Intrebari si Raspunsuri

A dat Biserica Adventista de Ziua a Saptea din Romania in judecata Statul in 1999?

De fapt, biserica noastră nu a dat în judecată Statul. Să explicăm ce s-a întâmplat şi să lăudăm pe Domnul pentru ceea ce a făcut! Biserica noastră este oficial recunoscută în România, unde există peste 85.000 de membri botezaţi. Aceasta înseamnă că în fiecare Sabat, peste 100.000 de adulţi şi copii vin la biserică. În 1998, Ministerul Naţional al Educaţiei din România a decis să programeze într-o sâmbătă cea de-a treia şi ultima parte a examenului de Capacitate pentru anul 1999. Biserica şi Asociaţia pentru Libertate Religioasă “Conştiinţă şi Libertate” din România au reacţionat şi intervenit, cerând o schimbare a datei. Guvernul României a răspuns că în acel an era imposibil de schimbat data examenului. Programarea examenului sâmbăta a afectat aproximativ 1.000 de elevi adventişti.

În Bucureşti, mai mulţi părinţi au decis să înainteze acţiune în justiţie şi au pierdut! Examenul a fost susţinut sâmbătă, 5 iunie 1999. Aproximativ 640 de elevi adventişti nu au putut participa la examen. Autorităţile au fost surprinse de numărul elevilor care au refuzat să dea examen sâmbăta, pierzând astfel un an şcolar. Ei au fost impresionaţi de faptul că elevii nu au vrut să-şi încalce conştiinţa. Părinţii au făcut apel la Curtea Supremă şi au câştigat! Ministerului Educaţiei Naţionale i s-a pus în vedere să organizeze un alt examen pe 30 iulie. Ei au avut aproximativ 20 de zile la dispoziţie pentru acest lucru. Bineînţeles că decizia Curţii Supreme a fost contestată, apărând alte dificultăţi, însă în cele din urmă ministerul a stabilit o dată pentru elevii adventişti. Faptul că pentru prima dată adventiştii din România au hotărât să-şi apere drepturile în mod public a constituit un eveniment de cea mai mare importanţă. Apostolul Pavel a făcut la fel. De mai multe ori el a spus poliţiei sau magistraţilor: “Sunt cetăţean roman!” Legea există pentru a apăra cetăţenii cinstiţi şi buni.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce anumite tari occidentale au publicat o lista a sectelor “periculoase”?

Europa, din punct de vedere istoric, a avut întotdeauna probleme în ceea ce priveşte acceptarea libertăţii religioase. Libertatea se câştigă prin multe lupte şi suferinţe. A trebuit să treacă secole până când libertatea religioasă a fost acceptată şi nu a fost deloc uşor ca aceasta să fie respectată cu consecvenţă. Revoluţia Franceză este un bun exemplu. Ea a reprezentat reacţia violentă faţă de intoleranţa, războaiele religioase, despotismul şi inchiziţia care s-au manifestat timp de secole. Anul 1789 a adus un vânt puternic de libertate, inclusiv de libertate religioasă, în care protestanţii au avut un rol important. Câţiva ani mai târziu a venit o furtună de teroare, în care mii şi mii de oameni au fost persecutaţi. De ce? Ei au fost acuzaţi a fi duşmani reali sau potenţiali ai libertăţii. Se formase o nouă inchiziţie în numele libertăţii. Persecutaţii au devenit persecutori, iar Biserica Catolică a primit o rană de moarte. Existau motive pentru intoleranţă, totuşi intoleranţa în sine a triumfat.

Publicarea unei liste oficiale a sectelor potenţial “periculoase” are la bază acelaşi spirit de intoleranţă. Pe o astfel de listă, în Franţa au apărut 172 de asociaţii religioase sau biserici, iar în Belgia 189! Care sunt criteriile pentru ca un grup să fie pus pe lista “sectelor”? Este un mister, căci nu a fost contactat nici un expert adevărat. Această practică a fost denunţată la Viena în timpul reuniunii Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) din 1999, în cadrul Comisiei ONU pentru Drepturile Omului şi de către Departamentul de Stat al Statele Unitate ale Americii. În prezent, în Franţa există o “Misiune Interministerială pentru Combaterea Sectelor”. Sunt votate legi, iar mass-media amplifică această ostilitate. Cum se poate ca, în domeniul libertăţii religioase, ţări precum Franţa şi Belgia, care susţin cu atâta putere drepturile omului, să fie atât de oarbe în privinţa propriilor lor discriminări? Astfel de liste alimentează intoleranţa şi excluderea. Au uitat aceste ţări articolul 18 al Declaraţiei Universale ONU a Drepturilor Omului? Nu, însă ele vor să excludă anumite biserici şi grupuri religioase de la acest drept. Ele au o înţelegere selectivă şi discriminatorie a libertăţii religioase. Libertatea este numai pentru cei care au aprobarea autorităţilor sau sunt recunoscute de acestea.

Din nefericire, populaţia în general nu reacţionează faţă de această tendinţă periculoasă. Franţa şi Belgia sunt foarte secularizate, deşi religia tradiţională este romano-catolicismul. După Waco, sinuciderea în masă a membrilor Templului Solar şi alte tragedii, oamenii sunt suspicioşi sau chiar se tem de secte. Propaganda asiduă promovată de instituţiile statului creează impresia că minorităţile religioase sunt periculoase sau cel puţin potenţial periculoase. Din fericire, experţii şi oamenii de ştiinţă au reacţionat, deşi au fost criticaţi şi acuzaţi că sunt plătiţi de scientologi sau martorii lui Iehova să susţină libertatea religioasă. Cu toate acestea, tribunalele au reacţionat, în diferite ocazii, la această manipulare. Scientologii au fost recunoscuţi ca religie, lucru care a constituit o puternică respingere a politicii statului. Trebuie să fim recunoscători celor care au slujit şi întărit cauza libertăţii şi dreptăţii. De-a lungul istoriei, Franţa a produs întotdeauna opozanţi puternici faţă de intoleranţă. Mişcările antireligioase sau antiminorităţi religioase ştiu că dacă merg prea departe oamenii vor lua atitudine în favoarea libertăţii religioase.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Este persecutia un lucru bun?

Bineînţeles că nu. Persecuţia este prin natura ei ceva rău şi satanic. Noi slujim unui Dumnezeu al dragostei şi libertăţii. El acceptă închinarea numai atunci când este de bună voie.

Isus face o declaraţie interesantă cu ocazia Fericirilor rostite în Predica de pe muntele ce străjuia Marea Galileii: “Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni....” (Mat. 5:11). Era de acord Isus cu persecuţia? A persecutat El sau a cerut ucenicilor Săi să procedeze astfel? Răspunsul este din nou negativ, deşi scandalul creştinismului istoric ai cărui reprezentanţi, aşa-numiţii creştini, au persecutat şi chiar ucis, este de notorietate publică.

Una dintre cele mai notorii crime “creştine” a fost acţiunea armată a comandantului catolic francez Simon de Montfort împotriva “ereticilor”. Când a întrebat cum vor putea deosebi soldaţii săi în rândul populaţiei civile pe catolici de ereticii care se refugiaseră în biserica Beziers, se spune că nunţiul papal ar fi spus: “Ucideţi-i pe toţi, Dumnezeu va şti care sunt ai Lui!” Da, persecuţia nu este un lucru rău deoarece este nemiloasă, ci este nemiloasă pentru că este atât rea cât şi oarbă.

Isus nu a spus că persecuţia este binecuvântată, ci că ucenicii Săi sunt binecuvântaţi atunci când sunt persecutaţi. De ce? Deoarece persecuţia poate fi o pecete a adevăratei religii. Ea face deosebirea între persoana fără caracter şi credinciosul neclintit. În al doilea rând, persoana persecutată poate creşte în evlavie, credinţă în Dumnezeu şi curăţie de caracter (Vezi Mărturii Vol.9, p.228). Persecuţia poate de asemenea conduce la unitate şi recâştigarea celor apostaziaţi. Dar nu este recomandabil să speculăm referitor la ideea că persecuţia va trezi biserica, ci să mulţumim lui Dumnezeu pentru libertatea pe care o avem, să trăim credinţa şi să dăm mărturie cu toată puterea.

La urma urmei, efectul de separare şi împrăştiere al persecuţiei, închisorii şi exilului poate ajuta la răspândirea Evangheliei. Aşa s-a întâmplat în zilele lui Pavel, la fel s-a întâmplat în Rusia acum mai bine de o sută de ani şi se întâmplă chiar acum în Sri Lanka. Pavel se bucura că Evanghelia se răspândea datorită faptului că era în închisoare. Mulţi alţii au împărtăşit aceeaşi binecuvântare.

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să căutăm să ne atragem sau să tolerăm în vreun persecuţia, căci ea este prin natura sa un lucru rău. Dimpotrivă, noi trebuie să facem tot ce putem pentru a o limita, ştiind că, la fel ca boala, ea poate veni dintr-odată. Unii oameni, care suferă de un complex al persecuţiei, se expun fără motiv, ba chiar invită persecuţia; Hristos nu a procedat astfel. Au circulat o mulţime de zvonuri false despre apropiata persecuţie din cauza legii duminicale. Isus ne-a avertizat cu privire la îngrijorările nesănătoase legate de evenimentele viitoare, spunând: “Ajunge zilei necazul ei” (Mat. 6:34), invitându-ne să nu transferăm în prezent problemele escatologice ale viitorului.

Trebuie să ne opunem persecuţiei datorită adevărului şi pentru a termina evanghelizarea lumii întregi. Făgăduinţa ce se găseşte în Fericiri este că binecuvântarea, adică fericirea, există acum, iar în viitor un mare torent de fericire ne va inunda, căci mare este răsplata în ceruri.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Cum reactionam atunci cand adventistii sunt persecutati?

În primul rând încercăm fără întârziere să obţinem informaţii corecte, ceea ce nu este atât de uşor pe cât pare. Aceasta presupune aflarea numelor, a timpului când au avut loc evenimentele şi depistarea martorilor. Dacă avem corespondenţi buni, aceasta se face repede, însă este foarte dificil să obţii informaţii. Este posibil ca evenimentul să se fi întâmplat într-un loc izolat. Se poate ca membrii sau martorii să nu aibă o educaţie bună sau să se teamă să se expună din cauza ameninţărilor. Zvonurile se pot răspândi rapid în lume. Uneori evenimentele au loc în orăşele sau în ţări unde membrii noştri sunt izolaţi. O agenţie de presă publică informaţia iar noi trebuie să acţionăm sau să reacţionăm întemeindu-ne pe baza aceasta fragilă. Obţinerea informaţiilor complete şi corecte poate lua ceva timp, acesta fiind motivul pentru care am stabilit o strategie.

Este necesar să colaborăm îndeaproape cu Departamentul Comunicaţii de la Conferinţa Generală. Biserica deţine o reţea organizată şi noi trebuie s-o folosim eficient. Reacţia trebuie să aibă loc cât mai rapid posibil. Un reprezentant al bisericii vizitează locul, se întâlneşte cu autorităţile şi liderii religioşi - adventişti şi neadventişti - şi obţine informaţiile. În acelaşi timp, noi contactăm organizaţii internaţionale, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului şi organizaţiile neguvernamentale pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţii religioase. Reprezentanţi de la sediul nostru mondial, vizitează ambasada ţării unde a avut loc evenimentul şi sunt trimise scrisori guvernului.

Această acţiune trebuie să fie eficientă, bine coordonată şi credibilă, să nu fie bazată pe zvonuri sau informaţii incorecte, parţiale. Persecutorii şi autorităţile care-i sprijină trebuie să ştie că suntem la curent cu situaţia şi nu ne vom abandona fraţii şi surorile. Poate fi o luptă îndelungată, dar niciodată nu trebuie să renunţăm. Guvernele trebuie să fie conştiente că persecutând unul dintre membrii noştri este ca şi cum ai persecuta pe toţi ceilalţi 25 milioane de adventişti (16 milioane membri plus aparținători sau simpatizanți). Uneori ne restrângem acţiunea ca să nu punem în pericol sau să facem probleme lucrării bisericii noastre în regiunea respectivă.

Nu putem reacţiona fără sprijinul membrilor şi liderilor adventişti locali. Dacă liderii bisericii noastre locale şi naţionale nu sunt de acord, nu punem în aplicare strategia noastră, sau o parte din aceasta. Oricum, noi oferim ajutor, suntem gata să vizităm locurile şi oamenii, acţionând până când reuşim. Nu putem face altfel.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Exista libertate religioasa in cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea?

De la început adventiştii de ziua a şaptea au fost susţinători fervenţi ai libertăţii religioase, pentru simplul motiv că Dumnezeu cere şi nu poate accepta decât un omagiu oferit de bună voie. Însă puţin s-a vorbit sau scris despre libertatea religioasă în cadrul bisericii.

În Manualul Bisericii (care poate fi schimbat numai în cadrul Sesiunii Conferinţei Generale) şi în Regulamentul de lucru al Conferinţei Generale, nu există nimic scris care să se refere în mod direct la libertatea de conştiinţă sau libertatea academică din interiorul bisericii. Însă există mai multe declaraţii care se referă la autoritatea şi unitatea bisericii şi legat de aceasta la necesitatea unei loialităţi armonioase. Printre cele unsprezece păcate grave sancţionate de biserică, Manualul Bisericii pune pe primul loc respingerea doctrinelor fundamentale sau susţinerea unor învăţături contrare acestora. Numărul şapte şi opt se referă la mişcări schismatice sau neloiale şi “refuzul persistent” de a recunoaşte autoritatea bisericii legal constituită.

Este evident faptul că liderii bisericii sunt din punct de vedere practic mai preocupaţi de unitate decât de libertate în cadrul bisericii. Îmi aduc aminte de o declaraţie a lui Winston Churchill: “Nu am fost numit Prim-ministru al Majestăţii Sale pentru a prezida dezmembrarea Imperiului Britanic”.

Desigur, biserica este altceva decât societatea civilă. Deoarece biserica este o societate voluntară, oricine se simte constrâns, este liber să plece, şi, trebuie subliniat, fără  ruşine sau condamnare. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu este una dintre acele biserici autoritare care susţin că numai membrii lor pot fi mântuiţi, ci lasă această decizie în seama lui Dumnezeu Atotputernicul.

Libertatea de conştiinţă în sine nu este limitată în cadrul bisericii, însă exteriorizarea convingerilor (sau a lipsei convingerilor) prin acţiuni are anumite limite. Biserica şi instituţiile sale, mulţumim Domnului, nu are un oficiu de investigare a conştiinţei şi convingerile personale ale pastorilor, profesorilor şi membrilor. Doar atunci când acţiunile unui membru intră în conflict cu libertatea şi buna funcţionare a bisericii se aplică disciplina.

Scriptura arată că învăţături înşelătoare şi false pot apărea în cadrul bisericii. De aceea, este datoria liderilor bisericii de a proteja biserica de concepţii false sau schismatice sau de a permite existenţa sau promovarea acestora în cadrul bisericii. În cazul noilor interpretări, acestea trebuie să fie mai întâi supuse judecăţii fraţilor cu experienţă, căci “biruinţa vine prin marele număr de sfetnici” (Prov. 11:14). Nu este o dovadă de aroganţă intelectuală ca un membru al bisericii să creadă că are dreptate şi toţi ceilalţi greşesc?

Unele idei nu sunt vitale pentru existenţa şi integritatea bisericii. Acestea pot fi importante din punct de vedere etic, însă biserica lasă această problemă în mare măsură în seama conştiinţei individuale. Astfel de subiecte pot include ştiinţa sau tehnologia, partidele politice, avortul, folosirea armelor, anumite forme de păzire a Sabatului, anumite interpretări biblice şi profetice, arhitectura bisericească şi anumite forme de închinare. În privinţa acestora există o libertate internă considerabilă.

Însă există doctrine, în principiu cele 28 de Doctrine Fundamentale, care nu pot fi compromise fără a distruge Evanghelia aşa cum este ea înţeleasă de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi în cele din urmă să submineze şi să distrugă însăşi biserica. Acestea sunt limitele în ceea ce priveşte libertatea religioasă internă. Biserica are dreptul şi responsabilitatea de a-şi menţine propria sa natură şi existenţă. Nici un membru nu are dreptul, atâta timp cât este membru, să înveţe ca adevăr ceea ce este contrar adevărurilor fundamentale care constituie această biserică.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce sunt tarile islamice impotriva crestinismului?

Întotdeauna a fost dificil pentru ţările islamice să trateze toate religiile în mod egal. În cel mai bun caz ei au acceptat şi respectat alte credinţe aşa cum profetul Mahomed le-a cerut. Evreii şi creştinii (ca oameni ai Cărţii) au fost protejaţi de cuceritorii islamici, însă evreii şi creştinii erau consideraţi cetăţeni de clasa a doua. După cel de-al doilea război mondial, o ideologie nereligioasă a început să predomine în mai multe ţări în care Islamul deţinea supremaţia. Creştinii puteau fi acceptaţi într-o măsură mai mare sau mai mică ca egali. Cu toate acestea, anticreştinismul tradiţional, care nu a fost niciodată eradicat, a reapărut în timpul distanţării manifestate în relaţiilor est/vest. Sprijinul Statelor Unite acordat Israelului a complicat întreaga situaţie. Atunci când extremiştii islamici au preluat puterea în Iran, Islamul a devenit un factor puternic de identificare pentru milioane de oameni, în special în rândul populaţiei sărace.

Există de asemenea şi rădăcini istorice. Istoria relaţiilor dintre creştini şi mahomedani este reprezentată de un lung şir de războaie. Creştinismul, cu ucigătoarele sale cruciade organizate cu secole în urmă, nu este perceput ca o religie a îngerilor pe pământ. Pentru mahomedani, ţările creştine şi-au pierdut credinţa şi moralitatea. Acestea au distrus viaţa de familie, puritatea morală şi integritatea, neavând nici un alt mesaj de comunicat decât “a face bani” - materialism. Neînţelegerile dintre cele două religii sunt uriaşe. Creştinii sunt văzuţi consumând alcool, mâncând carne de porc (o nelegiuire pentru mahomedani) şi fiind obsedaţi de sex. În plus creştinii, în special evanghelicii care sunt identificaţi cu Statele Unite, sunt percepuţi ca americani care încearcă să convertească pe mahomedani, o agresiune dintre cele mai grave. Dacă eşti mahomedan, nu poţi fi convertit şi nu poţi părăsi Islamul, căci aceasta ar fi apostazie. După Legea Islamică, apostazia, şi prin urmare convertirea la creştinism, se pedepseşte cu moartea.

Ca şi creştini, nu trebuie să uităm că creştinătatea s-a ghidat după principii similare timp de secole. Religia creştină a făcut chiar mai rău în mai multe ţări unde numai romano-catolicii au fost admişi. Luther şi creştinii din vremea sa nu erau cu adevărat toleranţi faţă de evrei şi mahomedani. De-a lungul istoriei, Islamul a fost adesea mai tolerant faţă de evrei şi creştini decât a fost creştinismul faţă de evrei şi mahomedani.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce apara Biserica Adventista de Ziua a Saptea libertatea religioasa?

Ca biserică, putem oferi şase motive pentru apărarea libertăţii religioase:

1.    Libertatea religioasă este ameninţată din ce în ce mai mult într-o mulţime de ţări.

2.    Libertatea religioasă este un drept fundamental al omului iar noi susţinem cu putere drepturile omului.

Putem să ne oprim la acest punct şi să spunem că acestea sunt suficiente pentru justificarea implicării noastre. Dar mai sunt şi alte motive. Ca şi creştini, adventiştii de ziua a şaptea apără, protejează şi promovează libertatea religioasă din patru motive suplimentare:

3.    Libertatea, şi în special libertatea religioasă, este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat liberi să alegem. El ne-a dat libertatea de a spune “da” sau “nu”, deoarece El nu ne forţează ca să-L iubim. El doreşte să aibă cu noi o relaţie de dragoste autentică.

4.    Libertatea religioasă este un dar din partea pionierilor noştri. Primul dar a venit de la James White în 1851, cu doisprezece ani înainte ca biserica noastră să se organizeze. După aceea, toţi pionierii noştri, inclusiv Ellen White, au avut o poziţie hotărâtă în favoarea acestui principiu şi au atras atenţia asupra datoriei de a ţine sus steagul libertăţii religioase (Vezi Mărturii, vol.6, p.402).

5.    Libertatea religioasă este legată de predicarea Evangheliei. Fără libertate religioasă este dificil să evanghelizezi.

6.    Este vorba de misiunea profetică a bisericii în zilele din urmă. Pionierii noştri erau convinşi că noi, ca biserică, avem un rol special în apărarea libertăţii religioase. Ei au fost de asemenea convinşi că libertatea religioasă va deveni o problemă esenţială la sfârşitul timpului. În prezent, aceasta este încă poziţia noastră.


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Care este in prezent cea mai importanta problema de libertate religioasa pentru adventisti?

Raportul mondial privind libertatea religioasă, întocmit pentru prima dată în 1999 de Departamentul Relaţii Publice şi Libertate Religioasă de la Conferinţa Generală, s-a  dovedit util în evaluarea situaţiei existente la această dată în lume. Cea mai importantă problemă, care a fost din totdeauna problema specifică a adventiştilor, o constituie păzirea Sabatului. În multe ţări din lume, adventiştii încă îşi pierd locurile de muncă sau nu se pot prezenta la examenele şi testele programate numai sâmbăta. În fiecare an avem cazuri grave în diferite locuri. În multe situaţii, adventiştii renunţă sau îşi pierd locul de muncă. Mulţi acceptă această situaţie ca pe un test al credinţei lor sau pur şi simplu ca preţul ce trebuie plătit pentru a fi credincios faţă de voinţa lui Dumnezeu. Păzirea Sabatului se poate dovedi o problemă crucială chiar şi în ţările în care drepturile omului sunt respectate, aşa că vă puteţi imagina situaţia acolo unde drepturile omului în general nu sunt respectate.

În Statele Unite ale Americii, Primul Amendament, care protejează libertatea religioasă, determină o reacţie mai puternică. Aceasta se întâmplă şi în alte ţări. Adventiştii ajung la tribunal atunci când drepturile lor sunt încălcate. Biserica dispune de un fond special şi avocaţi care sunt experţi în rezolvarea unor astfel de cazuri în instanţă. Aceste intervenţii juridice pot fi benefice atât pentru membri cât şi pentru biserică, dar sunt utile şi pentru drepturile omului. Instituţiilor financiare şi cele de stat sunt chemate să dea socoteală de acţiunile lor în numele dreptului fundamental al omului la libertate religioasă.


 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

A fost propusa o Lege Duminicala?

Nu acum, însă problema unei legi duminicale a fost întotdeauna importantă pentru adventişti. Face parte din subcultura noastră. Biserica noastră a crescut sub această ameninţare în SUA. În ultima parte a sec. XIX, am fost confruntaţi cu mai multe proiecte de lege duminicală şi chiar o propunere de amendament constituţional. Prin harul lui Dumnezeu şi datorită Constituţiei SUA, am câştigat şi acest amendament a fost respins. Potrivit interpretării noastre profetice privind evenimentele finale, o lege duminicală va fi adoptată, Constituţia va fi amendată iar păzitorii Sabatului vor fi persecutaţi. Sfârşitul va bate la uşă şi revenirea lui Hristos va deveni o realitate.

Deoarece nu există nici un proiect de lege care să poată fi calificat drept lege duminicală, unii adventişti sunt nerăbdători şi aproape că încearcă să creeze legi duminicale! Lucrând pentru biserică în cadrul Departamentului Relaţii Publice şi Libertate Religioasă, noi suntem în cea mai bună poziţie ca să informăm poporul nostru atunci când au loc asemenea evenimente. Nu ne place să ne angajăm în speculaţii profetice. Aceasta ar discredita lucrarea noastră în cadrul bisericii şi în faţa guvernelor şi a organizaţiilor internaţionale. Alţii au procedat astfel şi acum nu mai sunt luaţi în serios. Dar fiţi siguri că atunci când va veni timpul, vom reacţiona şi ne vom opune cu putere unei legi duminicale cu caracter naţional şi opresiv.

Trebuie de asemenea să recunoaştem că legi duminicale există de mult timp în mai multe ţări din întreaga lume. Elveţia are o lege duminicală foarte bine definită. Dar ea nu ne obligă nici să mergem la biserică duminica şi nici să nu mergem la biserică sâmbăta. Este o lege socială de origine religioasă. Legea duminicală căreia noi adventiştii ne împotrivim cu putere ne va forţa să nu ne ducem la biserică sâmbăta. Aceasta va fi în esenţă o lege rea nu atât de mult deoarece promovează duminica, ci pentru că va persecuta pe cei care au o altă zi de odihnă decât duminica.

Întotdeauna sunt deranjat atunci când călătoresc în ţări în care membrii noştri sunt sub presiunea discriminării din partea bisericii majoritare sau sunt persecutaţi, iar ei întreabă despre legea duminicală din SUA! Ei primesc informaţii false de la adventişti sau foşti adventişti care şi-au pierdut minţile. SUA este prezentată ca o ţară opresivă în care adventiştii sunt persecutaţi. Este adevărat că adventiştii pot avea probleme la locul de muncă şi în şcoli datorită păzirii Sabatului. Dar ei se duc în instanţă şi îşi apără drepturile. Avem avocaţi care îi ajută şi adesea câştigăm. În multe ţări din lumea întreagă, dreptul de a apela la instanţă pentru motive de libertate religioasă practic nu există. Când eşti membru al unei minorităţi religioase, în multe ţări, eşti un cetăţean de clasa a doua. Fără îndoială că o lege duminicală represivă va pune capăt democraţiei americane întemeiată de oameni care credeau atât în libertatea civilă cât şi cea religioasă. Mielul va deveni un balaur. Metamorfoza va fi deplină.


NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

A afirmat papa in scrisoarea sa pastorala din mai 1998, privind inchinarea in ziua duminicii, ca singurii crestini adevarati sunt pazitori ai duminicii?

Acesta este un bun exemplu de modul în care oamenii manipulează un text pentru a-şi justifica propriile dorinţe şi ideile personale. Papa s-a adresat catolicilor, în special acelei mari majorităţi care nu merge la biserică duminica. Un bun catolic este în mod evident un păzitor al duminicii. Cu toate acestea, nu este corect a spune că papa declară că toţi adevăraţii creştini sunt păzitori ai duminicii. Poate că papa crede că aşa stau lucrurile, dar asta nu este ceea ce a scris. Probabil că unii ar fi bucuroşi dacă textul ar fi astfel formulat ca să confirme viziunea lor cu privire la evenimentele finale, dar în el nu se spune aşa ceva. Ceea ce papa a spus este că, catolicii trebuie să păzească duminica ca zi de odihnă şi închinare şi să participe la liturghie. Aceasta este ceea ce ne-am aştepta ca el să spună membrilor săi. Dacă susţinem că avem şi predicăm adevărul, trebuie să spunem adevărul. Nu putem să facem contestaţie bazându-ne doar pe ceea ce oamenii ar putea gândi, dar nu o spun. Un test bun pentru fiecare adventist ar fi: “Este acesta adevărul?”

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.