simbol al consacrării în slujba lui Hristos. La botez, Isus a primit o revărsare deosebită a Duhului Sfânt, semnificând ungerea sau consacrarea Sa pentru misiunea pe care I-a dat-o Tatăl (Mat. 3,13-17; Fapte 10,38). Experienţa Lui denotă faptul că botezul cu apă şi botezul cu Duhul Sfânt aparţin aceleiaşi experienţe, că botezul fără primirea Duhului Sfânt este incomplet.

În biserica apostolică, revărsarea Duhului Sfânt urma, în general, după botezul cu apă. Tot astfel şi astăzi, când suntem botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, noi suntem închinaţi, suntem consacraţi şi uniţi cu cele trei mari Puteri ale cerului, pentru vestirea Evangheliei veşnice.

Duhul Sfânt ne pregăteşte pentru această lucrare de slujire prin curăţarea inimilor noastre de păcat. Ioan declară că Isus „vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mat. 3,11). Isaia exprimă faptul că Dumnezeu Îşi va curăţa poporul de orice necurăţie, „cu duhul judecăţii şi cu du­hul nimicirii” (Is. 4,4). Eu voi „topi zgura”, spunea Dumnezeu, şi „toate părticelele de plumb le voi depărta de tine” (Is. 1,25). Dumnezeu „este un foc mistuitor” pentru păcat (Evr. 12,29). Duhul Sfânt va purifica viaţa tuturor acelora care se supun Lui, mistuind toate păcatele lor.

Apoi Duhul Sfânt le va pune la dispoziţie darurile Sale. Acestea sunt „o înzestrare divină specială, dată cu ocazia botezului, pentru a-l face în stare pe credincios să slujească bisericii şi acelora care nu L-au primit încă pe Isus Hristos”.[19] Botezul cu Duhul Sfânt i-a dat bisericii apostolice puterea de a da mărturie (Fapte 1,5.8) şi numai un asemenea botez va face biserica în stare să-şi împlinească misiunea de a vesti Evanghelia cea veşnică a împărăţiei (Mat. 24,14; Apoc. 14,6).

Simbol al intrării în biserică. Ca semn al regenerării sau al naşterii din nou a unei persoane (Ioan 3,3.5), botezul marchează şi intrarea în împărăţia spirituală a lui Hristos.[20] Deoarece îl uneşte pe credinciosul cel nou cu Hristos, botezul îndeplineşte totdeauna rolul de uşă pentru biserică. Prin botez, Domnul adaugă noi ucenici la corpul credincioşilor – trupul Său, biserica (Fapte 2,41.47; 1 Cor. 12,13). Astfel ei devin membri ai familiei lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi botezat fără să se alăture familiei bisericii.

Condiţii pentru botez [21]

Credinţa. O condiţie în vederea botezului este credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Isus, ca singur mijloc de mântuire din păcat. Hristos spunea: „Cine crede şi se va boteza, va fi mântuit” (Marcu 16,16). În biserica apostolică erau botezaţi numai aceia care credeau în Evanghelie (Fapte 8,12.36.37; 18,8).

Deoarece „credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Rom. 10,17), instruirea este o parte esenţială a pregătirii în vederea botezului. Marea trimitere rostită de Hristos confirmă importanţa unei astfel de instruiri. „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28,19.20). A deveni ucenic, sau discipol, cere o instruire amănunţită.

Pocăinţa. „Pocăiţi-vă”, a spus Petru, „şi fiecare din voi să fie bo­tezat” (Fapte 2,38). Instruirea din Cuvântul lui Dumnezeu are drept urmare nu numai credinţă, ci şi pocăinţă şi convertire. Ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, oamenii văd starea lor căzută, îşi mărturisesc păcătoşenia, se supun lui Dumnezeu, se pocăiesc de păcatele lor, acceptă jertfa ispăşitoare a lui Hristos şi se consacră unei noi vieţi cu El. Fără convertire, ei nu pot avea comuniune cu Isus Hristos. Numai prin pocăinţă ei pot să trăiască experienţa morţii faţă de păcat – o cerinţă pentru botez.

Roadele pocăinţei. Aceia care doresc să primească botezul trebuie să-şi declare public credinţa şi să trăiască experienţa pocăinţei. Dar, dacă nu aduc şi „roade vrednice de pocăinţă” (Mat. 3,8), ei nu au întrunit condiţiile biblice pentru botez. Viaţa lor trebuie să demons­treze ataşamentul faţă de adevăr, aşa cum este el în Isus, şi să exprime iubirea lor pentru Dumnezeu, prin ascultarea de poruncile Sale. În pregătirea pentru botez, ei trebuie să renunţe la concepţiile şi practicile lor greşite. Roadele Duhului vizibile în viaţa lor vor dovedi faptul că Domnul locuieşte în ei şi ei, în Domnul (Ioan 15,1-8). Dacă nu dau aceste dovezi în legătura lor cu Hristos, ei nu sunt încă gata să se alăture bisericii.[22]

Examinarea candidaţilor. A deveni membru al bisericii presupune un act spiritual – nu este numai înscrierea numelui într-un re­gistru. Aceia care aduc la îndeplinire botezul au responsabilitatea de a decide privind nivelul de pregătire a candidatului pentru botez. Ei trebuie să se asigure de faptul că cel ce solicită botezul înţelege principiile pe care le are biserica şi manifestă semnele naşterii din nou şi ale unei experienţe pline de bucurie în Isus.[23]

Cu toate acestea, ei ar trebui să fie foarte atenţi să nu judece motivele acelora care cer botezul. „Când o persoană se prezintă drept candidat la calitatea de membru al bisericii, noi trebuie să analizăm roadele vieţii sale şi să lăsăm asupra lui răspunderea motivelor pe care le are.”[24]

Unii au fost îngropaţi de vii în apa botezului. Eul n-a murit. Aceştia n-au primit o viaţă nouă în Hristos. Cei care s-au alăturat bisericii în felul acesta au adus cu ei seminţele slăbiciunii şi apostaziei. Influenţa lor „nesfinţită” produce confuzie în mintea unora din interiorul şi din afara bisericii şi pune în pericol misiunea ei.

Să fie botezaţi sugarii şi copiii? Botezul aduce în biserică noi credincioşi în virtutea naşterii din nou. Convertirea lor i-a calificat pe aceştia pentru botez şi pentru calitatea de membru al bisericii. Integrarea lor în biserică are loc la „naşterea din nou”, şi nu la „naşterea pruncului”. De aceea, credincioşii erau botezaţi „atât bărbaţi, cât şi femei” (Fapte 8,12.13.29-38; 9,17.18; 1 Cor. 1,14). „Nicăieri în Noul Testa­ment”, admite Karl Barth, „nu este permisă şi nici poruncită botezarea pruncilor.”[25] G. R. Beasley-Murray mărturiseşte: „M-am vă­zut în situaţia de a nu putea recunoaşte în botezul pruncilor bo­tezul bisericii Noului Testament.”[26]

Pentru că sugarii şi copiii mici nu pot trăi experienţa convertirii, ei nu pot fi apţi pentru a fi botezaţi. Înseamnă oare aceasta că ei sunt excluşi din comunitatea noului legământ? Sigur că nu! Isus nu i-a exclus din împărăţia harului Său. „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi”, a spus El, „căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei”, apoi Şi-a pus mâinile peste ei (Mat. 19,14.15). Părinţii credincioşi îndeplinesc un rol vital în călăuzirea copiilor lor spre o relaţie cu Hristos, relaţie care, în cele din urmă, îi va duce la botez.

Reacţia pozitivă a lui Isus faţă de mamele care şi-au adus copiii la El ca să fie binecuvântaţi a dat loc practicii dedicării copiilor. Pentru acest serviciu religios, părinţii îşi aduc copiii într-o biserică locală, pentru a fi prezentaţi şi dedicaţi, sau consacraţi, lui Dumnezeu.

La ce vârstă poate cineva să fie gata pentru botez? Persoanele pot fi botezate dacă: (1) sunt destul de în vârstă ca să înţeleagă sem­ni­ficaţia botezului, (2) s-au predat lui Hristos şi sunt convertite, (3) înţeleg principiile fundamentale ale creştinismului şi (4) înţe­leg importanţa calităţii de membru. Mântuirea este în pericol numai atunci când omul a ajuns la vârsta când este răspunzător de hotărârile lui şi respinge influenţa Duhului Sfânt.

Pentru că oamenii diferă unii de alţii în ceea ce priveşte maturitatea spirituală la o vârstă dată, unii sunt pregătiţi pentru botez la o vârstă mai mică decât alţii. Astfel că nu putem stabili o vârstă minimă pentru botez. Când părinţii consimt la botezul copiilor lor la o vârstă mai mică, ei trebuie să accepte responsabilitatea pentru creşterea lor spirituală şi dezvoltarea caracterului.

Rodul botezului

Cel mai însemnat rod pe care îl aduce botezul este o viaţă trăită pentru Hristos. Ţintele şi aspiraţiile se concentrează asupra lui Hristos, şi nu asupra sinelui. „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3,1.2). Botezul nu înseamnă atingerea celui mai înalt pisc posibil pentru creştini. Pe măsură ce creştem spiritual, noi dobândim calităţi creştine ce trebuie folosite în slujirea altora, în cadrul pla­nu­lui lui Dumnezeu de dezvoltare: „Harul şi pacea să vă fie înmul­ţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1,2). Atâta vreme cât rămânem credincioşi legământului botezului nostru, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – în al căror nume am fost botezaţi – garantează faptul că vom avea acces la puterea divină, care să ne ajute în orice situaţii de criză cu care putem fi confruntaţi în viaţa de după botez.

Al doilea rod este o viaţă trăită pentru biserica lui Hristos. Noi nu mai suntem persoane izolate, ci am devenit membri ai bisericii lui Hristos. Ca pietre vii, formăm templul lui Dumnezeu (1 Petru 2,2-5). Menţinem o legătură deosebită cu Hristos, capul bisericii, de la care primim zilnic har pentru creştere şi dezvoltare în dragoste (Ef. 4,16). Ne asumăm răspunderi în cadrul comunităţii legământului, ai cărei membri sunt responsabili pentru noii botezaţi (1 Cor. 12,12-26). Pentru binele lor, ca şi pentru acela al bisericii, aceşti noi membri trebuie să fie implicaţi într-o viaţă de închinare, de rugăciune şi de slujire din iubire (Ef. 4,12).

Rodul final este o viaţă trăită în şi pentru lume. Este adevărat că noi, care am fost botezaţi, suntem cetăţeni ai cerului (Fil. 3,20), dar am fost chemaţi afară din lume pentru a fi instruiţi în cadrul corpului lui Hristos, ca apoi să ne întoarcem în mijlocul lumii ca slujitori, participând la lucrarea de slujire a lui Hristos. Adevăraţii ucenici nu se vor retrage din lume în biserică; noi suntem născuţi în împărăţia lui Hristos ca misionari. Credincioşia faţă de legământul nostru baptismal presupune conducerea altora în împărăţia harului.[27]

Astăzi, Dumnezeu aşteaptă cu ardoare ca noi să beneficiem de viaţa împlinită pe care El ne-a pus-o la dispoziţie. „Şi acum ce ză­bo­veşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, che­mând Numele Domnului” (Fapte 22,16).

[1] S. M. Samuel, „A Brave African Wife”, Review and Herald, 14 februarie 1963, p. 19.

[2] Sacramentul, sau taina, este o ceremonie simbolică religioasă care repre­zintă adevăruri centrale ale Evangheliei şi constituie o obligaţie universală şi perpetuă. Domnul Hristos a stabilit două astfel de ritualuri – botezul şi Cina Domnului. Ritualul nu este un sacrament în sensul de a fi un „opus operatum” – un act care, în şi prin el însuşi, împarte har şi asigură mântui­rea. Botezul şi Cina Domnului sunt sacramente numai în sensul de a fi aseme­nea cu „sacramentum”, jurământul depus de ostaşii romani de a asculta de comandanţii lor, chiar cu preţul vieţii. Aceste ritualuri presupun un legă­mânt de totală supunere faţă de Hristos. Vezi Strong, Systematic Theology (Philadel­phia, PA: Judson Press, 1954), p. 930; „Baptism”; SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 128, 129.

[3] Jemison, Christian Beliefs, p. 244.

[4] „De la început, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în comun cu moşte­nirea ei protestantă, a respins orice interpretare a botezului ca un opus operatum, adică un act ce, în sine, împarte har şi asigură mântuirea” („Bap­tism”, SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 128).

[5] Comentariul biblic adventist, p. 740.

[6] Adesea, persoane care au trăit experienţa botezului prin scufundare au simţit, ca o convingere personală, că trebuie să fie rebotezate. Este oare această dorinţă în conflict cu declaraţia lui Pavel că este numai „un singur botez” (Ef. 4,5)? Practica lui Pavel ne arată că nu. Cu ocazia unei vizite la Efes, el a întâlnit mai mulţi ucenici care fuseseră botezaţi de Ioan Botezătorul. Ei trăiseră experienţa pocăinţei şi îşi exprimaseră credinţa în Mesia ce va veni (Fapte 19,1-5).Însă aceşti ucenici nu aveau o înţelegere clară a Evangheliei. „Când au primit botezul din mâna lui Ioan, ei comiteau serioase greşeli. Dar, [acum] având o lumină mai clară, ei L-au primit cu bucurie pe Hristos ca Răscumpărător al lor şi, cu acest pas făcut înainte, a venit şi o schimbare a obligaţiilor pe care le aveau. Primind o credinţă mai curată, a existat şi o schimbare corespunzătoare în viaţa şi caracterul lor. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în numele lui Isus.Mulţi urmaşi sinceri ai lui Hristos au avut o experienţă asemănătoare. O mai clară înţelegere a voii lui Dumnezeu îl aşază pe credincios într-o relaţie nouă cu El. Noi îndatoriri sunt descoperite. Multe dintre lucrurile care înainte păreau nevinovate sau chiar vrednice de laudă sunt văzute acum ca fiind păcătoase. […] Vechiul său botez nu-l mai satisface. El se vede ca un păcătos, condamnat de Legea lui Dumnezeu. El a trăit experienţa unei noi morţi faţă de păcat şi doreşte să fie îngropat cu Hristos, prin botez, ca să poată învia la o nouă viaţă. O astfel de atitudine este în armonie cu exemplul lui Pavel de a-i boteza pe iudeii convertiţi. Această situaţie a fost raportată de Duhul Sfânt ca o lecţie pentru învăţătura bisericii.” (White, Sketches From the Life of Paul [Battle Creek, MI: Review and Herald, 1883], p. 132, 133; vezi, de asemenea, Manualul Bisericii Adventiste, p. 50; White, Evanghelizare, p. 372-375).Scripturile nu spun nimic care să interzică rebotezarea persoanelor care au călcat legământul cu Dumnezeu, prin păcate grele sau apostazie, şi care au trăit apoi experienţa reconvertirii şi a reînnoirii legământului lor (vezi Manualul Bisericii Adventiste, p. 51, 162; White, Evanghelizare, p. 375).

[7] Vezi Albrecht Oepke, „Bapto, Baptizo”, în Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhardt Kittel, trad. Geoffrey W. Bromiley (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publ. Co., 1964), vol. I, p. 529. Vine notează că bapto „era folosit de greci pentru a se referi la vopsirea unei haine sau scoaterea apei prin cufundarea unui vas în altul etc.” (W. E. Vine, An Expository Dictionary of Biblical Words [New York, NY: Thomas Nelson, 1985], p. 50). „A (s)cufunda” apare de trei ori în Noul Testament, de fiecare dată însemnând „a imerge, a introduce total sau parţial – un obiect într-un lichid”. În parabola bogatului şi a săracului Lazăr, bogatul i-a cerut lui Avraam să-l lase pe Lazăr să-şi „cufunde” vârful degetului în apă rece şi să aducă un strop de umezeală pe limba sa (Luca 16,24). În noaptea dinaintea crucificării, Isus l-a identificat pe vânzătorul Său, înmuind („scufundând”) o bucată de pâine şi dându-i-o lui Iuda (Ioan 13,26). Iar când Ioan, în viziune, L-a văzut pe Isus călărind, în calitate de comandant al oştirilor cerului, hainele lui Isus îi păreau lui Ioan ca fiind muiate („scufundate”) în sânge (Apoc. 19,13).

[8] George E. Rice, „Baptism: Union with Christ”, Ministry, mai 1982, p. 20.

[9] Vezi Albrecht Oepke, „Bapto, Baptizo” în Theological Dictionary of the New Testament, vol. 1, p. 535. Cf. Arndt şi Gingrich, Greck English Lexicon of the New Testament, p. 131.

[10] J. K. Howard, New Testament Baptism (London: Pickering & Inglis Ltd., 1970), p. 48.

[11] Sublinierea aparţine autorilor.

[12] Matthew Black, The Scrolls and Christian Origins (New York: Charles Scribner’s Sons, 1961), p. 96-98. Vezi, de asemenea, „Baptism”, Adventist Bible Diction­a­ry, ed. rev., p. 118, 119.

[13] G. E. Rice, „Baptism in the Early Church”, Ministry, martie 1981, p. 22, cf. Henry F. Brown, Baptism Through the Centuries (Mountain View, Ca: Pacific Press, 1965); William L. Lampkin, A History of Immersion (Nashville: Broadman Press, 1962); Wolfred N. Cotte, The Archeology of Baptism (Londra: Yates & Alexander, 1876).

[14] Brown, Baptism Through the Centuries, p. 49-90.

[15] Alfred Plummer, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to St. Luke, The International Critical Commentary, ed. Samuel R. Driver, et. al, ed. a 5-a (Edinburgh, T. & T. Clark, 1981, retipărire), p. 88.

[16] „Baptism” (Botez), SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 128.

[17] Howard, New Testament Baptism, p. 69.

[18] G. E. Rice „Baptism: Union With Christ”, Ministry, mai 1982, p. 21.

[19] Gottfried Oosterwal, „Every Member a Minister? From Baptism to a Theolo­gical Base”, Ministry, februarie 1980, p. 4-7. Vezi, de asemenea, Rex D. Edwards, „Baptism as Ordination”, Ministry, august 1983, p. 4-6.

[20] White, Comentariul biblic adventist, ed. rev., vol. 6, p. 1075.

[21] Dacă există condiţii pentru botez, atunci cum poate cineva să se „boteze pentru cei morţi”? Următoarea interpretare păstrează armonia mesajului biblic.

În 1 Cor. 15, Pavel subliniază importanţa învierii din morţi şi respinge ideea că nu există înviere. El arată că, dacă nu ar fi înviere, credinţa celui credincios ar fi inutilă (1 Cor. 15,14.17). Mergând pe aceeaşi linie, el argumentează: „Ce s-ar face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă nu învie morţii nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morţi?” (1 Cor. 15,29).Unii au interpretat expresia „botezat pentru cei morţi” ca o referire la botezul înlocuitor al unor credincioşi pentru persoane care au murit. În lumina condiţiilor biblice pentru botez, nu se poate susţine un astfel de punct de vedere. W. Robertson Nicoll scoate în evidenţă că lucrul la care face Pavel referire era „o experienţă normală, şi anume că moartea creştinilor ducea la convertirea celor rămaşi în viaţă, care, în primul rând ‘pentru cei morţi’ (pentru cei dragi lor care erau morţi) şi în speranţa reîntâlnirii cu ei, se întorceau la Hristos”. Pe astfel de convertiţi, Pavel îi descrie ca fiind „botezaţi pentru cei morţi”. „Speranţa binecuvântării viitoare, la care se adaugă afecţiunea familială şi prietenia, era unul dintre cei mai puternici factori de la începuturile răspândirii creştinismului.” (W. Robertson Nicoll, ed., The Expositor’s Greek Testament (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1956), vol. 2, p. 931. M. Raeder subliniază faptul că prepoziţia „pentru” (huper în greacă) din expresia „botezat pentru cei morţi” este o prepoziţie de scop. Aceasta înseamnă că botezul era făcut „de dragul” sau „pentru cei morţi, cu scopul să se reîntâlnească la învierea din morţi cu rudele lor care au murit creştini” (M. Raeder, „Vikariatstaufe in 1 K. 15:29?” Zeitschrift fur die Neutestamentlich Wissenschaft, 45 (1955), p. 258-260, citat de către Harold Riesenfeld, „Huper”, Theological Dictionary of The New Testament, vol. 8, p. 513. Cf. Howard, New Testament Baptism, p. 108,109.Howard declară că, în context, argumentarea lui Pavel din 1 Cor. 15,29 sună astfel: „Dacă Hristos nu ar fi înviat, aceia care au murit ’în Hristos’ ar fi pierit, şi noi, fără nicio speranţă, am fi devenit disperaţi şi nenorociţi, în mod deosebit aceia care au intrat în comunitatea creştină şi au fost botezaţi de dragul, sau pentru, aceia care au murit în Hristos, sperând să se reîntâlnească cu ei” (Howard, „Baptism for The Dead: A Study of 1 Corinthians 15:29”, Evangelical Quarterly, ed. F. F. Bruce [Exeter, Anglia: Paternoster Press] iulie-septembrie 1965, p. 141).

[22] Cf. Damsteegt, „Reaping the Harvest”, Adventist Review, 22 oct. 1987, p. 15.

[23] Vezi Manualul Bisericii Adventiste, p. 41.

[24] White, Evanghelizare, p. 313

[25] Karl Barth, Church Dogmatics, trans. G.W. Bromiley (Edinburgh: T. & T. Clark, 1969) vol. 4/4, p. 179.

[26] G. R. Beasley-Murray, Baptism in the New Testament (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1973), p. 392.

[27] Vezi Edwards, „Baptism”.

Vizualizări: 2.889