Intrebari si Raspunsuri

Sunt acordurile internationale suficient de clare pentru a facilita existenta libertatii religioase?

Da, sunt. Problema apare atunci când nu sunt aplicate. Ce se întâmplă în acest caz? Aceasta este marea întrebare! De exemplu, Iranul poate persecuta credincioşii Baha’i iar Sudanul pe creştini. Ca urmare a acestor acţiuni au asemenea ţări probleme serioase? Şi-au întrerupt ţările occidentale sau alte ţări care au semnat şi susţin aceste acorduri relaţiile cu ţările care nu acordă deloc libertate religioasă? În cadrul Naţiunilor Unite, ţările membre care au încălcat drepturile omului şi libertatea religioasă sunt ostracizate sau penalizate? Desigur că acestea sunt menţionate ca fiind deficitare şi imaginea lor este pătată, dar este acest lucru suficient? În ciuda acestora, legile există, iar ţările care le încalcă trebuie să explice motivele pentru care au procedat astfel.

Există patru categorii de acorduri internaţionale:

1    Tratate
2    Declaraţii
3    Interpretări experte ale tratatelor
4    Angajamente politice reciproce

1. Tratate

Punctul de referinţă îl constituie Convenţia Internaţională privind Drepturile Civile şi Politice (CIDCP) din 1966. Majoritatea ţărilor, inclusiv Statele Unite, au ratificat convenţia obligându-se în acest fel s-o pună în aplicare. În plus, există tratate regionale precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Americană a Drepturilor Omului şi Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Deosebit de importantă pentru noi este Convenţia UNESCO împotriva discriminării în învăţământ. Articolul 1 poate fi aplicat în problemele legate de Sabat. Articolul 5 se referă la rolul şi autoritatea părinţilor. Convenţia drepturilor copilului (Articolele 1 şi 4) confirmă Convenţia UNESCO privind discriminarea în învăţământ.

2. Declaraţii

Declaraţiile nu sunt ratificate de state, însă ele constituie un “obicei internaţional al pământului”. Bineînţeles că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este cea mai cunoscută şi respectată declaraţie. Dar nu uitaţi “Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare pe motive de religie sau credinţă”. A fost adoptată în unanimitate, adică fără vot, pe 25 noiembrie 1981. Articolul 6, Secţiunea (h) include dreptul de a păzi o zi de odihnă conform preceptelor propriei religii. Adventiştii, în mod special Dr. Gianfranco Rossi, au avut o contribuţie deosebită la aceasta.

3. Interpretări experte ale tratatelor

Acestea sunt comentarii oficiale ale textului. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a elaborat un document foarte important privind articolul 18 din CIDCP. În Comentarii Generale 22 (48), primul paragraf, citim: “Caracteristica principală a acestor libertăţi (de gândire, de conştiinţă şi religioasă) este reflectată şi de faptul că această prevedere nu poate fi încălcată nici chiar în situaţii de urgenţă publică, aşa cum este declarat în Articolul 4(2) al Convenţiei” (Religia şi drepturile omului: Documente fundamentale, Universitatea Columbia, 1998, p.92). Acelaşi comitet a declarat de asemenea că dreptul de a avea o “religie la alegere” implică dreptul de schimbare a  religiei.

4. Angajamente politice reciproce

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) demonstrează o voinţă politică dintre cele mai ferme în domeniul libertăţii religioase şi a drepturilor omului. Articolul 16 din Declaraţia Finală de la Viena din 1989 se referă la libertatea religioasă. Statele Unite este membru OSCE alături de alte 53 de ţări. Libertatea religioasă este menţionată şi în multe alte documente oficiale. Nu suntem lipsiţi de sprijin în eforturile noastre de a apăra acest măreţ şi esenţial principiu.

Declaraţia de la Cairo privind Drepturile Omului în cadrul Islamului, adoptată şi dată publicităţii la cea de-a Nouăsprezecea Conferinţă Islamică a Miniştrilor de Externe care a avut loc la Cairo pe 5 august 1990, include o manieră proprie de tratare a libertăţii religioase. Articolul 10 este interesant de citit: “Islamul este religia nepervertită. Este interzisă exercitarea oricărei forme de constrângere asupra omului sau de a exploata sărăcia sau ignoranţa sa cu scopul de a-l converti la o altă religie sau la ateism” (Ibid., p.87).


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Au dat bisericile publicitatii declaratii de sustinere a principiilor libertatii religioase?

Da, au dat! Iată câteva scurte exemple (există multe altele):

1. Biserica Catolică: “Declaraţia privind libertatea religioasă: Dignitatis Humanae” (7 decembrie 1965, adoptată la Conciliul Vatican II). În partea finală a documentului se spune: “....este necesar ca libertatea religioasă să fie accesibilă tuturor, bucurându-se de o temeinică garanţie constituţională şi demonstrându-se respect faţă de înalta datorie şi dreptul omului de a-şi conduce în mod liber viaţa sa religioasă în societate.”

2. Consiliul Mondial al Bisericilor: “Declaraţie privind Libertatea Religioasă”, adoptată la Prima Adunare a CMB la Amsterdam în 1948. La pagina 69 citim: “Drepturile referitoare la libertatea religioasă stipulate în acest document vor fi recunoscute şi respectate de toate persoanele fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie şi fără impunerea de restricţii bazate pe prevederilor legilor administrative” (Religia şi Drepturile Omului: Documente Fundamentale; editată de Tod Stahnke şi J. Paul Martin, Universitatea Columbia, 1998, p.207).

3. Alianţa Mondială a Baptiştilor: “Manifest privind libertatea religioasă”, adoptat la cel de-al şaptelea Congres Mondial al Baptiştilor, Copenhaga, august 1947. “Datoria noastră primordială este aceea de a extinde drepturile referitoare la libertatea conştiinţei către toţi oamenii, indiferent de rasă, culoare, sex, sau religie (sau lipsă de  religie).”

4. “Declaraţia privind libertatea religioasă” a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, adoptată la Conferinţa Generală de la Utrecht, Olanda, 8 iulie 1995. În primul paragraf citim: “De peste un secol, adventiştii de ziua a şaptea sunt promotori activi ai libertăţii religioase”. Enciclopedia Adventistă de Ziua a Şaptea conţine de asemenea un articol despre “Libertate religioasă”. Mai există şi următoarea declaraţie: “Extremismul religios caracterizat prin bigotism şi intoleranţă, indiferent de ce gen, trebuie deplâns şi stopat. Fiecare persoană are dreptul de a-şi exprima ideile religioase cu convingere, însă respectând întotdeauna drepturile celorlalţi” (Declaraţii, principii şi alte documente, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, 1996, p.46).

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

A dat Biserica Adventista de Ziua a Saptea din Romania in judecata Statul in 1999?

De fapt, biserica noastră nu a dat în judecată Statul. Să explicăm ce s-a întâmplat şi să lăudăm pe Domnul pentru ceea ce a făcut! Biserica noastră este oficial recunoscută în România, unde există peste 85.000 de membri botezaţi. Aceasta înseamnă că în fiecare Sabat, peste 100.000 de adulţi şi copii vin la biserică. În 1998, Ministerul Naţional al Educaţiei din România a decis să programeze într-o sâmbătă cea de-a treia şi ultima parte a examenului de Capacitate pentru anul 1999. Biserica şi Asociaţia pentru Libertate Religioasă “Conştiinţă şi Libertate” din România au reacţionat şi intervenit, cerând o schimbare a datei. Guvernul României a răspuns că în acel an era imposibil de schimbat data examenului. Programarea examenului sâmbăta a afectat aproximativ 1.000 de elevi adventişti.

În Bucureşti, mai mulţi părinţi au decis să înainteze acţiune în justiţie şi au pierdut! Examenul a fost susţinut sâmbătă, 5 iunie 1999. Aproximativ 640 de elevi adventişti nu au putut participa la examen. Autorităţile au fost surprinse de numărul elevilor care au refuzat să dea examen sâmbăta, pierzând astfel un an şcolar. Ei au fost impresionaţi de faptul că elevii nu au vrut să-şi încalce conştiinţa. Părinţii au făcut apel la Curtea Supremă şi au câştigat! Ministerului Educaţiei Naţionale i s-a pus în vedere să organizeze un alt examen pe 30 iulie. Ei au avut aproximativ 20 de zile la dispoziţie pentru acest lucru. Bineînţeles că decizia Curţii Supreme a fost contestată, apărând alte dificultăţi, însă în cele din urmă ministerul a stabilit o dată pentru elevii adventişti. Faptul că pentru prima dată adventiştii din România au hotărât să-şi apere drepturile în mod public a constituit un eveniment de cea mai mare importanţă. Apostolul Pavel a făcut la fel. De mai multe ori el a spus poliţiei sau magistraţilor: “Sunt cetăţean roman!” Legea există pentru a apăra cetăţenii cinstiţi şi buni.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce anumite tari occidentale au publicat o lista a sectelor “periculoase”?

Europa, din punct de vedere istoric, a avut întotdeauna probleme în ceea ce priveşte acceptarea libertăţii religioase. Libertatea se câştigă prin multe lupte şi suferinţe. A trebuit să treacă secole până când libertatea religioasă a fost acceptată şi nu a fost deloc uşor ca aceasta să fie respectată cu consecvenţă. Revoluţia Franceză este un bun exemplu. Ea a reprezentat reacţia violentă faţă de intoleranţa, războaiele religioase, despotismul şi inchiziţia care s-au manifestat timp de secole. Anul 1789 a adus un vânt puternic de libertate, inclusiv de libertate religioasă, în care protestanţii au avut un rol important. Câţiva ani mai târziu a venit o furtună de teroare, în care mii şi mii de oameni au fost persecutaţi. De ce? Ei au fost acuzaţi a fi duşmani reali sau potenţiali ai libertăţii. Se formase o nouă inchiziţie în numele libertăţii. Persecutaţii au devenit persecutori, iar Biserica Catolică a primit o rană de moarte. Existau motive pentru intoleranţă, totuşi intoleranţa în sine a triumfat.

Publicarea unei liste oficiale a sectelor potenţial “periculoase” are la bază acelaşi spirit de intoleranţă. Pe o astfel de listă, în Franţa au apărut 172 de asociaţii religioase sau biserici, iar în Belgia 189! Care sunt criteriile pentru ca un grup să fie pus pe lista “sectelor”? Este un mister, căci nu a fost contactat nici un expert adevărat. Această practică a fost denunţată la Viena în timpul reuniunii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) din 1999, în cadrul Comisiei ONU pentru Drepturile Omului şi de către Departamentul de Stat al Statele Unitate ale Americii. În prezent, în Franţa există o “Misiune Interministerială pentru Combaterea Sectelor”. Sunt votate legi, iar mass-media amplifică această ostilitate. Cum se poate ca, în domeniul libertăţii religioase, ţări precum Franţa şi Belgia, care susţin cu atâta putere drepturile omului, să fie atât de oarbe în privinţa propriilor lor discriminări? Astfel de liste alimentează intoleranţa şi excluderea. Au uitat aceste ţări articolul 18 al Declaraţiei Universale ONU a Drepturilor Omului? Nu, însă ele vor să excludă anumite biserici şi grupuri religioase de la acest drept. Ele au o înţelegere selectivă şi discriminatorie a libertăţii religioase. Libertatea este numai pentru cei care au aprobarea autorităţilor sau sunt recunoscute de acestea.

Din nefericire, populaţia în general nu reacţionează faţă de această tendinţă periculoasă. Franţa şi Belgia sunt foarte secularizate, deşi religia tradiţională este romano-catolicismul. După Waco, sinuciderea în masă a membrilor Templului Solar şi alte tragedii, oamenii sunt suspicioşi sau chiar se tem de secte. Propaganda asiduă promovată de instituţiile statului creează impresia că minorităţile religioase sunt periculoase sau cel puţin potenţial periculoase. Din fericire, experţii şi oamenii de ştiinţă au reacţionat, deşi au fost criticaţi şi acuzaţi că sunt plătiţi de scientologi sau martorii lui Iehova să susţină libertatea religioasă. Cu toate acestea, tribunalele au reacţionat, în diferite ocazii, la această manipulare. Scientologii au fost recunoscuţi ca religie, lucru care a constituit o puternică respingere a politicii statului. Trebuie să fim recunoscători celor care au slujit şi întărit cauza libertăţii şi dreptăţii. De-a lungul istoriei, Franţa a produs întotdeauna opozanţi puternici faţă de intoleranţă. Mişcările antireligioase sau antiminorităţi religioase ştiu că dacă merg prea departe oamenii vor lua atitudine în favoarea libertăţii religioase.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Este persecutia un lucru bun?

Bineînţeles că nu. Persecuţia este prin natura ei ceva rău şi satanic. Noi slujim unui Dumnezeu al dragostei şi libertăţii. El acceptă închinarea numai atunci când este de bună voie.

Isus face o declaraţie interesantă cu ocazia Fericirilor rostite în Predica de pe muntele ce străjuia Marea Galileii: “Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni....” (Mat. 5:11). Era de acord Isus cu persecuţia? A persecutat El sau a cerut ucenicilor Săi să procedeze astfel? Răspunsul este din nou negativ, deşi scandalul creştinismului istoric ai cărui reprezentanţi, aşa-numiţii creştini, au persecutat şi chiar ucis, este de notorietate publică.

Una dintre cele mai notorii crime “creştine” a fost acţiunea armată a comandantului catolic francez Simon de Montfort împotriva “ereticilor”. Când a întrebat cum vor putea deosebi soldaţii săi în rândul populaţiei civile pe catolici de ereticii care se refugiaseră în biserica Beziers, se spune că nunţiul papal ar fi spus: “Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu va şti care sunt ai Lui!” Da, persecuţia nu este un lucru rău deoarece este nemiloasă, ci este nemiloasă pentru că este atât rea cât şi oarbă.

Isus nu a spus că persecuţia este binecuvântată, ci că ucenicii Săi sunt binecuvântaţi atunci când sunt persecutaţi. De ce? Deoarece persecuţia poate fi o pecete a adevăratei religii. Ea face deosebirea între persoana fără caracter şi credinciosul neclintit. În al doilea rând, persoana persecutată poate creşte în evlavie, credinţă în Dumnezeu şi curăţie de caracter (Vezi Mărturii Vol.9, p.228). Persecuţia poate de asemenea conduce la unitate şi recâştigarea celor apostaziaţi. Dar nu este recomandabil să speculăm referitor la ideea că persecuţia va trezi biserica, ci să mulţumim lui Dumnezeu pentru libertatea pe care o avem, să trăim credinţa şi să dăm mărturie cu toată puterea.

La urma urmei, efectul de separare şi împrăştiere al persecuţiei, închisorii şi exilului poate ajuta la răspândirea Evangheliei. Aşa s-a întâmplat în zilele lui Pavel, la fel s-a întâmplat în Rusia acum mai bine de o sută de ani şi se întâmplă chiar acum în Sri Lanka. Pavel se bucura că Evanghelia se răspândea datorită faptului că era în închisoare. Mulţi alţii au împărtăşit aceeaşi binecuvântare.

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să căutăm să ne atragem sau să tolerăm în vreun persecuţia, căci ea este prin natura sa un lucru rău. Dimpotrivă, noi trebuie să facem tot ce putem pentru a o limita, ştiind că, la fel ca boala, ea poate veni dintr-odată. Unii oameni, care suferă de un complex al persecuţiei, se expun fără motiv, ba chiar invită persecuţia; Hristos nu a procedat astfel. Au circulat o mulţime de zvonuri false despre apropiata persecuţie din cauza legii duminicale. Isus ne-a avertizat cu privire la îngrijorările nesănătoase legate de evenimentele viitoare, spunând: “Ajunge zilei necazul ei” (Mat. 6:34), invitându-ne să nu transferăm în prezent problemele escatologice ale viitorului.

Trebuie să ne opunem persecuţiei datorită adevărului şi pentru a termina evanghelizarea lumii întregi. Făgăduinţa ce se găseşte în Fericiri este că binecuvântarea, adică fericirea, există acum, iar în viitor un mare torent de fericire ne va inunda, căci mare este răsplata în ceruri.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Cum reactionam atunci cand adventistii sunt persecutati?

În primul rând încercăm fără întârziere să obţinem informaţii corecte, ceea ce nu este atât de uşor pe cât pare. Aceasta presupune aflarea numelor, a timpului când au avut loc evenimentele şi depistarea martorilor. Dacă avem corespondenţi buni, aceasta se face repede, însă este foarte dificil să obţii informaţii. Este posibil ca evenimentul să se fi întâmplat într-un loc izolat. Se poate ca membrii sau martorii să nu aibă o educaţie bună sau să se teamă să se expună din cauza ameninţărilor. Zvonurile se pot răspândi rapid în lume. Uneori evenimentele au loc în orăşele sau în ţări unde membrii noştri sunt izolaţi. O agenţie de presă publică informaţia iar noi trebuie să acţionăm sau să reacţionăm întemeindu-ne pe baza aceasta fragilă. Obţinerea informaţiilor complete şi corecte poate lua ceva timp, acesta fiind motivul pentru care am stabilit o strategie.

Este necesar să colaborăm îndeaproape cu Departamentul Comunicaţii de la Conferinţa Generală. Biserica deţine o reţea organizată şi noi trebuie s-o folosim eficient. Reacţia trebuie să aibă loc cât mai rapid posibil. Un reprezentant al bisericii vizitează locul, se întâlneşte cu autorităţile şi liderii religioşi - adventişti şi neadventişti - şi obţine informaţiile. În acelaşi timp, noi contactăm organizaţii internaţionale, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului şi organizaţiile neguvernamentale pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţii religioase. Reprezentanţi de la sediul nostru mondial, vizitează ambasada ţării unde a avut loc evenimentul şi sunt trimise scrisori guvernului.

Această acţiune trebuie să fie eficientă, bine coordonată şi credibilă, să nu fie bazată pe zvonuri sau informaţii incorecte, parţiale. Persecutorii şi autorităţile care-i sprijină trebuie să ştie că suntem la curent cu situaţia şi nu ne vom abandona fraţii şi surorile. Poate fi o luptă îndelungată, dar niciodată nu trebuie să renunţăm. Guvernele trebuie să fie conştiente că persecutând unul dintre membrii noştri este ca şi cum ai persecuta pe toţi ceilalţi 25 milioane de adventişti (16 milioane membri plus aparținători sau simpatizanți). Uneori ne restrângem acţiunea ca să nu punem în pericol sau să facem probleme lucrării bisericii noastre în regiunea respectivă.

Nu putem reacţiona fără sprijinul membrilor şi liderilor adventişti locali. Dacă liderii bisericii noastre locale şi naţionale nu sunt de acord, nu punem în aplicare strategia noastră, sau o parte din aceasta. Oricum, noi oferim ajutor, suntem gata să vizităm locurile şi oamenii, acţionând până când reuşim. Nu putem face altfel.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Exista libertate religioasa in cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea?

De la început adventiştii de ziua a şaptea au fost susţinători fervenţi ai libertăţii religioase, pentru simplul motiv că Dumnezeu cere şi nu poate accepta decât un omagiu oferit de bună voie. Însă puţin s-a vorbit sau scris despre libertatea religioasă în cadrul bisericii.

În Manualul Bisericii (care poate fi schimbat numai în cadrul Sesiunii Conferinţei Generale) şi în Regulamentul de lucru al Conferinţei Generale, nu există nimic scris care să se refere în mod direct la libertatea de conştiinţă sau libertatea academică din interiorul bisericii. Însă există mai multe declaraţii care se referă la autoritatea şi unitatea bisericii şi legat de aceasta la necesitatea unei loialităţi armonioase. Printre cele unsprezece păcate grave sancţionate de biserică, Manualul Bisericii pune pe primul loc respingerea doctrinelor fundamentale sau susţinerea unor învăţături contrare acestora. Numărul şapte şi opt se referă la mişcări schismatice sau neloiale şi “refuzul persistent” de a recunoaşte autoritatea bisericii legal constituită.

Este evident faptul că liderii bisericii sunt din punct de vedere practic mai preocupaţi de unitate decât de libertate în cadrul bisericii. Îmi aduc aminte de o declaraţie a lui Winston Churchill: “Nu am fost numit Prim-ministru al Majestăţii Sale pentru a prezida dezmembrarea Imperiului Britanic”.

Desigur, biserica este altceva decât societatea civilă. Deoarece biserica este o societate voluntară, oricine se simte constrâns, este liber să plece, şi, trebuie subliniat, fără  ruşine sau condamnare. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu este una dintre acele biserici autoritare care susţin că numai membrii lor pot fi mântuiţi, ci lasă această decizie în seama lui Dumnezeu Atotputernicul.

Libertatea de conştiinţă în sine nu este limitată în cadrul bisericii, însă exteriorizarea convingerilor (sau a lipsei convingerilor) prin acţiuni are anumite limite. Biserica şi instituţiile sale, mulţumim Domnului, nu are un oficiu de investigare a conştiinţei şi convingerile personale ale pastorilor, profesorilor şi membrilor. Doar atunci când acţiunile unui membru intră în conflict cu libertatea şi buna funcţionare a bisericii se aplică disciplina.

Scriptura arată că învăţături înşelătoare şi false pot apărea în cadrul bisericii. De aceea, este datoria liderilor bisericii de a proteja biserica de concepţii false sau schismatice sau de a permite existenţa sau promovarea acestora în cadrul bisericii. În cazul noilor interpretări, acestea trebuie să fie mai întâi supuse judecăţii fraţilor cu experienţă, căci “biruinţa vine prin marele număr de sfetnici” (Prov. 11:14). Nu este o dovadă de aroganţă intelectuală ca un membru al bisericii să creadă că are dreptate şi toţi ceilalţi greşesc?

Unele idei nu sunt vitale pentru existenţa şi integritatea bisericii. Acestea pot fi importante din punct de vedere etic, însă biserica lasă această problemă în mare măsură în seama conştiinţei individuale. Astfel de subiecte pot include ştiinţa sau tehnologia, partidele politice, avortul, folosirea armelor, anumite forme de păzire a Sabatului, anumite interpretări biblice şi profetice, arhitectura bisericească şi anumite forme de închinare. În privinţa acestora există o libertate internă considerabilă.

Însă există doctrine, în principiu cele 28 de Doctrine Fundamentale, care nu pot fi compromise fără a distruge Evanghelia aşa cum este ea înţeleasă de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi în cele din urmă să submineze şi să distrugă însăşi biserica. Acestea sunt limitele în ceea ce priveşte libertatea religioasă internă. Biserica are dreptul şi responsabilitatea de a-şi menţine propria sa natură şi existenţă. Nici un membru nu are dreptul, atâta timp cât este membru, să înveţe ca adevăr ceea ce este contrar adevărurilor fundamentale care constituie această biserică.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce sunt tarile islamice impotriva crestinismului?

Întotdeauna a fost dificil pentru ţările islamice să trateze toate religiile în mod egal. În cel mai bun caz ei au acceptat şi respectat alte credinţe aşa cum profetul Mahomed le-a cerut. Evreii şi creştinii (ca oameni ai Cărţii) au fost protejaţi de cuceritorii islamici, însă evreii şi creştinii erau consideraţi cetăţeni de clasa a doua. După cel de-al doilea război mondial, o ideologie nereligioasă a început să predomine în mai multe ţări în care Islamul deţinea supremaţia. Creştinii puteau fi acceptaţi într-o măsură mai mare sau mai mică ca egali. Cu toate acestea, anticreştinismul tradiţional, care nu a fost niciodată eradicat, a reapărut în timpul distanţării manifestate în relaţiilor est/vest. Sprijinul Statelor Unite acordat Israelului a complicat întreaga situaţie. Atunci când extremiştii islamici au preluat puterea în Iran, Islamul a devenit un factor puternic de identificare pentru milioane de oameni, în special în rândul populaţiei sărace.

Există de asemenea şi rădăcini istorice. Istoria relaţiilor dintre creştini şi mahomedani este reprezentată de un lung şir de războaie. Creştinismul, cu ucigătoarele sale cruciade organizate cu secole în urmă, nu este perceput ca o religie a îngerilor pe pământ. Pentru mahomedani, ţările creştine şi-au pierdut credinţa şi moralitatea. Acestea au distrus viaţa de familie, puritatea morală şi integritatea, neavând nici un alt mesaj de comunicat decât “a face bani” - materialism. Neînţelegerile dintre cele două religii sunt uriaşe. Creştinii sunt văzuţi consumând alcool, mâncând carne de porc (o nelegiuire pentru mahomedani) şi fiind obsedaţi de sex. În plus creştinii, în special evanghelicii care sunt identificaţi cu Statele Unite, sunt percepuţi ca americani care încearcă să convertească pe mahomedani, o agresiune dintre cele mai grave. Dacă eşti mahomedan, nu poţi fi convertit şi nu poţi părăsi Islamul, căci aceasta ar fi apostazie. După Legea Islamică, apostazia, şi prin urmare convertirea la creştinism, se pedepseşte cu moartea.

Ca şi creştini, nu trebuie să uităm că creştinătatea s-a ghidat după principii similare timp de secole. Religia creştină a făcut chiar mai rău în mai multe ţări unde numai romano-catolicii au fost admişi. Luther şi creştinii din vremea sa nu erau cu adevărat toleranţi faţă de evrei şi mahomedani. De-a lungul istoriei, Islamul a fost adesea mai tolerant faţă de evrei şi creştini decât a fost creştinismul faţă de evrei şi mahomedani.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce apara Biserica Adventista de Ziua a Saptea libertatea religioasa?

Ca biserică, putem oferi şase motive pentru apărarea libertăţii religioase:

1.    Libertatea religioasă este ameninţată din ce în ce mai mult într-o mulţime de ţări.

2.    Libertatea religioasă este un drept fundamental al omului iar noi susţinem cu putere drepturile omului.

Putem să ne oprim la acest punct şi să spunem că acestea sunt suficiente pentru justificarea implicării noastre. Dar mai sunt şi alte motive. Ca şi creştini, adventiştii de ziua a şaptea apără, protejează şi promovează libertatea religioasă din patru motive suplimentare:

3.    Libertatea, şi în special libertatea religioasă, este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat liberi să alegem. El ne-a dat libertatea de a spune “da” sau “nu”, deoarece El nu ne forţează ca să-L iubim. El doreşte să aibă cu noi o relaţie de dragoste autentică.

4.    Libertatea religioasă este un dar din partea pionierilor noştri. Primul dar a venit de la James White în 1851, cu doisprezece ani înainte ca biserica noastră să se organizeze. După aceea, toţi pionierii noştri, inclusiv Ellen White, au avut o poziţie hotărâtă în favoarea acestui principiu şi au atras atenţia asupra datoriei de a ţine sus steagul libertăţii religioase (Vezi Mărturii, vol.6, p.402).

5.    Libertatea religioasă este legată de predicarea Evangheliei. Fără libertate religioasă este dificil să evanghelizezi.

6.    Este vorba de misiunea profetică a bisericii în zilele din urmă. Pionierii noştri erau convinşi că noi, ca biserică, avem un rol special în apărarea libertăţii religioase. Ei au fost de asemenea convinşi că libertatea religioasă va deveni o problemă esenţială la sfârşitul timpului. În prezent, aceasta este încă poziţia noastră.


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Care este in prezent cea mai importanta problema de libertate religioasa pentru adventisti?

Raportul mondial privind libertatea religioasă, întocmit pentru prima dată în 1999 de Departamentul Relaţii Publice şi Libertate Religioasă de la Conferinţa Generală, s-a  dovedit util în evaluarea situaţiei existente la această dată în lume. Cea mai importantă problemă, care a fost din totdeauna problema specifică a adventiştilor, o constituie păzirea Sabatului. În multe ţări din lume, adventiştii încă îşi pierd locurile de muncă sau nu se pot prezenta la examenele şi testele programate numai sâmbăta. În fiecare an avem cazuri grave în diferite locuri. În multe situaţii, adventiştii renunţă sau îşi pierd locul de muncă. Mulţi acceptă această situaţie ca pe un test al credinţei lor sau pur şi simplu ca preţul ce trebuie plătit pentru a fi credincios faţă de voinţa lui Dumnezeu. Păzirea Sabatului se poate dovedi o problemă crucială chiar şi în ţările în care drepturile omului sunt respectate, aşa că vă puteţi imagina situaţia acolo unde drepturile omului în general nu sunt respectate.

În Statele Unite ale Americii, Primul Amendament, care protejează libertatea religioasă, determină o reacţie mai puternică. Aceasta se întâmplă şi în alte ţări. Adventiştii ajung la tribunal atunci când drepturile lor sunt încălcate. Biserica dispune de un fond special şi avocaţi care sunt experţi în rezolvarea unor astfel de cazuri în instanţă. Aceste intervenţii juridice pot fi benefice atât pentru membri cât şi pentru biserică, dar sunt utile şi pentru drepturile omului. Instituţiilor financiare şi cele de stat sunt chemate să dea socoteală de acţiunile lor în numele dreptului fundamental al omului la libertate religioasă.


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.