Intrebari si Raspunsuri

Cum poate Biserica sa trateze “lumina noua”?

Sunt oare doctrinele şi învăţăturile Bisericii turnate în beton teologic şi doctrinar? Nu acesta este adevărul, deşi uneori aşa pare a fi. Ca şi creştini, noi ne bucurăm, sub călăuzirea Duhului Sfânt, de o creştere în înţelegerea adevărului. A crede că cineva are întregul adevăr duce la o micro-religie arogantă; numai Dumnezeu cunoaşte tot adevărul. Fără conceptul unui adevăr care creşte şi se extinde (valabil, de altfel, şi pentru univers), veşnicia devine plictisitoare.

În calitate de conducători ai bisericii, noi încercăm să promovăm consensul în locul disputelor. Cu toate acestea, este important să ne amintim că realizarea consensului implică o căutare nerestricţionată a adevărului. Avem această făgăduinţă captivantă: “Lumină nouă va străluci întotdeauna din Cuvântul lui Dumnezeu pentru cel care se află într-o legătură vie cu Fiul Neprihănirii. Nimeni să nu creadă că nu mai este adevăr de descoperit” (Counsels to Writers and Editors, p. 35 în original).

Cu toate acestea, trebuie să reţinem că adevărul nou nu anulează adevărul cunoscut. Ceea ce face el este să adauge noi dimensiuni şi strălucire. Mai multe vor fi ocaziile în care Biserica va trebui să lucreze mai degrabă în planul înmulţirii decât în cel al scăderii.

Ellen G. White a făcut următoarea declaraţie revoluţionară la Conferinţa Generală de la Minneapolis, din 1888: “Ceea ce Dumnezeu dă slujitorilor Săi să vorbească astăzi probabil că nu ar fi fost adevăr prezent acum douăzeci de ani.” Însă, ca nu cumva aceasta să fie interpretată ca oferind libertate pentru tot felul de concepţii doctrinale individuale superficiale şi speculative, ea oferă în alt pasaj un sfat care contrabalansează: “Singura noastră siguranţă stă în a nu primi nici o doctrină nouă, nici o interpretare nouă a Scripturilor, fără ca mai întâi să o supunem analizei fraţilor cu mai multă experienţă. Puneţi-o înaintea lor într-un spirit umil, de învăţăcel, cu rugăciune sinceră; şi dacă ei nu văd lumină în aceasta, supuneţi-vă judecăţii lor” (Mărturii, vol. 5, p. 293 în original). Cei care nu respectă acest sfat profetic lesne devin un focar de infecţie în interiorul Bisericii.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Se cade ca adventistii sa apeleze la instanta impotriva altor adventisti?

Această este o problemă dăunătoare şi supărătoare care a apărut în biserica creştină în repetate rânduri de-a lungul istoriei. Biserica creştină trebuie să fie o societate în cadrul societăţii lărgite, compusă din cei care au fost chemaţi să iasă din comunitatea generală şi să-L accepte pe Isus Hristos ca Domn, iar pe ceilalţi membri ai Bisericii drept fraţi şi surori.

Sfatul biblic din Matei 18 şi 1 Corinteni 6 este de a nu apela la instanţă pentru rezolvarea problemelor dintre membri, ci mai degrabă de a folosi procedurile şi autoritatea bisericii pentru a se ajunge la o înţelegere. De fapt, Pavel foloseşte cuvinte destul de aspre pentru a denunţa practica apelării la tribunale păgâne pentru a acuza membri ai Bisericii. El spune, în principiu, că este ruşinos să soluţionezi astfel de plângeri înaintea judecătorilor păgâni şi în afara bisericii, ca şi cum nu ar fi suficientă înţelepciune şi dreptate în biserică. Creştinii ar trebui să depună orice efort pentru a apăra unitatea şi onoarea Bisericii.

Ellen G. White dă un  sfat similar: “Procesele între fraţi sunt un reproş la adresa cauzei adevărului. Creştinii care apelează la instanţă în litigiile dintre ei expun biserica batjocurii vrăjmaşilor… Ignorând autoritatea bisericii, ei manifestă dispreţ faţă de Dumnezeu, care a dat bisericii această autoritate” (Faptele Apostolilor, p. 306 în original). Dar pentru ca această metodă să funcţioneze, cei implicaţi în dispute trebuie să accepte autoritatea Bisericii.
Ce se întâmplă atunci când un membru al bisericii nu acceptă decizia Bisericii? În acest caz, idealul biblic nu funcţionează. Ce face conducerea atunci când autoritatea sa şi modelul biblic sunt ignorate şi respinse? Răspunsul biblic este clar:

“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. … Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi …. martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18 :15-17)

În prima sa Epistolă către Corinteni, se pare că Pavel consideră ca de la sine înţeles ca membrii bisericii să accepte şi să asculte de autoritatea şi decizia bisericii. Isus merge un pas mai departe şi spune că dacă membrii resping autoritatea bisericii, atunci ei trebuie consideraţi ca păgânii, sau, aşa cum am exprima-o astăzi, ca pe cei ce nu sunt membri. În acest caz opţiunea logică este instanţa. Parcurgând procedura biblică şi autoritatea decizională a Bisericii fiind respinsă, alternativa este de a-i trata pe astfel de indivizi ca pe cei care nu sunt membri.

Mai există un aspect complicat: în ultimele decenii anumite probleme juridice civile au devenit extrem de complexe, alambicate şi consumatoare de timp. Au apărut legi din ce în ce mai complexe privind impozitele, proprietatea, asigurările, corporaţiile, bunurile imobiliare şi tutela, şi tot felul de legi locale care parcă răsar când nu te aştepţi. Mi se pare că unele dintre aceste probleme sunt mai presus de capacitatea autorităţii normale a bisericii de a le rezolva. De fapt, în Manualul comunităţii al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea se afirmă că există “cazuri care în mod clar sunt sub jurisdicţia tribunalelor civile şi nu sub autoritatea bisericii” (p. 165, ediţia 1995 în original). În astfel de cazuri, nu prea avem de ales – numiţi-l rău necesar, dacă doriţi – nu ne rămâne decât să apelăm la experienţa celor din domeniul juridic pentru a obţine o soluţie echitabilă, ceea ce include sentinţa dată de un tribunal secular. Asemenea cazuri pot include, de exemplu, probleme legate de asigurare, custodia copiilor minori, bunuri imobiliare şi garanţia produselor.

În orice caz, este greu de văzut cum în astfel de probleme complexe, adeseori chiar impersonale, Biserica ar putea fi “expusă batjocurii” de către adventiştii care se înfăţişează la proces în tabere opuse, când adventismul lor după toate probabilităţile nu ar fi deloc o problemă publică. De fapt, dacă Biserica s-ar implica fără a avea competenţa necesară şi fără o procedură adecvată pentru o soluţionare corectă ar risca să fie supusă “batjocurii”. Mai mult, unele dintre aceste probleme juridice se prelungesc atât de mult şi riscă să acapareze centrul atenţiei, încât Biserica trebuie “în mod constant să fie vigilentă pentru a nu neglija lucrarea Evangheliei şi a prelua în schimb îndatoririle magistraţilor civili” (Manualul comunităţii, p. 165 în original).

Fiecare adventist de ziua a şaptea ar trebui, atât cât îi stă în putere, să trăiască în pace şi bună vecinătate cu toţi oamenii, şi nu mai puţin cu fraţii şi surorile sale în Hristos (vezi Romani 12:18). Egoismul, spiritul de vrajbă şi metodele adversative sunt în dezacord cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru Biserica sa şi copiii Săi.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Cum putem trata deosebirile de opinii din cadrul Bisericii?

Desigur că am prefera să vorbim despre consens şi armonie. Uneori chiar suntem ispitiţi să ne băgăm capul în nisip când vine vorba de dezacorduri, aşteptând ca problema să dispară sau să se ducă în altă parte. În Biserică au fost întotdeauna, şi, cred că, vor fi întotdeauna dizidenţi, fie pentru bine, fie pentru rău. Ei pot să ne calce pe nervi din punct de vedere teologic sau administrativ. Aceştia întind la limită libertatea individuală. Uneori ei stau în uşa întredeschisă dintre drepturile individuale (şi libertatea conştiinţei) şi drepturile bisericii/grupului. Ce ar trebui să facă Biserica?

Una este ca o persoană să aibă o opinie personală diferită asupra unui punct. Alta este dacă individul respectiv răspândeşte în mod activ şi îşi prezintă cu stăruinţă concepţiile sale diferite devenind chiar obsedat de această problemă, astfel încât ea ajunge să ocupe locul central în relaţia sa cu Biserica. Dizidenţii pot stimula Biserica ca să studieze o problemă – şi acest lucru poate fi util – dar ei nu au nici un drept ca să decidă în această problemă pentru Biserică, aşa cum sunt înclinaţi s-o facă unii dizidenţi.

Unitatea este o caracteristică vitală - chiar existenţială – a Bisericii. Oricine instigă la dezbinare este implicat în activităţi îndoielnice, poate chiar distructive. Este o dovadă de aroganţă să crezi că tu ai dreptate şi toţi ceilalţi greşesc. Ceea ce un dizident s-ar putea să considere că este corect, comunitatea extinsă a membrilor Bisericii ar putea crede că este greşit. Dizidenţii loiali Bisericii vor înţelege că şi în cazul unei înţelegeri noi corecte s-ar putea ca aceasta să nu fie acceptabilă pentru corpul colectiv la prima expunere. Există pericolul real de dezbinare. A permite unor astfel de concepţii să se maturizeze şi să pătrundă viaţa Bisericii lui Dumnezeu este o dovadă de înţelepciune. Procedând astfel, susţinătorii noii concepţii dau pe faţă respect şi dragoste pentru unitatea şi integritatea trupului lui Hristos.

Biserica a stabilit principii directoare pentru examinarea concepţiilor divergente sau dizidente. Aceasta trebuie să fie făcută de către comitete competente. Fie concepţia alternativă va fi acceptată, fie ea va fi considerată deficitară şi va fi respinsă. Decizia s-ar putea amâna deoarece este nevoie de mai mult timp, mai multe informaţii şi mai mult studiu. În orice caz, Biserica va asculta, sperăm, cu respect şi consideraţie.

Avem cu toţii libertăţi, dar avem de asemenea responsabilităţi. Membrii Bisericii, şi acest lucru este în special valabil pentru dizidenţi, au nevoie de un spirit de cercetare prudentă în loc de un dogmatism militant. Seminţele dezbinării şi neloialităţii au un efect extins. Pastorii sau slujbaşii Bisericii care sunt dizidenţi cronici faţă de conferinţă seamănă seminţele disensiunii printre membrii Bisericii. Mai devreme sau mai târziu seminţele vor încolţi producând disensiuni în raport cu propria lor conducere.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Isi gaseste Biserica Adventista de Ziua a Saptea un loc in spectrul religios delimitat de miscarea ecumenica si Biserica Romano-Catolica?

Nu este întotdeauna uşor să delimitezi poziţia Bisericii Adventiste în spectrul creştin. Ea doreşte să aibă relaţii bune cu alte biserici şi participă la reuniunile Consiliului Mondial al Bisericilor, dar nu face parte din ecumenismul organizat. Ca adventişti de ziua a şaptea, noi nu vrem să fim singuri, dar nu putem împărtăşi cu alţi fraţi şi alte surori viziunea atractivă a unei mega-biserici creştine şi unite. Este această poziţie logică?

Noi încă suntem o biserică mică în majoritatea ţărilor, dar devenim din ce în ce mai importanţi. Dacă numărul de membri continuă să crească fără schisme sau dezbinări interne, poziţia noastră va fi mult întărită în următoarele câteva decenii, dacă va mai fi timp, deşi eu sper ca Domnul să se întoarcă mult mai curând. Dacă nu aşa stau lucrurile, atunci care va fi rolul nostru în acest nou secol? Se prevede o creştere masivă a numărului de membri. Care va fi locul nostru între mişcarea ecumenică şi Biserica Catolică? Avem un loc?

Biserica Romano-Catolică îşi va menţine rolul de conducător în creştinism, acest lucru pare evident. Va fi mişcarea ecumenică celălalt pol? Poate că nu! De ce? Visul ecumeniştilor nu este acela de a exista doi poli, ci de a avea o unitate creştină vizibilă, ceea ce presupune un singur pol. Pentru a realiza acest lucru s-ar putea să fie necesar mult timp şi se pot dezvolta forme multiple, dar obiectivul unităţii constituie visul! Care va fi rezultatul? Vor dispare protestanţii? Vor deveni catolicii protestanţi? Nu aceasta este problema fundamentală. Unitatea ca obiectiv este problema şi acesta nu poate fi realizat fără transformare. O abordare pro-ecumenică ar însemna ca diferendele dintre catolici şi protestanţi să nu producă tensiuni vizibile, aşa cum se întâmplă astăzi. Prin menţinerea actualei poziţii, Biserica Adventistă oferă o alternativă creştină care necesită să fii pe deplin creştin – adică o biserică centrată pe Hristos şi pe Biblie – în timp ce-ţi păstrezi identitatea, mesajul şi credincioşia faţă de Evanghelia veşnică. Eu cred că această alternativă este posibilă fără a fi agresivi faţă de alte biserici creştine. Trebuie să învăţăm să fim diferiţi fără a fi antagonişti, ci iubitori şi respectuoşi faţă de alţii. Nu ascultăm noi de acelaşi Mântuitor, de acelaşi Dumnezeu?

Pentru a oferi o alternativă, adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să se împrietenească cu toţi, să fie exemple de creştini plini de dragoste şi să fie curtenitori în relaţiile cu oamenii. Să fim o biserică prietenoasă pentru locuitorii acestui pământ. Să lăsăm ca oamenii să aleagă în libertate mesajul pe care-l acceptă, ce fel de creştinism vor să trăiască. Niciodată nu trebuie să fim cei care exercită presiuni, să asuprim sau să persecutăm. Noi suntem poporul libertăţii. Asuprirea şi persecuţia sunt semnele antihristului.

Rezumând, a fi o biserică creştină alternativă înseamnă a fi cât se poate de aproape de Domnul nostru Isus Hristos şi, prin urmare, de semenii noştri pentru care a murit El. Această viziune este idealistă. Noi trăim într-o lume cu o viziune globală, iar creştinismul este atacat din toate părţile. Islamul are un miliard de credincioşi şi creşte foarte rapid. Hinduismul, budismul şi filozofiile New Age devin din ce în ce mai populare în Occident. A refuza un proiect de unitate între creştini este cea mai bună metodă de a apăra credinţa creştină? Ca adventişti de ziua a şaptea, noi răspundem: “Da !” O altă întrebare este: “Suntem noi siguri că nu ne vom schimba poziţia?” Există întotdeauna  pericolul sau tentaţia de schimbare. Un proverb chinezesc spune: “Cel care s-a luptat cu dragonul timp de 300 de ani poate deveni un dragon.” Ca adventişti de ziua a şaptea noi luptăm cu dragonul de 150 de ani! Nu vom deveni un dragon, dar există alte capcane. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ar putea deveni o organizaţie mare care trăieşte pentru ea însăşi, care se apără pe ea însăşi, care se promovează pe ea însăşi. Cu cât avem mai multe proprietăţi, instituţii şi mai multă recunoaştere, cu atât mai mult vom fi tentaţi să ne concentrăm pe corporaţie. Trebuie să evităm acest lucru cu orice preţ.

Fie ca Domnul să ne corecteze ori de câte ori este nevoie. Fie ca să devenim din ce în ce mai apostolici pentru a rămâne “poporul lui Dumnezeu” şi “ultimii soli”. Nu trebuie să uităm niciodată că această biserică nu există pentru ea însăşi, ci pentru Dumnezeu şi pentru o misiune specială.


NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Cum ar trebui membrii sa trateze zvonurile privind Biserica sau care afecteaza lucrarea Bisericii?

După cum ştie, sau ar trebui să ştie, fiecare, nu tot ceea ce auzi la telefon, ce vezi la televizor sau pe Internet, sau citeşti în publicaţii este adevărat. Ce ţi se spune într-o conversaţie particulară poate fi, sau nu, adevărat. Acest principiu se aplică atât lumii seculare, cât şi celei religioase. Este uimitor cât de multe relatări vicioase şi chiar lipsite de sens au circulat şi încă mai circulă printre oamenii religioşi!

Morile de zvonuri macină vieţile personalităţilor publice şi uneori sunt foarte active – hiperactive -    în cercurile religioase. De-a lungul anilor, în Biserică au circulat unele relatări false. Acestea au fost demascate, dar din nefericire unele încă mai circulă. Odată ce zvonul a fost plantat în “pământul cel bogat al credincioşilor”, este foarte dificil să-l elimini. La urma urmei, creştinii trebuie să fie oameni de încredere şi de credinţă, nu detectivii Bisericii!

Primul sfat acordat membrilor referitor la zvonuri este să afle care este sursa. Informaţia provine dintr-o sursă credibilă, cu un trecut verificabil şi demn de încredere? Provine din media adventistă recunoscută sau de la conducerea Bisericii? Sau din partea elementelor dizidente care încearcă, într-un mod acoperit, să producă pagube Bisericii? Când asemenea indivizi răspândesc informaţii şi este adevărat, este o pură întâmplare. Dacă nu puteţi identifica cu exactitate sursa, acest lucru ar trebui să îndemne la prudenţă şi neîncredere. Zvonul de genul “am auzit de la cineva care a spus că cineva i-a zis” are nisip ca temelie.

Apoi luaţi în considerare intenţia. Acel zvon încearcă să întărească credinţa, are ca scop întărirea încrederii sau încurajează suspiciunea şi dezbinarea? Amintiţi-vă că lucrarea lui Satana este de a “pârî pe fraţi” (Apocalipsa 12:10).

Are sens acest zvon? Unele relatări sunt atât de ilogice şi exagerate încât orice persoană rezonabilă ar trebui să pună sub semnul îndoielii autenticitatea lor. Da, Dumnezeu lucrează uneori pe căi minunate şi misterioase pentru a-şi împlini planurile, dar nu pe căi ridicole şi stupide.

În cele din urmă, întotdeauna verificaţi zvonurile. Faptul că sunt tipărite nu înseamnă de fapt nimic. Trăim într-o epocă a dezinformării. Întrebaţi pe pastor, întrebaţi la Conferinţă, întrebaţi la birourile revistei Adventist Review şi, dacă este necesar, verificaţi la departamentul comunicaţii de la nivelul ierarhic superior (cum ar fi diviziunea sau Conferinţa Generală).

Ni se spune că trăim într-o generaţie coruptă. Sfatul divin nu este numai să fim “nevinovaţi ca porumbeii”, ci de asemenea “înţelepţi ca şerpii” (Matei 10:16).

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Ar trebui ca presedintele Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea sa fie “seful executivului”?

Mai înainte de toate, trebuie să clarificăm lucrurile spunând că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are drept conducător pe Domnul Isus Hristos. Preşedintele este preşedintele Conferinţei Generale. Cu această precizare, există, desigur, conducere omenească la diferite niveluri în Biserică. Există, de asemenea, şi trebuie să fie o împărţire a responsabilităţilor şi necesitatea unei mulţimi de consilieri. “Niciodată mintea unui om sau minţile câtorva oameni nu ar trebui să fie considerate suficiente ca înţelepciune şi putere astfel încât să controleze lucrarea” (Mărturii, vol. 9, p. 260 în original).

Bisericile se confruntă permanent cu tentaţia de a copia formele seculare de guvernământ. În Statele Unite, atât membrii Bisericii, cât şi liderii, trebuie ca, în gândirea lor să evite transferarea sistemului de guvernare prezidenţial de la Casa Albă către Biserică. Ispita este mereu prezentă şi îndemnuri seculare echivalente există şi în alte ţări. Întotdeauna a existat această tentaţie de a copia formele politice de guvernare. În vremea Vechiului Testament poporul ales a cerut să fie condus “la fel ca şi celelalte popoare” din jurul lor. Când biserica secolului al II-lea a început să copieze treptat sistemul imperial al Romei, apariţia episcopilor monarhici, a papalităţii şi a persecuţiei rezultante nu a mai fost decât o problemă de timp

În sistemul prezidenţial, preşedintele este “şeful executivului” (CEO – Chief Executive Officer). Corpul electoral îl alege, iar el, în principiu, îşi alege subordonaţii. Ei au rolul de a-l susţine, de a-l face să arate bine (probabil în mare măsură îi scriu discursurile şi articolele), dar el are autoritatea şi responsabilitatea supremă. Funcţionarii şi directorii de departamente îi raportează şi depind de el. Sunt mulţi cei cărora le place acest model. Este practic şi eficient. Fiecare ştie care-i sunt responsabilităţile. Acesta copiază îndeaproape modelul corporativ, în care şeful are puteri aproape dictatoriale până în ziua în care el demisionează sau este îndepărtat de către comitet.

Sfatul biblic este ca “între voi să nu fie aşa”. Ellen G. White sfătuieşte în repetate rânduri ca să nu se permită “puterii împărăteşti” să stăpânească structura administrativă a Bisericii. Ceea ce ea vroia să spună era controlul autoritar, al unui singur om sau al unei “clici”, al acesteia.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea funcţionează pe baza sistemului comitetului executiv, sistem care a trecut cu succes testul timpului. Acelaşi corp electoral care alege preşedintele alege de asemenea pe ceilalţi slujbaşi şi pe directorii de departamente. Ei se află cu toţii sub autoritatea Comitetului Executiv, în armonie cu regulamentele şi planurile stabilite. Deşi se aşteaptă ca de obicei Comitetul Executiv să aprobe recomandările preşedintelui, nu întotdeauna aşa se va întâmpla. Normal că un preşedinte eficient va “înscrie” de multe ori, iar un slujbaş şi o echipă departamentală va apăra multe “goluri”.

Deşi preşedintele este primul slujbaş şi preşedinte al Comitetului Executiv, el nu este un şef al executivului. El este respectat ca “primul între egali”. Am slujit sub mulţi preşedinţi. Majoritatea au fost lideri talentaţi şi dedicaţi. Dacă au existat uneori anumite dificultăţi administrative, acestea au apărut atunci când sindromul şefului executiv a început să se manifeste.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Este vreun pericol dacă Biserica devine prea mare, prea recunoscuta si prea populara?

Presupun că aceasta se poate întâmpla şi acesta este motivul pentru care Biserica lui Dumnezeu are nevoie permanentă de reînviorare şi reformă. Acestea sunt antidoturile pentru atitudinea laodiceană şi apatică ce poate apare atunci când crezi că eşti “bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17).

Am participat la multe comitete ale Bisericii în ultima jumătate de secol. Nu am observat niciodată că ne considerăm bogaţi şi neavând nevoie de nimic. Dimpotrivă, întotdeauna se arăta îngrijorare că suntem prea “săraci”, că nu putem face faţă tuturor nevoilor noastre şi ca să ne atingem toate obiectivele. În repetate rânduri solicitări bugetare legitime nu au putut fi satisfăcute decât parţial şi uneori deloc.

Este Biserica prea mare? Greu de crezut. În majoritatea ţărilor suntem o biserică mică şi, în ceea ce priveşte autorităţile publice şi media, una destul de insignifiantă. Sunt în Europa ţări (menţionez Europa deoarece, în afara de Statele Unite, aici avem cea mai îndelungată prezenţă) în care nu avem decât câteva sute de membri la o populaţie de mai multe milioane. Pe de altă parte, există, din fericire, ţări în care Biserica noastră este relativ mare şi creşte rapid. Dar în aceste ţări, nu auzim voci care să spună că Biserica este prea mare şi că ar trebui să nu mai crească! Dimpotrivă, acestea sunt zonele în care Biserica este plină de viaţă şi activă, nu căldicică. Probabil că unii dintre membrii cei mai recenţi au nevoie de ceva pregătire şi creştere până la “înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13), dar mărimea nu constituie o problemă.

În ce loc este Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea prea recunoscută şi prea populară? Probabil că unii sunt de părere că Biserica ar trebui să fie persecutată, dar nicăieri (şi am vizitat probabil 140 de ţări) Biserica nu este prea recunoscută şi prea populară. Dimpotrivă, Biserica noastră în general este nepopulară. De obicei, ea fie este ignorată, fie este considerată a nu se armoniza cu majoritatea societăţii. Majoritatea este populară.

Dacă recunoaşterea şi popularitatea şi-ar face apariţia, atunci într-adevăr ar exista pericole. La urma urmei, popularitatea şi succesul sunt dificil de suportat, fie individual, fie organizaţional. Mândria urcă pe o pantă alunecoasă; cu cât urci mai sus, cu atât mai mare este potenţialul de a aluneca.
Aşa că, să ne rugăm pentru creştere, pentru uşi deschise ca să fim acceptaţi, astfel încât să putem încheia lucrarea Evangheliei şi în acelaşi timp Dumnezeu să ne ajute să evităm satisfacţia de sine pe care adulaţia populară o poate produce.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Creste Biserica Adventista de Ziua a Saptea prea rapid?

Fără îndoială că în anumite ţări Biserica creşte rapid în număr de membri. Acest lucru este adevărat în special în unele regiuni din Africa şi America Latină. În unele ţări, însă, creşterea este relativ redusă. Aceasta este situaţia în Europa Occidentală şi în unele zone din Statele Unite şi Australia. În aceste locuri nimeni nu s-ar aventura să spună că Biserica creşte prea rapid.

Creşterea viguroasă a Bisericii este întotdeauna ceva de dorit şi pentru care trebuie să ne rugăm. Este semnul unei biserici sănătoase, dinamice şi arată că Duhul lucrează. Aceasta era situaţia în biserica apostolică, când mii de oameni deveneau membri într-o singură zi. Astăzi, avem în medie 2.200 de botezuri pe zi. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste dovezi ale binecuvântării Sale la nivel mondial.

Creşte Biserica prea rapid? Nu cred. Este adevărat, în unele locuri în care există o creştere rapidă vor exista dureri mai mari. Trebuie să ne aşteptăm la aceasta. Atunci când rata creşterii într-o anumită zonă este de 30%, infrastructura Bisericii este solicitată la maximum, dar până acum nu am trecut de punctul de rupere, deoarece odată cu creşterea spirituală şi vitalitatea vin şi binecuvântările materiale şi ajustările structurale. Da, s-ar putea să fie o lipsă temporară de locaşuri de închinare, o nevoie sporită de pastori şi o lipsă de maturitate şi înţelegere denominaţională din partea fluxului de membri nou botezaţi. Membrii cu experienţă se pot întreba cât de profund a penetrat adventismul istoric viaţa noilor membri. Se poate dezvolta chiar o tensiune între vechea gardă, care au fost credincioşi în situaţii dificile şi chiar în vremuri de persecuţie, şi valul de noi membri care au intrat în Biserică acum, când uşa libertăţii religioase s-a deschis în unele ţări. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului şi cu eforturile concertate ale membrilor şi liderilor, aceste dificultăţi se reduc, se găsesc soluţii şi Biserica mărşăluieşte, biruind pentru a birui. “Doamne, fă-ne să vedem o creştere şi mai mare şi ajută-ne să folosim ocaziile oferite!”

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Exista coruptie in Biserica Adventista de Ziua a Saptea?

Pentru a răspunde corect la această întrebare, trebuie mai întâi de toate să înţelegem ce înseamnă “corupţie”. Ne referim la corupţie doctrinară? Este vorba despre corupţie financiară? Desigur, pot fi ambele! Pentru unii oameni, corupţia financiară reprezintă păcatul suprem, în timp ce pentru alţii nu este decât o greşeală, un semn de judecată defectuoasă. Unii cred că singura corupţie periculoasă pentru Biserică este corupţia doctrinară. Însă alţii îşi concentrează atenţia asupra corupţiei morale – care de obicei înseamnă corupţie sexuală.

Deoarece Biserica creşte şi se extinde rapid, înţelegerea noastră cu privire la corupţie poate fi interpretată în mod diferit de la o cultură la alta, de la o regiune la alta. Iată definiţia dicţionarului privind adjectivul corupt: “Caracterizat de imoralitate şi pervertire; depravat. Caracterizat de venalitate şi lipsă de onestitate.” Folosirea banilor donaţi Bisericii pentru motive personale constituie corupţie. Primirea de beneficii personale ca urmare a activităţii în cadrul Bisericii şi care încalcă regulile, este de asemenea corupţie. Biserica are o serie de reguli împotriva corupţiei şi din fericire marea majoritate a slujbaşilor noştri sunt cinstiţi şi respectă aceste reguli. În ciuda nivelului ridicat de onestitate, trebuie să fim vigilenţi. Noi cu toţii trebuie să respectăm regulamentele Bisericii şi să considerăm banii şi activitatea sa ca fiind sacre.

Pe de altă parte, Biserica trebuie să procedeze cu corectitudine plătind angajaţii ei corespunzător şi acordându-le facilităţi medicale şi sociale. Economisirea pe spinarea slujbaşilor constituie o strategie foarte proastă şi lipsită de viziune. Managementul defectuos şi incorect poate încuraja corupţia. Corupţia în cadrul organizaţiei Bisericii nu ar trebui să existe şi, dacă se întâmplă, ar trebui să fie rezolvată cu promptitudine şi fermitate în orice situaţie, întotdeauna! Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi onestităţii!

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Poate fi Biserica manipulata de forte din afara?

Din punct de vedere istoric, Biserica creştină a fost expusă la manipulări de forţe din afară. Unele dintre aceste forţe au acţionat deschis şi direct, cum ar fi împăraţii romani, conducătorii bizantini şi regii medievali. Influenţe externe mai subtile au adus apostazia în Biserică, aşezând-o “în Templul lui Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

În vremurile noastre, anumite guverne au încercat să folosească Biserica pentru a-şi susţine agendele lor socio-politice. În mare parte aceste eforturi au eşuat deoarece liderii bisericii au rezistat unor astfel de manipulări. În câteva cazuri izolate se pare că s-au făcut nişte compromisuri şi unii membri sau lideri locali s-au pierdut cu firea din cauza presiunii considerabile, chiar a persecuţiei. Deşi aceste cazuri nu au implicat schimbarea doctrinei sau convingerilor Bisericii, în unele cazuri acestea au dus la încurcături cu statul şi probabil la o reducere a “siguranţei depline” în ceea ce priveşte mărturia şi propovăduirea Bisericii.

Unul dintre motivele pentru care Ellen G. White prefera o conducere descentralizată şi lărgită a Bisericii era tocmai pentru a evita pericolul manipulării interne sau externe. Cu cât e mai puţin întinsă şi mai redusă ca număr conducerea, cu atât mai expusă este la influenţe din afară. Echilibrul puterilor nu este bun doar în democraţie, ci şi în administrarea Bisericii lui Dumnezeu. Responsabilităţile conducătorilor trebuie “distribuite unui mare număr” de bărbaţi şi femei.

Secretul pentru evitarea manipulării externe este acela de a menţine “canalul” întotdeauna “neobstrucţionat, pentru ca Duhul Sfânt să poată avea libertate deplină“ (Mărturii, vol. 8, p. 234, în original). Putem fi încrezători, căci Biserica inevitabil va triumfa; nu va apuca pe căi greşite. Făgăduinţa lui Hristos este lipsită de ambiguitate: El Îşi va zidi Biserica pe stânca mărturiei lui Petru referitor la Hristos “şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.