Declarații oficiale

Metode de studiere a Bibliei

Studierea Bibliei: presupoziții, principii și metode

1. Preambul

Această declarație se adresează tuturor credincioșilor adventiști de ziua a șaptea, cu scopul de a oferi îndrumări cu privire la modul de studiere a Bibliei, atât de pastori și misionari, cât și de ceilalți.
Adventiștii de ziua a șaptea recunosc și apreciază contribuțiile acelor teologi care, de-a lungul timpului, au dezvoltat metode utile și de încredere de studiere a Bibliei, în concordanță cu învățăturile Scripturii. Adventiștii sunt dedicați acceptării adevărului biblic și sunt dispuși să trăiască în conformitate cu el, folosind toate metodele de interpretare care sunt în concordanță cu ceea ce Scriptura spune despre sine. Acestea sunt rezumate în presupozițiile detaliate mai jos.
În ultimele decenii, cea mai proeminentă metodă de studiere a Bibliei a fost cunoscută ca metoda istorico-critică. Teologii care folosesc această metodă, așa cum este formulată în mod tradițional, operează pe baza unor presupoziții care, înainte de studierea textului biblic, resping autenticitatea relatărilor biblice cu privire la miracole și alte evenimente cu caracter supranatural. Chiar și o utilizare adaptată a acestei metode ce apelează la principiul criticismului și subordonează Biblia rațiunii umane este inacceptabilă pentru adventiști.
Metoda istorico-critică minimalizează nevoia de credință în Dumnezeu și de ascultare de poruncile Lui. În plus, deoarece o astfel de metodă minimalizează elementul divin prezent în Biblie, ca o carte inspirată (inclusiv unitatea ce rezultă de aici) și diminuează sau înțelege greșit elementele profeției apocaliptice și escatologice ale Bibliei, îi îndemnăm pe credincioșii adventiști care studiază Biblia să nu se bazeze pe utilizarea presupozițiilor și a deducerilor rezultate în urma folosirii metodei istorico-critice.
În contrast cu metoda istorico-critică și cu presupozițiile de la care pleacă cei care apelează la ea, noi credem că este util să stabilim principii de studiere a Bibliei care sunt în concordanță cu învățăturile Scripturilor, care le mențin unitatea și care se bazează pe premisa că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. O asemenea abordare ne va conduce la o experiență plină de satisfacții cu Dumnezeu.

2. Presupoziții care decurg din afirmațiile Scripturii

a. Origini
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și este mijlocul primar și autoritar prin care El li se descoperă ființelor umane.
Duhul Sfânt i-a inspirat pe scriitorii Bibliei prin gânduri, idei și informații obiective, însă aceștia le-au exprimat în propriile cuvinte. Astfel, Scripturile reprezintă o unitate indivizibilă de elemente divine și umane, niciunul dintre ele neputând fi considerat mai important, în defavoarea celuilalt (2 Petru 1:21; cf. Tragedia Veacurilor, v, vi).
Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și a fost adusă la viață prin lucrarea Duhului Sfânt. Cu toate acestea, ea nu a fost rezultatul unui lanț continuu de revelații neîntrerupte. În timp ce Duhul Sfânt le transmitea adevărul scriitorilor biblici, fiecare a scris după cum a fost mișcat de Duhul, subliniind acel aspect al adevărului pe care era condus să îl sublinieze. Din acest motiv, cel care studiază Biblia va dobândi o înțelegere completă a unui subiect prin recunoașterea faptului că Biblia este cel mai bun interpret al său, iar atunci când este studiată ca un întreg, ea prezintă un adevăr coerent și armonios (2 Timotei 3:16; Evrei 1:1,2; cf. Solii Alese, vol. 1, pag. 19, 20; Tragedia Veacurilor, v, vi).
Deși a fost dată celor care trăiau în contextul antic al Orientului Apropiat/mediteraneean, Biblia transcende limitele culturale, pentru a sluji în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu pentru toate culturile, rasele și contextele situaționale din orice epocă.

b. Autoritatea
Cele 66 de cărți ale Vechiului și Noului Testament sunt revelația clară și infailibilă a voii lui Dumnezeu și a mântuirii Sale. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, și ea este singurul standard prin care trebuie testate toate învățăturile și experiențele (2 Timotei 3:15,17; Psalmi 119:105; Proverbe 30:5,6; Isaia 8:20; Ioan 17:17; 2 Tesaloniceni 3:14; Evrei 4:12).
Scriptura este o relatare autentică și de încredere a istoriei și a intervențiilor lui Dumnezeu în istorie. Aceasta oferă interpretarea teologică normativă a acestor intervenții. Intervențiile supranaturale descoperite în Scriptură sunt autentice din punct de vedere istoric. De exemplu, primele 11 capitole din Geneza sunt relatarea autentică a evenimentelor istorice.
Biblia nu este ca alte cărți. Aceasta este un amestec indivizibil al divinului și umanului. Menționarea a numeroase detalii cu privire la istoria seculară se subordonează scopului ei general, acela de a transmite istoria mântuirii. În timp ce uneori cei care studiază Biblia pot apela la proceduri alternative de determinare a informațiilor istorice, tehnicile folosite în mod curent în cercetările istorice, care au la bază presupoziții umane și care se concentrează asupra elementului uman, sunt inadecvate în interpretarea Scripturilor, în care divinul și umanul se împletesc. Doar o metodă care recunoaște pe deplin natura indivizibilă a Scripturilor poate evita distorsionarea mesajului lor.
Rațiunea umană este supusă Bibliei, nu egală sau superioară ei. Presupozițiile cu privire la Scripturi trebuie să fie în armonie cu principiile biblice și pot fi corectate în armonie cu acestea (1 Corinteni 2:1-6). Dumnezeu dorește ca rațiunea umană să fie utilizată la capacitatea ei maximă, însă în contextul sau sub autoritatea Cuvântului Său, și nu independent de acesta.
Descoperirea lui Dumnezeu în întreaga natură, atunci când este bine înțeleasă, este în armonie cu Cuvântul scris, și trebuie interpretată în lumina Scripturii.

3. Principii de abordare a interpretării Scripturii

a. Duhul Sfânt îl face pe credincios capabil să accepte, să înțeleagă și să aplice Biblia în propria viață atunci când acesta caută putere divină pentru a asculta de toate cerințele Scripturii și pentru a-și însuși toate făgăduințele biblice. Doar cei care acționează în conformitate cu lumina primită deja pot spera să primească în continuare iluminarea Duhului Sfânt (Ioan 16:13,14; 1 Corinteni 2:10-14).

b. Scriptura nu poate fi interpretată corect fără ajutorul Duhului Sfânt, deoarece Acesta este cel care îl face pe credincios capabil să înțeleagă și să aplice Scriptura. Astfel, orice demers de studiere a Cuvântului ar trebui să înceapă prin a cere călăuzirea și iluminarea Duhului Sfânt.

c. Aceia care studiază Cuvântul trebuie să o facă cu credință, cu spiritul umil al celui care dorește să asculte ce are de spus Biblia. Ei trebuie să fie dispuși să își supună presupozițiile, opiniile și concluziile principiilor și corecției Cuvântului însuși. Cu această atitudine, cel care studiază Biblia poate veni direct la Cuvânt și, printr-un studiu atent, poate ajunge la o înțelegere a esenței mântuirii dincolo de orice explicație omenească, oricât ar părea de utilă. Mesajul biblic capătă sens pentru o astfel de persoană.

d. Studiul Scripturii trebuie să fie caracterizat de o dorință sinceră de a descoperi și urma voia și cuvântul lui Dumnezeu, mai degrabă decât de a căuta argumente sau dovezi pentru susținerea unor idei preconcepute.

4. Metode de studiere a Bibliei

a. Pentru studiu, alegeți o versiune a Bibliei care este fidelă semnificației textului original, alegând mai degrabă traducerile realizate de un grup mai mare de cercetători și publicate de o editură seculară, și nu traducerile realizate de o anumită denominațiune sau de un grup mic de cercetători.
Deprindeți-vă să nu vă construiți viziunea cu privire la elementele importante de doctrină bazându-vă pe o singură traducere sau versiune a Bibliei. Cercetătorii instruiți ai Bibliei vor folosi textele din greacă și ebraică, examinând, de asemenea, manuscrise biblice ce provin din surse diferite.

b. Adoptați un plan clar de studiere a Bibliei, evitând hazardul și abordările fără o țintă precisă. Sunt sugerate planuri de studiere a Bibliei asemenea celor de mai jos:
• Analiza carte cu carte a mesajului
• Metoda verset cu verset
• Studiul care caută o soluție biblică la o problemă specifică, satisfacerea unei anumite nevoi în conformitate cu Biblia, sau un răspuns biblic la o întrebare specifică
• Studiul pe subiecte (credința, dragostea, revenirea lui Isus, și altele)
• Studierea unui cuvânt
• Studierea biografiilor

c. Căutați să surprindeți înțelesul cel mai simplu și cel mai evident al pasajului biblic studiat.

d. Căutați să descoperiți temele majore ale Scripturii, așa cum se regăsesc în texte, pasaje sau cărți individuale. Două teme fundamentale se găsesc pe cuprinsul întregii Scripturi: (1) persoana și lucrarea lui Isus Hristos și (2) perspectiva marii lupte, ce cuprinde autoritate Cuvântului lui Dumnezeu, căderea omului în păcat, prima și a doua venire a lui Hristos, descoperirea adevăratului caracter al lui Dumnezeu și al legii Sale și restaurarea planului divin pentru univers. Aceste teme trebuie desprinse din întreaga Scriptură, și nu impuse acesteia.

e. Recunoașteți că Biblia este propriul ei interpret, iar semnificația cuvintelor, textelor și pasajelor acesteia este cel mai bine descoperită prin compararea unui versetul cu un alt verset.

f. Cercetați contextul pasajului studiat raportându-vă la propozițiile și paragrafele care îl preced și care îi urmează. Încercați să înțelegeți ideile pasajului în contextul liniei de gândire a întregii cărți biblice.

g. În măsura în care este posibil, verificați circumstanțele istorice în care pasajul a fost scris de scriitorii biblici, sub călăuzirea Duhului Sfânt.

h. Identificați genul literar utilizat de autor. Pasajele biblice constau din parabole, proverbe, alegorii, psalmi și profeții apocaliptice. Deoarece mulți dintre scriitorii Bibliei și-au prezentat o mare parte din material sub formă poetică, este utilă utilizarea unei versiuni a Bibliei care le prezintă materialul folosind același stil, deoarece pasajele care fac apel la imaginație nu trebuie interpretate asemenea prozei.

i. Fiți conștient de faptul că este posibil ca un text biblic să nu se încadreze perfect în genurile literare din zilele noastre. Fiți atent să nu forțați încadrarea lui într-o anumită categorie în interpretarea semnificației textului biblic. Este o tendință naturală, aceea de a găsi ce căutăm, în ciuda faptului că ceea ce găsim nu este în concordanță cu intenția autorului.

j. Observați structura gramaticală și sintactică pentru a descoperi intenția autorului. Studiați cuvintele cheie ale pasajului comparând modul în care acestea au fost folosite în alte părți ale Bibliei folosind o concordanță sau cu ajutorul lexicoanelor și dicționarelor biblice.

k. Atunci când studiați un text biblic, explorați și aspectele istorice și culturale. Arheologia, antropologia și istoria pot contribui la înțelegerea semnificației textului.

l. Adventiștii de ziua a șaptea cred că Dumnezeu a inspirat-o pe Ellen G. White. Astfel, comentariile ei cu privire la un pasaj biblic oferă indicații inspirate cu privire la semnificația acestuia, fără a epuiza semnifacția acestuia sau a face redundantă exegeza (de exemplu, vedeți Evanghelizare, pag. 256; Tragedia veacurilor, pag. 193, 595; Mărturii, vol. 5, pag. 665, 682, 707-708; Sfaturi către editori, pag. 33-35).

m. După ce ați trecut prin aceste etape de studiu, îndreptați-vă spre diferite comentarii și materiale auxiliare precum lucrări ale diferitor teologi pentru a vedea cum au înțeles alții pasajul. Apoi evaluați cu atenție diferitele puncte de vedere din perspectiva Scripturii în ansamblu.

n. În interpretarea profeției țineți minte următoarele:
Biblia susține abilitatea lui Dumnezeu de a prezice viitorul (Isaia 46:10).
Profeția are un scop de natură morală. Aceasta nu a fost scrisă pentru simpla satisfacere a curiozității cu privire la viitor. Printre obiectivele profeției se numără și întărirea credinței (Ioan 14:29), promovarea unei vieți sfinte și pregătirea pentru revenirea lui Hristos (Matei 24:44; Apocalipsa 22:7,10,11).
Multe dintre profeții se concentrează asupra lui Hristos (atât asupra primei, cât și asupra celei de-a doua veniri), a bisericii și a timpului sfârșitului.
Normele pentru interpretarea profeției se găsesc chiar în Biblie: Biblia menționează profețiile temporale și împlinirea lor istorică; Noul Testament menționează împliniri specifice ale profețiilor cu privire la Mesia din Vechiul Testament, iar Vechiul Testament prezintă persoane și evenimente ca reprezentând tipuri ale lui Mesia.
În aplicarea profețiilor din Vechiul în Noul Testament, unele nume literale devin spirituale: de exemplu, Israelul reprezintă biserica, Babilonul religia apostată etc.
Există două tipuri generale de scrieri profetice: profeții nonapocaliptice, cum sunt cele din Isaia și Ieremia, și apocaliptice, cum sunt cele din Daniel și Apocalipsa. Aceste tipuri de profeții au caracteristici diferite:
(a) Profețiile nonapocaliptice sunt adresate poporului lui Dumnezeu; cele apocaliptice sunt adresate tuturor oamenilor.
(b) Profețiile nonapocaliptice sunt adesea condiționate ca natură, punând înaintea poporului lui Dumnezeu două alternative: binecuvântarea în urma ascultării și blesteme în urma neascultării; profețiile apocaliptice subliniază suveranitatea lui Dumnezeu și controlul Lui asupra istoriei.
(c) Profețiile nonapocaliptice sar adesea de la criza locală la ziua cea din urmă a Domnului; profețiile apocaliptice prezintă cursul istoriei din timpul profetului care a scris-o până la sfârșitul lumii.
(d) Profețiile temporale nonapocaliptice sunt pentru perioade lungi de timp. Astfel de exemple pot fi cei 400 de ani de sclavie a poporului Israel (Geneza 15:13) și cei 70 de ani de captivitate babiloniană (Ieremia 25:12). Profețiile apocaliptice temporale sunt, în general, formulate în perioade scurte cum ar fi 10 zile (Apocalipsa 2:10) sau 42 de luni (Apocalipsa 13:5). Perioadele apocaliptice, scurte, sunt simboluri ale perioadelor reale, mai lungi.
Profeția apocaliptică este în special simbolică și ar trebui interpretată ca atare. În interpretarea simbolurilor pot fi folosite următoarele metode:
(a) Căutați interpretări (explicite sau implicite) în cadrul pasajului studiat (de exemplu, Daniel 8:20, 21; Apocalipsa 1:20).
(b) Căutați interpretări în alte pasaje ale aceleiași cărți, sau în alte cărți ale aceluiași autor.
(c) Folosind o concordanță, studiați utilizarea simbolurilor respective în alte părți ale Scripturii.
(d) Studierea documentelor antice din Orientul Apropiat poate arunca o lumină asupra semnificației simbolurilor, deși utilizarea lor în Scripturi poate altera acea semnificație.
Structura literară a unei cărți este deseori utilă în interpretarea ei. Natura paralelă a profețiilor lui Daniel este un astfel de exemplu.

o. În relatări paralele ale acelorași evenimente apar uneori diferențe la nivelul detaliilor sau al accentului (de exemplu, Matei 21:33,34, Marcu 12:1-11 și Luca 20:9-18; sau 2 Împărați 18-20 și 2 Cronici 32). Când studiați astfel de pasaje, examinați-le mai întâi atent pentru a vă asigura că relatările se referă la același eveniment istoric. De exemplu, este posibil ca multe dintre parabolele lui Isus să fi fost prezentate în ocazii diferite, în fața unor audiențe diferite și să fi fost formulate diferit.
În cazurile în care par a exista diferențe în diferitele relatări, ar trebui să se plece de la premisa că mesajul Bibliei în ansamblu este sinteza tuturor părților sale. Fiecare carte sau scriitor transmite ceea ce Duhul Sfânt îl conduce să scrie. Fiecare scriitor își aduce propria contribuție la bogăția și diversitatea Scripturii (Tragedia veacurilor, v, vi). Cititorul trebuie să permită îi fiecărui scriitor al Bibliei să își manifeste unicitatea și să se facă auzit, recunoscând, în același timp, unitatea fundamentală a revelației divine.
Atunci când pasajele paralele par a indica discrepanțe sau contradicții, căutați armonia de fond. Nu uitați faptul că diferențele se pot datora erorilor minore ale scribilor (Solii alese, cartea 1, pag. 16), sau pot fi urmarea accentului pus pe elemente diferite sau a surselor folosite de cei care au scris sub inspirația și călăuzirea Duhului Sfânt pentru audiențe diferite, în circumstanțe diferite (Solii alese, cartea 1, pag. 21, 22; Tragedia Veacurilor, vi).
Uniformizarea diferențelor minore, care pot fi irelevante pentru transmiterea clară a principalului mesaj al pasajului, se poate dovedi imposibilă. În unele cazuri, formularea unei concluzii ar trebui amânată până când sunt disponibile informații mai multe și mai complete pentru a rezolva o aparentă discrepanță.

p. Scripturile au fost scrise cu scopul de a descoperi voia lui Dumnezeu familiei umane. Cu toate acestea, pentru a nu interpreta greșit anumite tipuri de declarații, este important să recunoaștem că au fost adresate unor oameni aflați sub influența culturilor orientale și au fost exprimate potrivit tiparelor lor de gândire.
Expresii precum „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (Exod 9:12) sau „un Duh rău de la Dumnezeu” (1 Samuel 16:15), psalmii de blestem sau paralela între „cele trei zile și trei nopți” ale lui Iona și moartea lui Hristos (Matei 12:40), sunt adesea înțelese greșit astăzi deoarece sunt interpretate dintr-o perspectivă diferită.
Cunoștințele cu privire la cultura Orientului Apropiat sunt indispensabile pentru a înțelege astfel de expresii. De exemplu, cultura ebraică atribuia individului responsabilitatea pentru fapte pe care nu le-a comis, dar pe care le-a permis. Astfel, scriitorii inspirați ai Scripturilor spuneau că Dumnezeu a făcut în mod activ un anumit lucru, în timp ce în cultura occidentală am spune că permite, sau nu împiedică, iar un astfel de exemplu este împietrirea inimii lui Faraon.
Un alt aspect al Scripturii care este dificil de înțeles de mintea modernă este porunca divină ca Israelul să poarte războaie și să ucidă națiuni întregi. Israelul timpuriu era organizat sub forma unei teocrații, o guvernare civilă prin intermediul căreia Dumnezeu conducea direct (Geneza 18:25). Un asemenea stat teocratic a fost unic. Deoarece nu mai există, nu poate fi privit ca fiind un model direct ce trebuie adoptat în practica creștină.
Scripturile stau mărturie pentru faptul că Dumnezeu a acceptat oameni ale căror experiențe și declarații nu erau în armonie cu principiile spirituale ale Bibliei în ansamblu. De exemplu, putem cita întâmplări legate de consumul de alcool, poligamie, divorț și sclavie. Deși condamnarea acestor obiceiuri sociale profund înrădăcinate nu este explicită, Dumnezeu nu a susținut sau aprobat tot ceea ce a permis și tolerat în viețile patriarhilor și în Israel. Isus a exprimat clar acest lucru în declarația Sa cu privire la divorț (Matei 19:4-6, 8).
Spiritul Scripturilor este unul al restaurării. Dumnezeu lucrează cu răbdare pentru a ridica omenirea căzută din adâncurile păcatului și a o aduce la idealul divin. În consecință, nu trebuie să acceptăm ca modele acțiunile oamenilor păcătoși înregistrate pe paginile Bibliei.
Scripturile reprezintă desfășurarea relevației lui Dumnezeu pentru oameni. Predica lui Isus de pe Munte, de exemplu, lărgește și dezvoltă anumite concepte din Vechiul Testament. Hristos Însuși este revelația supremă a caracterului lui Dumnezeu pentru omenire (Evrei 1:1-3).
În timp ce există o unitate a bibliei de la Geneza la Apocalipsa, și deși toată Scriptura este inspirată în aceeași măsură, Dumnezeu a ales să se descopere pe Sine fiecărei ființe umane și prin intermediul ființelor umane, și să le întâlnească acolo unde se aflau în ceea ce privește zestrea spirituală și intelectuală a fiecăruia. Dumnezeu Însuși nu se schimbă, ci se descoperă progresiv oamenilor, în măsura în care sunt capabili să înțeleagă (Ioan 16:12; Comentariul Biblic Adventist, vol. 7, pag. 945; Solii alese, cartea 1, pag. 21). Fiecare experiență sau declarație a Scripturii este inspirată de Dumnezeu, însă nu fiecare declarație sau experiență este în mod necesar normativă pentru comportamentul creștinilor de astăzi. Trebuie înțelese atât spiritul, cât și litera Scripturii (1 Corinteni 10:6-13; Cel așteptat de veacuri, pag. 150; Mărturii, vol. 4, pag. 10-12).

q. Faceți din aplicarea textului un scop final. Adresați întrebări precum „Care este mesajul și scopul lui Dumnezeu în acest text biblice?” „Ce semnificație are pentru mine?” „Cum se aplică în situația mea și în circumstanțele de astăzi?” Făcând astfel, recunoașteți faptul că deși multe pasaje biblice au un caracter local, ele conțin principii eterne, aplicabile fiecărei epoci și culturi.

5. Concluzie

În „Introducerea” la Tragedia veacurilor, Ellen G. White a scris:
„Biblia, cu adevărurile ei date de Dumnezeu și exprimate în limbajul oamenilor, ne prezintă o unire a divinului cu omenescul. O astfel de unire a existat în natura Domnului Hristos, care era Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Acest lucru este adevărat cu privire la Biblie, tot așa cum a fost adevărat și cu privire la Hristos, căci «Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi» (Ioan 1:14)” (pag. VI).
După cum celor care nu acceptă natura divină a lui Hristos le este imposibil să înțeleagă scopul întrupării Sale, tot așa le este imposibil și celor care consideră Biblia a fi doar o carte scrisă de oameni să îi înțeleagă mesajul, oricât de atent și de riguros ar studia-o.
Fiecare cercetător creștin al Bibliei care acceptă natura divino-umană a Scripturii, dar ale cărui abordări metodologice îl fac să persiste în mod deosebit asupra aspectelor sale umane, riscă să golească mesajul biblic de puterea sa, trecând-o cu vederea în timp ce se concentrează asupra mijlocului. Ei uită că mijlocul și mesajul sunt inseparabile și că fără mesaj, mijlocul este o carcasă goală care nu poate răspunde nevoilor spirituale vitale ale omenirii.
Un creștin dedicat va folosi doar acele metode care nu vor pierde din vedere natura duală inseparabilă a Scripturii, sporindu-i, astfel, abilitatea de a-i înțelege și aplica mesajul și de a-i întări credința.

Această declarație a fost aprobată și votată de Comitetul Executiv al Conferinței Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, în data de 12 octombrie 1986, în cadrul sesiunii Consiliului Anual ce a avut loc în Rio de Janeiro, Brazilia.

Vizualizări: 1.139