Declarații oficiale

Eutanasia

Oamenii care îşi călăuzesc viaţa conform Bibliei, recunosc realitatea morţii ca fiind o parte a condiţiei umane actuale, afectată de păcat (Geneza 2:17 ; Rom 5 ; Evrei 9:27). Există “o vreme pentru naştere şi o vreme pentru moarte “ (Ecles 3:2). Chiar dacă viaţa veşnică este un dar care este oferit tuturor acelora care acceptă mântuirea prin Isus Hristos, creştinii credincioşi aşteaptă a doua venire a lui Isus pentru realizarea completă a nemuririi lor (Ioan 3:36; Rom 6:23; 1 Cor 15:51-54). În timp ce aşteaptă revenirea lui Isus, creştinii pot fi chemaţi să se îngrijească de muribunzi şi să fie puşi faţă în faţă cu propria lor moarte.

Durerea şi suferinţa afectează fiecare viaţă umană. Traumele fizice, psihice şi emoţionale sunt universale. Cu toate acestea, suferinţa umană nu are valoare ispăşitoare sau meritorie. Biblia învaţă că nici o intensitate sau grad de suferinţă umană nu pot face ispăşire pentru păcat. Numai suferinţa Domnului
Hristos este suficientă. Scriptură îi îndeamnă pe creştini să nu dispere în necazuri, chemându-i să înveţe ascultarea (Evrei 5 :7-8), răbdarea (Iacov 1:2-4) şi stabilitatea în timpul persecuţiilor (Rom 5:3). De asemenea, Biblia dă mărturie despre puterea biruitoare a lui Isus Hristos (Ioan 16:33) şi învaţă că slujirea pentru alinarea suferinţei umane este o importantă datorie creştină (Matei 25: 34-40). Acesta a fost exemplul şi învăţătura lui Isus (Matei 9:35; Luca 10:34-36) şi aceasta este voia Lui pentru noi (Luca 10:37). Creştinii privesc cu anticipaţie spre o nouă zi când Dumnezeu va pune capăt suferinţei pentru totdeauna (Apoc 21:4).

Progresul medicinei moderne s-a adăugat la complexitatea deciziilor care privesc îngrijirea persoanelor aflate pe moarte. În trecut se putea face foarte puţin pentru prelungirea vieţii umane. Dar puterea medicinei actuale de a amâna moartea a generat dificultăţi morale şi etice. Ce constrângeri aşază credinţa creştină asupra folosirii unei astfel de puteri? Când ar trebui ca amânarea momentului morţii să facă loc alinării durerii de la încheierea vieţii? Cine poate lua în mod corespunzător aceste decizii? Ce limite, în cazul în care există, ar trebui să pună dragostea creştină acţiunilor destinate să pună capăt suferinţei umane?

Discutarea acestor întrebări are loc în mod obişnuit sub titlul de eutanasie. Există multă confuzie cu privire la acest termen. Înţelesul autentic şi literal al acestui termen a fost “ moarte bună “. Acum termenul este folosit în două moduri semnificativ diferite. Adesea eutanasia se referă la “ucidere din milă“, sau luarea intenţionată a vieţii unui pacient pentru evitarea unei morţi dureroase, sau pentru a uşura povara familiei pacientului sau a societăţii (aceasta este aşa numită eutanasie activă). Totuşi, eutanasia este de asemenea folosită, într-un mod necorespunzător în opinia adventiştilor de ziua a şaptea, pentru a opri sau retrage intervenţia medicală care prelungeşte artificial viaţa, permiţând în acest fel unei persoane să moară în mod natural (aceasta este aşa numită eutanasie pasivă). Adventiştii de ziua a şaptea cred că a permite unui pacient să moară prin renunţarea la intervenţii medicale, care doar ar prelungi suferinţa şi ar amâna momentul morţii, este diferit din punct de vedere moral de acţiunile care au ca prim scop luarea directă a unei vieţi.

Adventiştii de ziua a şaptea se referă la aspectele etice cu privire la sfârşitul vieţii, într-un mod care să demonstreze credinţa lor în Dumnezeu ca fiind Creator şi Răscumpărător al vieţii şi care să arate în ce fel harul lui Dumnezeu le dă putere pentru fapte ale dragostei de aproapele. Adventiştii de ziua a şaptea recunosc faptul că Dumnezeu este creatorul vieţii umane, un dar extraordinar care merită să fie protejat şi susţinut (Geneza 1-2). De asemenea, ei recunosc darul minunat al răscumpărării, care oferă viaţa veşnică celor care cred (Ioan 3:15 ; 17:3). Astfel, ei sprijină folosirea medicinei moderne pentru prelungirea vieţii umane în această lume. Totuşi, această putere trebuie folosită în moduri pline de compasiune care să reflecte harul lui Dumnezeu prin atenuarea suferinţei. În timp ce avem promisiunea lui Dumnezeu cu privire la viaţa veşnică pe un nou pământ, creştinii nu au nevoie să se agaţe cu disperare de ultimele rămăşiţe ale vieţii de pe acest pământ. Nici nu este necesar să accepte sau să ofere toate tratamentele posibile, doar pentru a amâna procesul morţii.

Din cauza angajamentului lor de a îngriji persoană ca un întreg, adventiştii de ziua a şaptea sunt preocupaţi de îngrijirea fizică, emoţională şi spirituală a persoanelor aflate pe moarte. Ei se bazează pe următoarele principii biblice:

1. O persoană care se apropie de încheierea vieţii şi care este capabilă să înţeleagă, merită să cunoască adevărul cu privire la starea în care se află, la tratamente şi la posibilele consecinţe. Adevărul nu ar trebui ascuns, ci împărtăşit cu iubire creştină şi sensibilitate faţă de aspectele personale şi culturale ale pacientului (Efes 4:15).
2. Dumnezeu a dat fiinţelor umane libertatea de alegere şi le cere să o folosească cu responsabilitate. Adventiştii de ziua a şaptea cred că această libertate se extinde şi asupra deciziilor cu privire la îngrijirea medicală. După ce a căutat călăuzire divină şi a luat în considerare interesele celor care sunt afectaţi de acesta decizie (Romani 7:14), precum şi sfatul medical, o persoană care este capabilă să decidă ar trebui să hotărască dacă acceptă sau respinge intervenţiile medicale care i-ar prelungi viaţa. Aceste persoane nu ar trebui să fie obligate să se supună tratamentelor medicale pe care ele le consideră inacceptabile.
3. Planul lui Dumnezeu este ca oamenii să fie susţinuţi în cadrul unei familii şi unei comunităţi de credinţă. Deciziile asupra vieţii umane sunt cel mai bine luate în contextul unor relaţii de familie sănătoase şi după ce s-a luat în considerare sfatul medical (Geneza 2:18; Marcu 10:6-9; Exod 20:12; Efeseni 5-6). Când o persoană muribundă nu este capabilă să-şi dea consimţământul sau să-şi exprime preferinţele cu privire la intervenţia medicală, aceste decizii ar trebui luate de cineva care a fost ales de către persoana bolnavă. Dacă nu a fost ales nimeni, hotărârea va trebui luată de cineva apropiat persoanei aflate pe moarte. Exceptând circumstanţele extraordinare, medicii şi personalul legal ar trebui să lase ca decizia privitoare la intervenţia medicală să fie luată de către persoanele cele mai apropiate muribundului. Este cel mai bine ca dorinţele sau deciziile acestuia să fie consemnate în scris şi să fie în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
4. Dragostea creştină este practică şi responsabilă (Rom 13:8-10; 1 Cor 13; Iacov 1:27; 2: 14-17). Acest fel de iubire nu neagă credinţa şi nici nu ne obligă să oferim sau să acceptăm intervenţii medicale ale căror greutăţi depăşesc posibilele beneficii. Spre exemplu, când îngrijirea medicală doar păstrează funcţiile corpului, fără speranţă de recăpătare a cunoştinţei, atunci ea este inutilă şi poate fi oprită sau retrasă, fără mustrări de conştiinţă. În mod similar, tratamentele medicale de prelungire a vieţii pot fi omise sau oprite dacă ele nu fac altceva decât să adauge suferinţă pacientului şi să amâne inutil procesul morţii. Orice acţiune care va fi făcută trebuie să fie în armonie cu legea.
5. În timp ce dragostea creştină ne conduce la retragerea sau oprirea intervenţiilor medicale care doar cresc suferinţa sau amână moartea, adventiştii de ziua a şaptea nu practică “uciderea din milă“ şi nu sprijină sinuciderea (Geneza 9:5-6; Exod 20:13; 23:7). Ei se opun eutanasiei active – luării intenţionate a vieţii unei persoane suferinde sau care se află pe moarte.
6. Compasiunea creştină cheamă la uşurarea suferinţei (Matei 25: 34-40; Luca 10:29-37). În îngrijirea celor aflaţi pe moarte, este o responsabilitate creştină aceea de a uşura durerea şi suferinţa cât de mult este posibil, fără a folosi eutanasia activă. Atunci când este clar că intervenţia medicală nu va vindeca un pacient, primul scop al îngrijirii ar trebui să fie uşurarea suferinţei.
7. Principiul biblic al dreptăţii consemnează faptul că trebuie oferit un ajutor deosebit acelora care sunt fără apărare şi dependenţi (Ps 82:3-4; Prov 24:11-12; Isaia 1:1-18; Mica 6:8; Luca 1:52-54). Din cauza condiţiei lor vulnerabile ar trebui să fie luate măsuri speciale de îngrijire pentru a fi siguri că persoanele aflate pe moarte sunt tratate cu respect pentru demnitatea lor şi fără discriminare. Grija pentru aceste persoane trebuie să fie bazată pe nevoile lor spirituale şi medicale şi pe alegerile lor exprimate, mai degrabă decât pe părerea cu privire la valoarea lor socială (Iacov 2:1-9).

Adventiştii de ziua a şaptea caută să aplice aceste principii, primind speranţă şi curaj din faptul că Dumnezeu răspunde rugăciunilor copiilor Săi şi este capabil să lucreze în mod miraculos pentru bunăstarea lor (Psalm 103:1-5; Iacov 5:13-16). Urmând exemplul lui Isus ei se vor ruga, de asemenea, să accepte voia lui Dumnezeu în toate lucrurile (Matei 26:39). Ei sunt încredinţaţi că pot cere puterea lui Dumnezeu care să-i ajute în asistenţă pentru nevoile fizice şi spirituale ale celor aflaţi în suferinţă şi ale persoanelor aflate pe moarte. Ei ştiu că harul lui Dumnezeu este suficient pentru a-i face în stare să suporte adversităţile (Psalmul 50:14-15). Ei cred că viaţa veşnică pentru toţi cei care cred în Isus Hristos este asigurată prin triumful iubirii lui Dumnezeu.

Această declaraţie a fost aprobată şi votată de către Comitetul Executiv al Conferinţei Generale al Bisericii Adventiste, la sesiunea anuală a Comitetului, în Silver Spring, Maryland, la 9 octombrie 1992.

Vizualizări: 125