Intrebari si Raspunsuri

S-a schimbat cu adevarat Biserica Catolica?

Modul în care este exprimată această întrebare ar putea sugera ideea că Vaticanul ar putea juca un anumit rol doar pentru a-şi menţine puterea şi influenţa. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că există pretutindeni oameni care în mod sincer sunt favorabili unificării trupului credincioşilor lui Hristos fără a folosi forţa. De ce să nu credem în sinceritatea multor lideri religioşi? Dar, aceasta nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba. Sinceritatea poate fi eronată. Oamenii se pot schimba, iar liderii cu influenţă pot muri sau îşi pot părăsi poziţia. În orice organizaţie mare există multe tendinţe şi indivizi care se află în competiţie pentru preluarea conducerii. Dacă priveşti scena religioasă şi asculţi cu atenţie, poţi vedea diferite forţe concurente şi poţi auzi mai multe voci deoarece oamenii au opinii diferite. Trebuie luate în considerare şi strategiile. Există strategii globale şi locale. În toate organizaţiile religioase liderii sunt adesea mai deschişi decât membrii.

În general este adevărat că Vaticanul s-a schimbat începând cu 1962 în mai multe direcţii. Este o “schimbare” profundă? Da şi nu! Mai întâi, de ce s-ar schimba Vaticanul? Ei au o misiune; au o organizaţie, o istorie şi o prezenţă extraordinară în lume! Doreşte papa să accepte o formă de preşedinţie asupra întregii familii creştine, care să fie recunoscută de toţi creştinii? Ar merita să fie făcute anumite schimbări în structura Vaticanului? Ar renunţa Vaticanul la primatul papal pentru a face pe placul protestanţilor? Cu siguranţă nu! Biserica Romano-Catolică ar fi divizată dacă s-ar realiza unele dintre aceste lucruri!

Roma nu renunţă la dogmele sale tradiţionale. În ciuda faptului că şi-a schimbat recent poziţia cu privire la evoluţie şi iad, Biserica Catolică păstrează o atitudine conservatoare faţă de problemele morale şi căsătorie. Îşi păstrează mariologia şi promovează în continuare indulgenţele. Cu toate acestea, în domeniul libertăţii religioase, Biserica Romano-Catolică, cu ocazia istoricului Conciliu Vatican II, a pus capăt unei lungi istorii de intoleranţă. La acest conciliu, Papa Paul VI a dat publicităţii declaraţia privind libertatea religioasă, “Dignitatis Humanae”, pe 7 decembrie 1965. Această schimbare nu a fost doar cosmetică, ci a avut un efect pozitiv în multe ţări catolice precum Italia, Spania, Portugalia, Argentina şi Polonia. Adresându-se corpului diplomatic, pe 11 ianuarie 1999, Papa Ioan Paul II a spus: “A venit timpul ca pretutindeni în lume libertatea religioasă să fie efectiv garantată.” Ar fi fost dificil de găsit o declaraţie atât de fermă cu cincizeci de ani în urmă.

Da, Biserica Catolică a făcut unele schimbări semnificative. Însă, potrivit zicalei franceze: “Cu cât te schimbi mai mult, cu atât mai mult rămâi la fel.” Stilul s-a schimbat. Atitudinea faţă de Biblie, alte biserici, alţi creştini şi evrei s-a schimbat. Latina a fost scoasă şi a fost introdusă limba naţională. Însă, vechile dogme rămân.

Impactul schimbărilor prin care a trecut Biserica Catolică asupra scenariului adventist al evenimentelor finale rămâne de văzut şi de experimentat, dar schimbările au contribuit la creşterea semnificativă a rolului religios şi geopolitic jucat de Biserica Catolică astăzi. Acest lucru face parte din profilul profetic adventist.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Ar trebui adventistii de ziua a saptea sa "ii atace" pe catolici?

Un creştin nu atacă pe alţi oameni şi nici biserici. Atacarea oamenilor sau organizaţiilor religioase doar pentru că cineva nu este de acord cu acestea poate deveni cu uşurinţă sau poate părea cel puţin a fi bazată pe ură şi, ca urmare, probabil, ar putea fi considerată o acţiune motivată de ură. Adventiştii trebuie să fie văzuţi ca “oameni care iubesc oamenii” şi nu ca propagatori ai urii. Din nefericire, există indivizi greşit informaţi – uneori dezechilibraţi – situaţi la marginile adventismului care cred că treaba lor este de ataca pe catolici, pe Papa, precum şi închinarea şi doctrina catolică. Ei uită (sau probabil că nu au ştiut niciodată) că o mare parte din moralitatea şi învăţătura catolică este biblică şi noi suntem de acord cu acestea.

Desigur, noi ştim de asemenea că există destule elemente care ne separă, multe dintre ele datorându-se sistemului papal monocratic, liturghia ca jertfă unică împreună cu jertfa lui Hristos pe cruce şi rolul Fecioarei Maria şi a altor sfinţi. Fără îndoială avem dreptul şi datoria de a face cunoscute cu putere doctrinele şi interpretarea noastră profetică. Cu toate acestea, nu trebuie să recurgem la atacuri împotriva catolicilor. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate faptul că la Conciliul Vatican II, cu peste o treime de secol în urmă, Biserica Catolică a făcut schimbări pozitive.

Trebuie să ne aducem aminte că o mare parte a polemicilor interconfesionale au au luat naştere în ultima parte a sec. XIX când era la modă, în unele regiuni din SUA, să ataci Biserica Catolică, în bună parte datorită intoleranţei şi a istoriei persecuţiilor, a doctrinelor sale nebiblice şi a valurilor de imigranţi irlandezi şi a altor catolici care au ajuns în America. Exista chiar şi o mişcare politică anti-catolică, Partidul Know-Nothing (Nu Ştii Nimic). Exista un slogan propagandistic împotriva “Romului (băutură alcoolică, n. trad.), Rebeliunii şi Romanismului”. În ciuda unui cadru social atât de potrivnic, Ellen G. White a sfătuit : “Nu trebuie să căutăm cu tot dinadinsul să atacăm cu duritate pe catolici. Printre catolici sunt mulţi creştini sinceri….Nu criticaţi pe alţii; nu-i condamnaţi.” Ea a mai spus: “noi îl întristăm pe Domnul nostru Isus Hristos prin asprimea, prin atacurile noastre necreştineşti.” Ea a recunoscut că a fost “rănită” de “numeroasele atacuri dure …îndreptate împotriva catolicilor”(Counsels to Writers and Editors - Sfaturi pentru scriitori şi redactori, pag. 63, 64).

Privind înainte pe coridoarele timpului ea a prezis în 1896 că în viitor “s-ar putea să avem mai puţine de spus în anumite direcţii, în ceea ce priveşte puterea romanistă şi papalitatea” (Ibid., pag.65). Cu peste o sută de ani mai târziu ceea ce a spus ea pare a fi destul de adevărat – “în anumite direcţii”.

Biserica accepta sau condamna homosexualitatea?

Mai înainte de toate trebuie să arătăm că există o deosebire între “a fi homosexual” şi “practicarea unui stil de viaţă homosexual”; unii oameni refuză să facă această distincţie. Există multe dispute privind întrebarea dacă o persoană se naşte cu predispoziţie homosexuală (teoria genelor) sau aceasta este o tendinţă dobândită (teoria experienţei). Deşi se pare că majoritatea experţilor sunt în favoarea primei opinii, o concluzie finală încă nu există. Probabil că adevărul constituie o combinaţie a ambelor teorii.

Este clar că Biblia (folosind cuvinte dure, care astăzi nu ar fi considerate corecte din punct de vedere politic) condamnă practica homosexuală numind-o “perversiune sexuală” şi “oroare ruşinoasă” (Romani 1, traducerea Phillips). Dar Scriptura nu acuză nicăieri o persoană homosexuală de păcat doar pentru că acea persoană este homosexuală prin înclinaţie mai mult decât condamnă orice persoană pentru că este ispitită să păcătuiască. Condamnarea apare atunci când se acţionează pe baza înclinaţiei de a păcătui. Există, desigur, activişti homosexuali care nu acceptă această distincţie şi susţin că homosexualii au “dreptul” să acţioneze potrivit înclinaţiilor lor sexuale şi că nerecunoaşterea “acestui drept” înseamnă atât a judeca cât şi a discrimina.

Homosexualitatea este una dintre multele manifestări de tulburare a înclinaţiilor şi relaţiilor umane cauzate de păcat. Cauza probabilă a apariţiei sale la un individ se pare că este o combinaţie de diverşi factori, care este încă parţial înţeleasă de ştiinţa medicală sau genetică. Fără îndoială că actele de homosexualitate voluntară anulează simbolismul bogat al unităţii complementare şi dătătoare de viaţă dintre un bărbat şi o femeie în cadrul căsătoriei.

Biserica trebuie să-şi deschidă braţele sale iubitoare pentru toţi oamenii, inclusiv pentru homosexuali, nu pentru a afirma un stil de viaţă alternativ, ci pentru a oferi ajutor şi înţelegere pastorală tuturor celor care sunt “împovăraţi” (Matei 11:28). Nimeni nu trebuie să se simtă ostracizat de Biserică, dar în acelaşi timp Biserica trebuie să apere principiile morale atunci când ajută oamenii să-şi rezolve problemele legate de tendinţele pervertite. Mustrarea lui Pavel adresată galatenilor este potrivită în această situaţie: “Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (5:22).

În concluzie, deşi nu acceptăm activităţile homosexuale, noi trebuie să-i apărăm pe homosexuali şi pe lesbiene de aşa-numita “incriminare a homosexualilor”, de violenţă, de orice formă de discriminare nedreaptă şi de orice remarci maliţioase care aduc atingere demnităţii intrinseci a fiecărei fiinţe umane.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Are ceva de spus Biserica Adventista de Ziua a Saptea despre pornografie?

Nu este uşor să dai o definiţie precisă pornografiei deoarece diferite culturi şi sisteme juridice au abordări diferite faţă de această problemă. Ne reamintim declaraţia unuia dintre cei mai mari jurişti de la Curtea Supremă a Statelor Unite, că deşi s-ar putea să aibă dificultăţi în definirea pornografiei, cu siguranţă el o recunoaşte atunci când o vede!

Pornografia, care iniţial era literatură ce prezenta prostituate, iar acum este pur şi simplu formată din scrieri cu conotaţii obscene şi sexuale, este considerată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ca fiind atât înjositoare, cât şi distrugătoare. Aceasta a devenit o industrie de miliarde de dolari. În formele sale cele mai grave de deviaţii sexuale ea include copii. Unii susţin că este protejată de “libertatea de exprimare”, putând constitui o expresie artistică.

În opinia noastră, aceste susţineri sunt în mare măsură fabricate pentru a-i proteja pe cei care scot o mulţime de bani din această afacere neruşinată.

Este înjositoare deoarece femeile (şi bărbaţii) şi chiar copiii sunt consideraţi drept obiecte sexuale disponibile, nu drept fiinţe umane, minunat create după chipul lui Dumnezeu. Creează dependenţă şi perverteşte percepţia, solicitând din ce în ce mai mult şi oferind din ce în ce mai puţin, în timp ce victimele desensibilizate moral şi sexual caută excitaţii din ce în ce mai puternice, dar nu obţin nimic în cele din urmă.

Pornografia corupe, nu atât de mult în mod direct, cât prin mutilarea treptată a emoţiilor şi a percepţiei mentale, astfel încât individul dezumanizat are slabe şanse de apărare împotriva atacului crâncen al drogurilor, riscând în cele din urmă să devină un alt caz în statistici ce contribuie la decăderea standardelor de decenţă şi demnitate ale societăţii.

Ştiinţa şi psihologia modernă au demonstrat că toate experienţele noastre trecute, tot ceea ce vedem sau citim, sunt înregistrate pentru totdeauna în mintea noastră. S-ar putea să nu fim în stare să ni le amintim şi să le vizualizăm la comandă în conştientul nostru, dar ele sunt acolo şi orice experienţă traumatică le poate scoate la suprafaţă. Având în vedere acestea, cât de minunată este percepţia psihologică – inspiraţia – a apostolului Pavel, care oferă acest sfat de aur: “Prieteni, tot ce este adevărat, tot ce este nobil, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit şi graţios, tot ce este minunat şi admirabil – umpleţi-vă mintea cu aceste lucruri” (Filipeni 4:8, trad după versiunea NEB). Atunci nu va mai fi loc pentru ceea ce este rău sau chiar îndoielnic, iar adventiştii vor fi “copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluc[esc] ca nişte lumini în lume” ( Filipeni 2:15).

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Sustine sau coopereazz Biserica Adventistz de Ziua a Saptea cu Central Intelligence Agency (CIA) din Statele Unite?

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu a avut niciodată legături cu Central Intelligence Agency (CIA) din Statele Unite. Misionarii noştri nu au înţelegeri ascunse sau secrete cu CIA. Chiar la apogeul Războiului Rece, când autorităţile comuniste aveau tendinţa să acuze oamenii de spionaj în favoarea guvernului SUA, nu a fost adusă nici o acuzaţie credibilă împotriva Bisericii sau a reprezentanţilor săi, de implicare în activităţile CIA sau a altor organizaţii guvernamentale de securitate. Şi cu toate acestea astfel de zvonuri au fost circulate. Este posibil ca motivul să fie discreditarea organizaţiei şi a conducerii Bisericii? Nu de multe ori mesajul este acelaşi: “Organizaţia Bisericii nu este credibilă. Nu le trimiteţi bani. Trimite-ţi-ne nouă.” Puţine zvonuri sunt nevinovate.

Uneori, anumiţi indivizi din ţările Americii Latine – se pare nemulţumiţi de creşterea considerabilă a baptiştilor, penticostalilor, adventiştilor şi a altor biserici evanghelice - au avansat ideea falsă şi gratuită că aceste biserici protestante sunt susţinute material şi ideologic de Departamentul de Stat al SUA sau alte agenţii guvernamentale şi reprezintă o invazie americană ostilă faţă de cultura şi istoria locală “catolică”. Cu excepţia unor proiecte ale Agenţiei Adventiste pentru Dezvoltare şi Refacere (ADRA), susţinute de diferite agenţii americane şi alte agenţii guvernamentale similare, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu primeşte nicăieri în lume vreun sprijin din partea guvernului SUA.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Care este atitudinea adventista fata de razboi si serviciul militar?

Mai înainte de toate trebuie să spunem că problema războiului şi a păcii constituie astăzi, în lume, o problemă etică importantă – unii ar spune cea mai importantă – care este foarte complicată, având multe ramificaţii.

De-a lungul secolelor, creştinii au elaborat “teoria războiului drept”, subliniind faptul că o cauză trebuie să fie dreaptă, intenţia trebuie să fie de a întări binele sau de a corecta răul, numai metodele corecte putând fi folosite. Cu toate acestea, în special de la apariţia bombei atomice, există o nouă situaţie, fără precedent în istorie. Din punct de vedere al răului produs, distincţia dintre “militar” şi “civil” abia dacă mai există. Războiul modern a devenit demonic de distructiv. Carnajul şi anihilarea totală pe cale nucleară, chimică şi biologică sunt posibile. Diferite populaţii deja au experimentat consecinţele vaste şi distrugătoare ale acestor arme de distrugere în masă.

Adventiştii de ziua şaptea promovează pacea şi îndeamnă toate popoarele să-şi transforme “săbiile” în “fiare de plug” (vezi Isaia 2:4). Cu toate acestea, adventiştii nu au adoptat în privinţa armatei poziţia bisericilor pacifiste (quakeri, menoniţi, membri ai Bisericii Fraţilor). În loc de a refuza serviciul în armată, poziţia adventiştilor a fost aceea de a sluji într-o poziţie necombativă, adică fără a purta arme. Ideea care stă în spatele acestui mod de gândire este că adventiştii, ca şi cetăţeni loiali, doresc să-şi slujească ţara atât cât le permite conştiinţa, dorind să fie implicaţi în salvarea de vieţi şi nu în distrugerea lor.

Unii critici au consideră că poziţia de necombatanţă nu este “nici călare, nici pe jos” şi optează fie pentru serviciul militar sub arme sau nu vor să slujească deloc în armată. Trebuie menţionat că multe ţări, recunoscând obiecţia pe motive de conştiinţă, prevăd un serviciu utilitar alternativ în locul serviciului militar normal. Deşi poziţia de necombatanţă a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea este clară, Biserica lasă fiecărui membru libertatea de a decide în această complicată problemă etică. Din punct de vedere istoric poziţia sa a fost de a acorda fiecărui membru “libertate absolută de a-şi sluji ţara oricând şi oriunde, conform convingerilor personale” (Review and Herald, 6 martie 1924).

Ar putea fi stabilită regula ca adventiştii să nu intre în armată decât dacă sunt recrutaţi. Biserica nu încurajează tinerii să se ofere voluntari pe timp de pace (libertatea religioasă ar putea fi mai greu de apărat şi niciodată nu ştii când poate începe un “război” neanticipat).

O altă problemă este cea a capelanilor adventişti din armata Statelor Unite ale Americii. Unii au obiecţii faţă de capelani pe baza separării dintre biserică şi stat. Iniţial a existat o oarecare ezitare din partea Bisericii, dar în 1942 primul capelan militar adventist şi-a început stagiul. Capelanii adventişti au putut ajuta personalul militar adventist, un număr dintre aceştia slujind cu distincţie şi ajungând la grad de colonel de armată şi contra-amiral în marină. Un contra-amiral adventist a apărut la ştiri (în vara lui 1999), fiind capelan la serviciul funerar pe mare organizat pentru cenuşa lui John F. Kennedy Jr., a soţiei şi cumnatei acestuia. Existenţa capelanilor din armata SUA sunt o urmare a dispoziţiilor Constituţiei SUA care garantează tuturor cetăţenilor libertatea religioasă, inclusiv acelora din forţele armate.


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce nu reactioneaza Biserica la incalcarea drepturilor omului?

Nu este corect să spui că Biserica nu reacţionează. Cu toate acestea, o biserică mondială nu poate reacţiona pretutindeni după cum adeseori o poate face local o organizaţie privată. Fiecare declaraţie oficială trebuie să fie pregătită cu grijă. Vă recomand să citiţi cartea Statements, Guidelines and Other Documents, publicată de Departamentul Comunicaţii al Conferinţei Generale în 1996. Biserica ia poziţie în multe probleme cum ar fi mediul înconjurător, armele de asalt, lipsa de adăpost şi sărăcia, pacea, rasismul, libertatea religioasă, grija pentru cei muribunzi etc.

Toate aceste probleme se referă la drepturile omului. Se poate întâmpla ca vocea noastră să nu fie suficient de puternică pentru a fi auzită sau contextul să fie prea complex pentru a reacţiona după cât de rapid sau eficient am vrea. Am sărbătorit cea de-a cincizecea aniversare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la Conferinţa Generală la sfârşitul anului 1998. Preşedintele Conferinţei Generale a rostit un discurs, iar invitaţii noştri speciali au fost susţinători bine cunoscuţi ai drepturilor omului. Noi am organizat evenimente similare în diferite zone ale lumii, pe toate continentele. A fost dată publicităţii o declaraţie privind drepturile omului. Nu putem fi creştini fără a respecta şi apăra drepturile omului. Dumnezeu a dat omenirii marea cartă a drepturilor omului atunci când a rostit cele Zece Porunci. Putem afirma că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea apără drepturile omului, dar trebuie de asemenea să recunoaştem că uneori am fi putut face mai mult ca Biserică, iar ca indivizi am fi putut fi mai pro-activi şi mai curajoşi în unele situaţii cruciale.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Daca suntem cetateni ai cerului de ce trebuie sa ne aparam drepturile?

În Epistola sa către Filipeni, Pavel scria: “Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (3:20).

Noi suntem în primul rând cetăţeni ai cerului. Dumnezeu este Împăratul nostru mai presus de orice guverne sau conducători. Apostolul Pavel nu s-a îndoit niciodată de acest lucru. Toţi apostolii care au trebuit să aleagă între poruncile lui Dumnezeu şi legea omenească au ales să fie credincioşi lui Dumnezeu. Ioan şi Petru au răspuns Sinedriului: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (Fapte 4:19).

Dar fiind cetăţeni ai cerului nu înseamnă că nu suntem cetăţeni pe pământ. Este doar o problemă de priorităţi. Pavel era cetăţean al unui imperiu pământesc şi el şi-a apărat drepturile. Dacă ne apărăm drepturile nu înseamnă că respingem cetăţenia noastră principală. Când îţi aperi drepturile, tu întăreşti şi aperi drepturile altora. Pavel era cetăţean roman şi avea anumite privilegii. Un cetăţean roman nu putea fi răstignit sau bătut fără a fi judecat. În Filipi el a fost arestat, bătut şi aruncat în închisoare în mod ilegal, apoi a fost eliberat. Pavel a spus demnitarilor: “După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!” (Fapte 16:37).

Un bun cetăţean respectă legea şi o preţuieşte. Atunci când trăim în ţări în care drepturile omului sunt apărate de lege trebuie să ne aflăm în prima linie pentru a apăra, proteja şi respecta legea şi să-i susţinem pe cei care au misiunea de a o aplica. Cea mai mare tragedie pentru o naţiune este aceea de a nu fi condusă de lege, ci de puterea coruptă. Nimeni nu trebuie să fie considerat mai presus de lege! Drepturile noastre sunt apărate de lege. Mulţumim lui Dumnezeu! Noi trebuie să le apărăm fără ură, într-un mod creştinesc, dar fără slăbiciune sau ezitare.

 

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce nu invita Conferinta Generala adventistii sa intre in politica?

Nu aceasta este menirea Conferinţei Generale, de a încuraja sau descuraja membrii Bisericii să se implice în politică. Aceasta este o decizie pe care membrii trebuie s-o ia în mod individual. Exemplul şi conducătorul nostru suprem este Isus. El nu s-a implicat în mod direct în politică. Misiunea Bisericii noastre este de a predica Vestea Bună şi de a pregăti un popor ca să întâlnească pe Dumnezeu. Noi nu folosim puterea politică pentru a realiza aceasta. Noi nu vrem să impunem credinţa noastră lumii sau să controlăm guvernele. Pentru noi, “biserica” şi “statul” sunt entităţi independente şi separate. Aceste informaţii sunt utile pentru a explica de ce organizaţia Bisericii nu se implică în politică. Desigur, Biserica trebuie să ia poziţie în problemele morale, căci nu putem fi orbi faţă de nedreptate, asuprire şi persecuţie. Aceasta nu înseamnă că noi favorizăm un partid în detrimentul altuia.

După ce am spus acestea, trebuie să recunoaştem că “creştinismul nu este o religie a individualismului izolat sau a introversiunii detaşate. Este o religie a comunităţii”. Aceasta înseamnă că un creştin, ca individ, poate fi chemat de Dumnezeu, sau poate hotărî singur, să se implice în politică. Există parlamentari, ambasadori şi miniştri adventişti. Nu e nimic rău în asta. Dar nu trebuie să uităm niciodată că creştinul adventist este un slujitor, motivat de dragoste, care lucrează mai înainte de toate pentru slava lui Dumnezeu şi care susţine separarea dintre “biserică” şi “stat”.

În sens pozitiv, un creştin poate deţine o poziţie de înaltă răspundere în guvern, poate avea o mare influenţă asupra guvernului şi poate ajuta la apărarea poporului lui Dumnezeu şi la promovarea unui climat de libertate religioasă.

Implicarea în politică este o decizie personală. Politica poate fi utilă şi poate fi devastatoare. Joaca de-a politica pentru satisfacerea ambiţiei după putere în mod sigur nu este cea mai bună cale de a-I sluji Domnului. Există atât de multe alte căi. Dar Dumnezeu poate de asemenea lucra cu putere prin politicieni. Fiecare lucrare şi profesiune are atât o parte luminoasă cât şi una întunecată.


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce sunt atat de putini politicieni adventisti?

Acum câţiva ani se punea o întrebare similară: “De ce sunt atât de puţini avocaţi adventişti?” Motivul era că mulţi adventişti considerau că profesiunea de jurist are un aspect “tenebros” şi că nu era de fapt potrivită pentru adventiştii care se pregătesc pentru apropiata revenire a Domnului lor. Această imagine s-a schimbat în prezent, în Statele Unite şi alte ţări existând mulţi avocaţi. Am ajuns să ne dăm seama că profesiunea de jurist este respectabilă şi foarte influentă. Există probabil o duzină de avocaţi la Conferinţa Generală care lucrează în diferite funcţii. Este adevărat că există unii avocaţi cu reputaţie proastă care slujesc unor interese îndoielnice, dar nu se aruncă copilul împreună cu apa murdară.

Acelaşi lucru poate fi spus despre politicieni şi reprezentanţii autorităţii statului. A-ţi sluji ţara şi poporul este o ambiţie respectabilă. Adventiştii întotdeauna au susţinut conceptul separării dintre biserică şi stat. Unii l-au interpretat ca însemnând că membrii Bisericii trebuie să “se ferească de politică”. De fapt, Ellen G. White a sfătuit ca pastorii şi profesorii adventişti să nu se implice în politica partizană a partidelor deoarece aceasta ar putea dezbina Biserica.

Astăzi, cu trecerea timpului şi creşterea considerabilă a numărului de membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea în anumite ţări, tot mai mulţi adventişti slujesc în parlament şi în adunările legislative. Când o biserică reprezintă un procent nesemnificativ din populaţie, este uşor să te detaşezi de responsabilitatea politică. Cu toate acestea, când reprezinţi un segment semnificativ de populaţie nu poţi ignora responsabilitatea în societatea politică.

Dacă nu te implici, alţii vor umple golul, adeseori având standarde morale şi sociale inferioare sau cel puţin foarte diferite. În trecut, adventiştilor din diferite locuri li s-a spus să fie pregătiţi pentru persecuţie din partea statului, să nu intre în arena politică şi să nu-şi apere drepturile lor şi pe ale altora. Creşterea numărului de membri poate contribui şi a contribuit la dezvoltarea unei identităţi şi a unui sentiment de responsabilitate într-o societate democratică. În prezent avem adventişti care au fost guvernatori generali, prim-miniştri, viceprim-miniştri, miniştri, membri ai parlamentului, ambasadori şi funcţionari publici superiori.

Trebuie să subliniem faptul că viaţa politică este o responsabilitatea dificilă şi solicitantă; aşa era în zilele lui Daniel şi ale lui Neemia. Dacă nu eşti atent, politica îţi poate absorbi tot timpul. Sunt multe ispite. În plus, adeseori este ca mersul pe funie; este uşor să cazi. Cooperarea şi relaţiile cu alţii constituie moneda tărâmului politic. Ne exprimăm aprecierea faţă de cei care sunt capabili să navigheze cu succes prin apele zbuciumate ale politicii.

Ellen G. White ne-a lăsat o declaraţie inspirată pentru tinerii care doresc să se realizeze în domeniul afacerilor publice: “Aveţi gânduri pe care nu îndrăzniţi să le exprimaţi … de a sta în consiliile deliberative şi legislative şi de a contribui la adoptarea de legi pentru naţiune? Nu este nimic greşit în aceste aspiraţii. Fie ca toţi să vă realizaţi idealurile … Ţintiţi sus şi nu cruţaţi nici un efort pentru a atinge obiectivul” (Messages to Young People, p. 36). Ca adventişti nouă nu ne este interzisă implicarea în afacerile statului. Dar trebuie să ne ducem religia cu noi întotdeauna, nu în buzunar, ci în caracter.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.