Intrebari si Raspunsuri

De ce nu este Biserica Adventistă de Ziua a Saptea membra a Conciliului Mondial al Bisericilor?

Răspunsul rapid şi superficial ar fi că n-am fost invitaţi să aderăm, nici nu am făcut cerere pentru a deveni membri. Este posibil ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în cazul în care ar face cerere ca să devină membră, să fie primită, deşi ar putea exista obiecţiuni din partea unor biserici membre ignorante. Aceste câteva biserici susţin în mod greşit că adventiştii nu cred în trinitate (care constituie un punct de doctrină fundamental al WCC) şi acuză pe adventiştii din unele ţări că perturbă armonia religioasă prin practicarea unui prozelitism inadecvat.

Recunoaştem deschis că WCC are unele obiective demne de laudă şi a realizat sau susţinut mai multe acţiuni pozitive. Nici un adventist nu poate fi împotriva unităţii pentru care Însuşi Hristos s-a rugat. WCC a fost împotriva discursurilor injurioase şi a relaţiilor interconfesionale discordante; a contribuit la îndepărtarea prejudecăţilor nefondate. A ajutat punând la dispoziţie informaţii mai precise despre biserici şi a promovat cu putere drepturile omului, inclusiv libertatea religioasă. A combătut relele rasismului şi aceasta nu doar atunci când era corect din punct de vedere politic. A atras atenţia asupra consecinţelor socio-economice ale Evangheliei.

Din perspectiva adventistă există mai multe obstacole pentru a deveni membru. Principala problemă o constituie înţelegerea profetică adventistă. Noi credem, sperăm că fără mândrie sau aroganţă, că această biserică reprezintă instrumentul special divin ales pentru proclamarea organizată a Evangheliei veşnice privită de pe poziţia profetică avantajoasă bazată pe Apocalipsa 14 şi 18. Adventiştii de ziua a şaptea se consideră a fi “rămăşiţa istorică” care reuneşte “rămăşiţa credincioasă” prin procesul opoziţiei religioase faţă de planurile lui Dumnezeu. De aceea spiritul caracteristic este foarte diferit de chemarea ecumenică la o unitate care include nişte elemente destul de separate şi divergente, chiar opuse.

Există şi alte probleme pe care le vom aminti doar succint. În mare parte, potrivit înţelegerii ecumenice, Scriptura nu reprezintă o unitate, nefiind normativă şi sursă a autorităţii în sine. WCC are tendinţa de a reduce rolul evanghelizării şi a sfinţirii şi redeşteptării personale. Accentul se pune pe moralitate socială şi “convertirea” structurilor nedrepte ale societăţii. Un obiectiv demn de laudă, dar aceasta nu este convertirea biblică.

Apostazia şi erezia sunt termeni cu o lungă tradiţie creştină, dar aceştia sunt aproape sistematic evitaţi în cercurile ecumenice. Acest lucru este de înţeles, deoarece ei nu se armonizează cu imaginea ecumenică şi nădăjduita unitate a întregii omeniri. Unii ecumenişti dau impresia că (sperăm că e doar o impresie) există doar trei erezii: (1) lipsa de unitate; (2) anti-trinitarianismul şi (3) rasismul. Cu toate acestea, Noul Testament prezintă pericolul penetrării anti-creştine chiar în “templul lui Dumnezeu” (2 Tes. 2:3, 4). Imaginea escatologică a bisericii la sfârşitul marii lupte dintre bine şi rău, dintre Hristos şi Satana, nu este o mega-biserică care reuneşte întreaga omenire în jurul marelui tron alb, ci o rămăşiţă credincioasă lui Dumnezeu şi poruncilor Sale (vezi Apocalipsa 12:17).

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Este Biserica Adventista de Ziua a Saptea membra a Conciliului Mondial al Bisericilor?

Răspunsul este un hotărât nu. Niciodată nu am fost membri, nu suntem şi nu ne gândim să devenim membri ai WCC în forma în care este organizată de peste jumătate de secol.

Din nefericire, anumite persoane necinstite, sau în cel mai bun caz induse în eroare, au pus în circulaţie informaţii false potrivit cărora noi am fi membri. Nu numai că nu suntem membri deplini, dar nu suntem nici măcar membri parţiali, deşi, în realitate, o astfel de categorie nu există.

Nu plătim nici un fel de taxe sau contribuţii financiare la WCC şi, nefiind membri, nu avem drept de vot şi nu putem trimite delegaţi la adunările, comitetele centrale sau întâlnirile comisiilor sale. Trebuie subliniat că numai bisericile pot fi membre ale WCC; consiliile bisericeşti nu pot fi primite. De aceea, este greşit a susţine că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este membră a WCC, deoarece în câteva cazuri Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are o anumită relaţie (adică statut de observator) cu un conciliu naţional de biserici dintr-o anumită ţară.

Este de asemenea greşit şi tendenţios a spune că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este membră a WCC deoarece un adventist este membru într-una din comisiile sale. Este adevărat că, timp de mai mulţi ani, un distins teolog adventist a fost ales, în calitate de persoană particulară, de către WCC ca membru al Comisiei Credinţă şi Ordine a acestei organizaţii, dar aceasta nu înseamnă că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a fost membră. Acest aranjament a dat posibilitatea bisericii să beneficieze de informaţii utile, în afară de faptul că unii dintre teologii de frunte la nivel mondial au cunoscut într-o formă bine articulată concepţia adventistă.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

De ce nu cred adventistii in unitate?

Această întrebare seamănă foarte mult cu întrebarea: “Ai încetat s-o mai baţi pe soţia ta”? Este într-adevăr o întrebare care induce în eroare prezentând o situaţie falsă şi astfel oamenii sunt puşi pe o pistă greşită.

Adevărul este că adventiştii cred într-o unitate creştină mondială. Există foarte puţine biserici mondiale, majoritatea fiind organizate şi administrate la nivel naţional. Conferinţa Generală este organismul care asigură unitatea mondială a bisericii din punct de vedere administrativ. Există un singur Manual al Bisericii, din Islanda până în Japonia, în peste 200 de ţări în care biserica este prezentă şi funcţionează. Există un singur set de 27 de doctrine fundamentale, iar lecţiunile Şcolii de Sabat sunt foarte asemănătoare în orice loc din lume. Cum am putea să fim împotriva unităţii, când Însuşi Domnul nostru s-a rugat pentru unitatea bisericii ce are ca exemplu unitatea dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (vezi Ioan 17). Noi credem într-un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.

Când citiţi rugăciunea de mare preot a lui Hristos din Ioan 17, nu mai rămâne nici o îndoială că unitatea pentru care El s-a rugat nu este o simplă unitate, bazată pe doctrine opuse îmbrăcate într-o formă de recunoaştere reciprocă, ci o unitate în adevăr, în dragoste, în evanghelizare şi sfinţire personală. Atunci când unul dintre aceste elemente este absent, adevărata unitate lipseşte; aceasta este poziţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea.

Poate că trebuie să ne facem mai bine cunoscută credinţa noastră fierbinte şi dorinţa realizării unităţii ce trece peste barierele geografice, ideologice, etnice şi sexuale. Într-adevăr, ni s-a spus “să înaintăm împreună, să înaintăm împreună” (Selected Messages, vol.2, p.374). Să continuăm să facem astfel mai mult ca niciodată, căci există multe forţe centrifuge care încearcă să dezbine biserica. Sub conducerea lui Dumnezeu, forţa gravitaţională a Evangheliei şi masa profetică care asigură coeziunea bisericii rămăşiţei va învinge forţele de sciziune.


NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Face parte Comuniunea Crestina Mondiala din miscarea ecumenica?

Această întrebare poate fi privită din diferite puncte de vedere. Termenul ecumenism are multe înţelesuri diferite. Dacă prin ecumenism înţelegem o mai bună înţelegere şi cooperare ce trece peste graniţele naţionale, atunci CWC poate fi considerată ecumenică, unele dintre organizaţiile membre realizând unitatea familiei lor confesionale prin coordonarea, trecând peste graniţele naţionale, activităţii denominaţiunilor ce o alcătuiesc.

Unele dintre membrele CWC sprijină mişcarea organizată pentru unitate creştină aşa cum este promovată de Conciliul Mondial al Bisericilor. La urma urmei, anglicanii, prezbiterienii şi luteranii au avut o contribuţie majoră la înfiinţarea şi conducerea WCC. După ce iniţial s-a opus mişcării ecumenice, Biserica Romano-Catolică susţine oficial unitatea creştină – desigur, în mare măsură potrivit propriei concepţii. Cele două biserici ortodoxe membre ale CWC (Patriarhatele de Constantinopole şi Moscova) au adoptat de curând o atitudine foarte critică la adresa WCC, sugerând chiar o posibilă părăsire a WCC.

Alte membre CWC, cum ar fi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Alianţa Evanghelică Mondială şi Alianţa Baptistă Mondială şi-au exprimat ani de-a rândul rezervele în ceea ce priveşte diferite aspecte ale ecumenismului, iar bisericile lor în general nu sunt membre ale WCC. Despre unele dintre aceste biserici se poate spune că afişează concepţii anti-ecumenice.


NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Am auzit ca Biserica Adventista de Ziua a Saptea este considerata a fi membra a Comuniunii Crestine Mondiale (Christian World Communion-CWC). Este adevarat?

În principiu, Comuniunea Creştină Mondială este formată din organizaţiile creştine mondiale recunoscute. Însă există diferenţe considerabile între membrii CWC. Majoritatea sunt organizaţii umbrelă pentru biserici care aparţin aceleiaşi confesiuni sau comuniuni, cum ar fi Alianţa Baptistă Mondială, Consiliul Metodist Mondial sau Federaţia Luterană Mondială. Alte membre ale Comuniunii Creştine Mondiale sunt cu adevărat biserici mondiale, cum ar fi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Armata Salvării, Biserica Romano-Catolică şi Patriarhatul Ecumenic de Constantinopole.

Majoritatea denominaţiunilor sunt organizate ca biserici naţionale şi de aceea consideră că este util să aibă organizaţii coordonatoare internaţionale. De exemplu, Consiliul Consultativ Anglican ajută la realizarea unei solidarităţi, cooperări şi comuniuni mai strânse între bisericile anglicane, cum ar fi Biserica Anglicană şi Biserica Episcopaliană Americană. Există aproximativ douăzeci de asemenea organizaţii şi acestea se întâlnesc în cadrul unei conferinţe informale a secretarilor o dată pe an, de obicei în octombrie. Aproximativ jumătate din întâlniri au loc în Elveţia; celelalte întâlniri sunt organizate în alte locuri, majoritatea în Europa (din motive logistice şi financiare). Conferinţa reprezintă un forum pentru schimb de informaţii şi analizarea problemelor religioase internaţionale, cum ar fi libertatea religioasă, relaţiile interconfesionale şi dialogurile bilaterale. Este o ocazie unică de părtăşie creştină, însă nu o conferinţă cu putere decizională.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Exista doar o singura miscare ecumenica?

În cercurile Conciliului Mondial al Bisericilor sloganul unităţii, “există o singură mişcare ecumenică”, este frecvent auzit. Deşi este de înţeles de ce ecumen-tuziaştii trâmbiţează această lozincă, aceasta reprezintă mai mult o dorinţă decât o realitate credibilă. Adevărul este că la sfârşitul sec. XX, care a fost denumit “secolul ecumenic”, există diferite abordări ale ecumenismului, care inevitabil produc în practică diferite mişcări ecumenice.

Este destul de uşor de înţeles ca avocaţii credincioşi unităţii creştine – chiar profesionişti – să gândească în termenii unei singure mişcări unite, deoarece mai multe mişcări nu demonstrează tot atât de mult succesul şi unitatea. Cu  toate acestea, însăşi faptul că unii ecumenişti continuă să vorbească despre “o mişcare” arată că ei îşi dau seama că există o problemă a pluralităţii care trebuie rezolvată sau cel puţin evitată.

Atât romano-catolicismul cât şi ortodoxismul au propriile lor abordări mai monocentrice ale ecumenismului. Bisericile ortodoxe sunt în momentul de faţă destul de nemulţumite în cadrul Conciliului Mondial al Bisericilor, simţindu-se desconsiderate şi dominate de bisericile protestante liberale. Ele îşi declară sprijinul pentru unitatea mişcării, dar relaţiile cu curentul principal al ecumenismului WCC sunt din ce în ce mai tensionate, acestea ameninţând cu renunţarea la calitatea de membru WCC; unele organizaţii ortodoxe deja au făcut-o.

Biserica Catolică la Conciliul Vatican II (1964) s-a suit în barca ecumenică, dar nu a devenit membru al Conciliului Mondial al Bisericilor. Prin natura sa, catolicismul gândeşte în termenii “unei singure mişcări ecumenice”, dar acesta este un obiectiv care trebuie realizat în viitor, Papa urmând a fi desemnat ca simbol şi autoritate centrală a unităţii şi discernământului spiritual. La Conciliul Vatican II, Roma a respins prin Declaraţia privind Ecumenismul expresia “Principiile Ecumenismului Catolic” preferând exprimarea “Principiile Catolice ale Ecumenismului”. Cu toate acestea, Roma a continuat să înainteze pe propria sa cale a unităţii, fără a devia prea mult spre Geneva, Constantinopole sau Canterbury. Ea va deveni o parte integrantă a “singurei mişcări ecumenice”, realizată conform propriilor concepţii şi când va fi timpul potrivit.

Alianţa Evanghelică Mondială constituie o importantă mişcare a unităţii şi cooperării care reuneşte multe milioane de evanghelici din toată lumea. Experienţa penticostală este o altă mişcare puternică a unităţii, ce influenţează mai multe sute de milioane de vieţi. Ambele mişcări ascultă de un toboşar ecumenic diferit (partitura având adesea chiar accente anti-ecumenice).

Adventiştii de ziua a şaptea se consideră a fi o mişcare mondială – prin urmare “ecumenică” - a unităţii în peste 200 de ţări, care cheamă la unitate biblică, doctrinară şi hristocentrică – “înaintăm împreună” – pregătindu-ne pentru apropiata revenire a Domnului şi întemeierea Împărăţiei Sale universale, lumea (aceasta este adevărata oikumene) ce va să vină (vezi Evrei 6:5).

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Ce este Miscarea Ecumenica?

Mai întâi, o mică glumă: “Ecumenic” nu are nimic de-a face cu “economic”, deşi uneori unii oameni confundă aceşti doi termeni! Este un cuvânt grecesc care se referă la întregul pământ locuit. Sinonim ar fi universal sau catolic. Mişcarea ecumenică este o activitate care a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare în rândul creştinilor în sec. XX. Scopul acesteia este de a reface sub o anume formă unitatea creştină mondială, trecând dincolo de barierele denominaţionale. Ea a atins apogeul organizaţional în 1948, când a fost înfiinţat Conciliul Mondial al Bisericilor, şi din punct de vedere emoţional maximul a fost în 1968, la scurtă vreme după Conciliul Vatican II, când Biserica Catolică s-a urcat în barca ecumenică; iniţial, Biserica Catolică era privită cu multă ostilitate.

În prima jumătate sau primele două treimi din sec. XX, obiectivul principal al multor ecumenişti era acela de a obţine o anume formă de unitate organică; unii au devenit chiar lirici visând să aibă o “singură biserică”. Se punea mult accentul pe fuziunile dintre biserici, bisericile unite, dialogurile multilaterale şi părtăşia euharistică.

Mişcarea ecumenică avea trei direcţii principale: Credinţă şi Ordine (teologie), Viaţă şi Muncă (creştinism practic, socio-economic) şi Consiliul Misionar Internaţional (lucrare misionară în ţări străine). Prin 1961 ultimele dintre aceste trei mari direcţii s-au unit devenind Conciliul Mondial al Bisericilor (WCC – în limba engleză). Deşi WCC nu trebuie considerat a fi egal cu mişcarea ecumenică, care este mult mai largă, acesta constituie principala sa manifestare organizaţională. Mulţi ecumenişti convinşi ar merge mai departe şi ar spune că WCC este “instrumentul privilegiat” al mişcării.

Există o mulţime de alte organizaţii ecumenice, multe dintre acestea cooperând sau “asociate” cu WCC. Există nenumărate concilii naţionale sau regionale – cum ar fi Conciliul Naţional al Bisericilor în SUA sau Conferinţa Europeană a Bisericilor. Au fost înfiinţate numeroase institute ecumenice şi destul de multe biserici au departamente pentru probleme ecumenice.

Multe biserici, în special cele tradiţionale, îşi exprimă clar sprijinul pentru mişcarea ecumenică. Nu puţine sunt bisericile care, deşi membre WCC, nu susţin decât de formă ecumenismul şi cu siguranţă nu aduc nici o contribuţie financiară. Alte biserici sunt membre, însă par să formeze echivalentul ecumenic al “Opoziţiei Loiale Majestăţii Sale” din Palatul Westminster!

Sunt biserici care se împotrivesc pe faţă şi în mod hotărât la orice este asociat ecumenismului. Ele pot fi destul de virulente în atacurile lor şi văd în mişcarea ecumenică cel mai mare rău pentru viaţa bisericii de astăzi. Alţii, precum adventiştii de ziua a şaptea, din consideraţie faţă de adevăr şi misiune profetică, au păstrat distanţa, fără a se sui în barca ecumenică, dar recunosc unele dintre rezultatele pozitive, cum ar fi libertatea religioasă, relaţiile interconfesionale mai puţin ostile şi o echitate mai mare în relaţiile dintre oameni. Astfel, fără a anula mişcarea ecumenică, adventismul a criticat deschis unele aspecte.

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Cum poate Biserica sa trateze “lumina noua”?

Sunt oare doctrinele şi învăţăturile Bisericii turnate în beton teologic şi doctrinar? Nu acesta este adevărul, deşi uneori aşa pare a fi. Ca şi creştini, noi ne bucurăm, sub călăuzirea Duhului Sfânt, de o creştere în înţelegerea adevărului. A crede că cineva are întregul adevăr duce la o micro-religie arogantă; numai Dumnezeu cunoaşte tot adevărul. Fără conceptul unui adevăr care creşte şi se extinde (valabil, de altfel, şi pentru univers), veşnicia devine plictisitoare.

În calitate de conducători ai bisericii, noi încercăm să promovăm consensul în locul disputelor. Cu toate acestea, este important să ne amintim că realizarea consensului implică o căutare nerestricţionată a adevărului. Avem această făgăduinţă captivantă: “Lumină nouă va străluci întotdeauna din Cuvântul lui Dumnezeu pentru cel care se află într-o legătură vie cu Fiul Neprihănirii. Nimeni să nu creadă că nu mai este adevăr de descoperit” (Counsels to Writers and Editors, p. 35 în original).

Cu toate acestea, trebuie să reţinem că adevărul nou nu anulează adevărul cunoscut. Ceea ce face el este să adauge noi dimensiuni şi strălucire. Mai multe vor fi ocaziile în care Biserica va trebui să lucreze mai degrabă în planul înmulţirii decât în cel al scăderii.

Ellen G. White a făcut următoarea declaraţie revoluţionară la Conferinţa Generală de la Minneapolis, din 1888: “Ceea ce Dumnezeu dă slujitorilor Săi să vorbească astăzi probabil că nu ar fi fost adevăr prezent acum douăzeci de ani.” Însă, ca nu cumva aceasta să fie interpretată ca oferind libertate pentru tot felul de concepţii doctrinale individuale superficiale şi speculative, ea oferă în alt pasaj un sfat care contrabalansează: “Singura noastră siguranţă stă în a nu primi nici o doctrină nouă, nici o interpretare nouă a Scripturilor, fără ca mai întâi să o supunem analizei fraţilor cu mai multă experienţă. Puneţi-o înaintea lor într-un spirit umil, de învăţăcel, cu rugăciune sinceră; şi dacă ei nu văd lumină în aceasta, supuneţi-vă judecăţii lor” (Mărturii, vol. 5, p. 293 în original). Cei care nu respectă acest sfat profetic lesne devin un focar de infecţie în interiorul Bisericii.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Se cade ca adventistii sa apeleze la instanta impotriva altor adventisti?

Această este o problemă dăunătoare şi supărătoare care a apărut în biserica creştină în repetate rânduri de-a lungul istoriei. Biserica creştină trebuie să fie o societate în cadrul societăţii lărgite, compusă din cei care au fost chemaţi să iasă din comunitatea generală şi să-L accepte pe Isus Hristos ca Domn, iar pe ceilalţi membri ai Bisericii drept fraţi şi surori.

Sfatul biblic din Matei 18 şi 1 Corinteni 6 este de a nu apela la instanţă pentru rezolvarea problemelor dintre membri, ci mai degrabă de a folosi procedurile şi autoritatea bisericii pentru a se ajunge la o înţelegere. De fapt, Pavel foloseşte cuvinte destul de aspre pentru a denunţa practica apelării la tribunale păgâne pentru a acuza membri ai Bisericii. El spune, în principiu, că este ruşinos să soluţionezi astfel de plângeri înaintea judecătorilor păgâni şi în afara bisericii, ca şi cum nu ar fi suficientă înţelepciune şi dreptate în biserică. Creştinii ar trebui să depună orice efort pentru a apăra unitatea şi onoarea Bisericii.

Ellen G. White dă un  sfat similar: “Procesele între fraţi sunt un reproş la adresa cauzei adevărului. Creştinii care apelează la instanţă în litigiile dintre ei expun biserica batjocurii vrăjmaşilor… Ignorând autoritatea bisericii, ei manifestă dispreţ faţă de Dumnezeu, care a dat bisericii această autoritate” (Faptele Apostolilor, p. 306 în original). Dar pentru ca această metodă să funcţioneze, cei implicaţi în dispute trebuie să accepte autoritatea Bisericii.
Ce se întâmplă atunci când un membru al bisericii nu acceptă decizia Bisericii? În acest caz, idealul biblic nu funcţionează. Ce face conducerea atunci când autoritatea sa şi modelul biblic sunt ignorate şi respinse? Răspunsul biblic este clar:

“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. … Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi …. martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Matei 18 :15-17)

În prima sa Epistolă către Corinteni, se pare că Pavel consideră ca de la sine înţeles ca membrii bisericii să accepte şi să asculte de autoritatea şi decizia bisericii. Isus merge un pas mai departe şi spune că dacă membrii resping autoritatea bisericii, atunci ei trebuie consideraţi ca păgânii, sau, aşa cum am exprima-o astăzi, ca pe cei ce nu sunt membri. În acest caz opţiunea logică este instanţa. Parcurgând procedura biblică şi autoritatea decizională a Bisericii fiind respinsă, alternativa este de a-i trata pe astfel de indivizi ca pe cei care nu sunt membri.

Mai există un aspect complicat: în ultimele decenii anumite probleme juridice civile au devenit extrem de complexe, alambicate şi consumatoare de timp. Au apărut legi din ce în ce mai complexe privind impozitele, proprietatea, asigurările, corporaţiile, bunurile imobiliare şi tutela, şi tot felul de legi locale care parcă răsar când nu te aştepţi. Mi se pare că unele dintre aceste probleme sunt mai presus de capacitatea autorităţii normale a bisericii de a le rezolva. De fapt, în Manualul comunităţii al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea se afirmă că există “cazuri care în mod clar sunt sub jurisdicţia tribunalelor civile şi nu sub autoritatea bisericii” (p. 165, ediţia 1995 în original). În astfel de cazuri, nu prea avem de ales – numiţi-l rău necesar, dacă doriţi – nu ne rămâne decât să apelăm la experienţa celor din domeniul juridic pentru a obţine o soluţie echitabilă, ceea ce include sentinţa dată de un tribunal secular. Asemenea cazuri pot include, de exemplu, probleme legate de asigurare, custodia copiilor minori, bunuri imobiliare şi garanţia produselor.

În orice caz, este greu de văzut cum în astfel de probleme complexe, adeseori chiar impersonale, Biserica ar putea fi “expusă batjocurii” de către adventiştii care se înfăţişează la proces în tabere opuse, când adventismul lor după toate probabilităţile nu ar fi deloc o problemă publică. De fapt, dacă Biserica s-ar implica fără a avea competenţa necesară şi fără o procedură adecvată pentru o soluţionare corectă ar risca să fie supusă “batjocurii”. Mai mult, unele dintre aceste probleme juridice se prelungesc atât de mult şi riscă să acapareze centrul atenţiei, încât Biserica trebuie “în mod constant să fie vigilentă pentru a nu neglija lucrarea Evangheliei şi a prelua în schimb îndatoririle magistraţilor civili” (Manualul comunităţii, p. 165 în original).

Fiecare adventist de ziua a şaptea ar trebui, atât cât îi stă în putere, să trăiască în pace şi bună vecinătate cu toţi oamenii, şi nu mai puţin cu fraţii şi surorile sale în Hristos (vezi Romani 12:18). Egoismul, spiritul de vrajbă şi metodele adversative sunt în dezacord cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru Biserica sa şi copiii Săi.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.

Cum putem trata deosebirile de opinii din cadrul Bisericii?

Desigur că am prefera să vorbim despre consens şi armonie. Uneori chiar suntem ispitiţi să ne băgăm capul în nisip când vine vorba de dezacorduri, aşteptând ca problema să dispară sau să se ducă în altă parte. În Biserică au fost întotdeauna, şi, cred că, vor fi întotdeauna dizidenţi, fie pentru bine, fie pentru rău. Ei pot să ne calce pe nervi din punct de vedere teologic sau administrativ. Aceştia întind la limită libertatea individuală. Uneori ei stau în uşa întredeschisă dintre drepturile individuale (şi libertatea conştiinţei) şi drepturile bisericii/grupului. Ce ar trebui să facă Biserica?

Una este ca o persoană să aibă o opinie personală diferită asupra unui punct. Alta este dacă individul respectiv răspândeşte în mod activ şi îşi prezintă cu stăruinţă concepţiile sale diferite devenind chiar obsedat de această problemă, astfel încât ea ajunge să ocupe locul central în relaţia sa cu Biserica. Dizidenţii pot stimula Biserica ca să studieze o problemă – şi acest lucru poate fi util – dar ei nu au nici un drept ca să decidă în această problemă pentru Biserică, aşa cum sunt înclinaţi s-o facă unii dizidenţi.

Unitatea este o caracteristică vitală - chiar existenţială – a Bisericii. Oricine instigă la dezbinare este implicat în activităţi îndoielnice, poate chiar distructive. Este o dovadă de aroganţă să crezi că tu ai dreptate şi toţi ceilalţi greşesc. Ceea ce un dizident s-ar putea să considere că este corect, comunitatea extinsă a membrilor Bisericii ar putea crede că este greşit. Dizidenţii loiali Bisericii vor înţelege că şi în cazul unei înţelegeri noi corecte s-ar putea ca aceasta să nu fie acceptabilă pentru corpul colectiv la prima expunere. Există pericolul real de dezbinare. A permite unor astfel de concepţii să se maturizeze şi să pătrundă viaţa Bisericii lui Dumnezeu este o dovadă de înţelepciune. Procedând astfel, susţinătorii noii concepţii dau pe faţă respect şi dragoste pentru unitatea şi integritatea trupului lui Hristos.

Biserica a stabilit principii directoare pentru examinarea concepţiilor divergente sau dizidente. Aceasta trebuie să fie făcută de către comitete competente. Fie concepţia alternativă va fi acceptată, fie ea va fi considerată deficitară şi va fi respinsă. Decizia s-ar putea amâna deoarece este nevoie de mai mult timp, mai multe informaţii şi mai mult studiu. În orice caz, Biserica va asculta, sperăm, cu respect şi consideraţie.

Avem cu toţii libertăţi, dar avem de asemenea responsabilităţi. Membrii Bisericii, şi acest lucru este în special valabil pentru dizidenţi, au nevoie de un spirit de cercetare prudentă în loc de un dogmatism militant. Seminţele dezbinării şi neloialităţii au un efect extins. Pastorii sau slujbaşii Bisericii care sunt dizidenţi cronici faţă de conferinţă seamănă seminţele disensiunii printre membrii Bisericii. Mai devreme sau mai târziu seminţele vor încolţi producând disensiuni în raport cu propria lor conducere.

 

NOTA:

Aceaasta întrebare și răspunsul aferent este preluat din cartea „101 Intrebări pe care și le pun adventiștii” scrisă de John Graz și Bart Beach. Întrebările din această carte sunt reale, trimise de către membri ai Bisericii. Cu toate acestea, răspunsurile nu se consideră a fi replici oficiale.

John Graz şi Bert Beach nu au pretenţia de a oferi soluţii infailibile sau de a reprezenta ultimul cuvânt. Însă, având în vedere experienţa bogată în cadrul denominaţiunii, pe cea de conducători şi educaţia lor, ei au oferit răspunsuri bine gândite şi interesante la multe întrebări şi probleme propuse.