Spiritualitate

Cum să descoperi ritmul lui Dumnezeu

Sabatul ca un semn al salvării

Am încă în fața ochilor expresia nedumerită de pe fața ei.

Grupul din biserica noastră era într-o excursie în sudul Franței unde, pentru o săptămână întreagă, mergeam pe urmele hughenoților martirizați pentru credința protestantă. Ea era ghidul nostru și era foarte documentată în materie de istorie, religie și cultură. Chiar dacă în munca ei era expusă multor tradiții creștine, era atee. Pe parcursul zilelor dezvoltaserăm o frumoasă prietenie, așa că în ultima zi a vrut să afle mai multe despre adventiști. Eram o piesă ciudată și demnă de luat în seamă în colecția ei denominațională. „Ce este atât de special cu acest această zi de Sabat? ” a întrebat ea. Și de ce suntem atât de încăpățânați cu privire la o chestiune atât de nesemnificativă? Am încercat să-i explic clar de ce Sabatul este atât de important și sfânt. N-am avut succes. Nu putea înțelege de ce o zi a săptămânii ar fi diferită de celelalte. Acesta a fost motivul expresiei nedumerite de pe chipul ei.

Probabil îmi amintesc așa de bine acest moment, pentru că m-a durut. M-am întrebat personal: “Sunt doar un străin religios ciudat?” Nu a fost ultima dată când am avut parte de aceasta expresie folosită deseori de oamenii seculari care trăiesc în propria lor lume “relativă”. Dar am mai descoperit încă un lucru: îmi amintesc de expresia feței ei pentru că o pot înțelege. Am crescut într-o lume seculară; m-am dus la școală și am fost modelat de ea. Și în multe aspecte ale vieții mele am trăit și gândit ca o persoană postmodernă.

Tradiție sau identitate?

Așadar adventiștii păzesc Sabatul doar pentru că a devenit o tradiție? Doamne ferește! Sau poate că păzirea Sabatului a devenit doar o identitate adventistă? Care este deci relația dintre tradiție și identitate? Înțelegerea adevărului a rămas blocată undeva în anii 1900? Din fericire, cred că pentru majoritatea adventiștilor Sabatul nu este doar o tradiție sau o caracteristică a identității.

În Matei 13:44, Isus spune parabola comorii îngropate în pământ. Un fermier harnic o găsește în timp ce muncește. Este o descoperire întâmplătoare. Amintiți-vă cum au descoperit primii adventiști Sabatul. Foarte asemănător cu fermierul din parabolă. A fost o descoperire minunată care, undeva în cursul timpului, a fost îngropată și pierdută. Părinții noștri spirituali au “cumpărat” această comoară. Mulți frați și surori au plătit și continuă să plătească un preț ridicat pentru comoara Sabatului.

Ritmul lui Dumnezeu

Muzica este o parte importantă a vieții umane. Ritmul este un element fundamental al muzicii, și, într-un sens, Sabatul este ritmul timpului care guvernează și mișcă fiecare aspect al vieții noastre. O orchestră sau o formație poate cânta o piesă mai rar sau mai rapid. Muzicienii pot varia tempoul, dar dacă vrei să cânți și să aplauzi în același timp cu muzica, trebuie să urmărești ritmul. Totul ține de sincronizare.

Isus a folosit parabola comorii îngropate ca o metaforă pentru Împărăția lui Dumnezeu sau pentru Evanghelie. Nu ar fi puțin exagerat sau complet în afara contextului să compari Sabatul cu Împărăția lui Dumnezeu? Sau să o spunem altfel: nu suntem deseori acuzați că Sabatul a fost transformat într-o cerință obligatorie pentru mântuire? Doar pentru a clarifica acest aspect: nu cred că trebuie să păzești Sabatul pentru a fi salvat. Aceasta nu este teologia adventistă. Salvarea vine doar prin Isus Hristos.

Mântuirea și Sabatul

Unii creștini cred că singurele chestiuni importante sunt “cele legate de mântuire”. Dar dacă ar fi să urmăm această logică, ucenicia ar deveni lipsită de importanță, din moment ce ucenicul este o persoana care a fost deja salvată și, ca urmare a acestui lucru, viața lui devine supusă voinței lui Dumnezeu. Dar un ucenic se roagă în mod conștient “facă-se voia Ta” (Mat. 6:10) și apoi, după această rugăciune, este pregătit să caute și să practice voia lui Dumnezeu. Acest lucru ne duce înapoi la mântuire. Privind în Scriptură, cred că este voia lui Dumnezeu să găsim ritmul Lui. Este ritmul Lui – nu al meu. Nu eu decid (așa cum cred mulți creștini) ziua în care ar trebui să mă odihnesc – atâta timp cât este una din cele șapte – ci Dumnezeu decide. În termeni teologici aceasta se numește îndreptățire prin credință. Nu voia mea, ci voia Ta. Nu metoda mea, ci metoda lui Dumnezeu. Nu îndreptățirea mea, ci a ta, Isus.

Două evenimente biblice ilustrează viu acest concept:

1. Geneza 2:2 ne spune că Dumnezeu s-a odihnit și a binecuvântat și sfințit ziua a șaptea. Cât de “bătrână” era omenirea la acel moment? Nu avea nici măcar o zi, din moment ce oamenii au fost creați în ziua a șasea. Ziua a șaptea a lui Dumnezeu a fost prima zi completă pentru oameni. De la ce lucrări de grădinărit sau de “înmulțire” ar fi trebui să se abțină noul cuplu? De la absolut niciuna! În prima zi de Sabat Adam și Eva s-au bucurat de cuvântul lui Dumnezeu, nu de al lor! Din acest motiv Sabatul este un simbol al mântuirii și îndreptățirii prin credință încă de la început.

2. Apoi vine darea legii. Moise urcă pe muntele Sinai și primește Cele 10 Porunci din mâna lui Dumnezeu. Iar Sabatul este acolo, în mijlocul legii. Dar nu-i așa că mai întâi Dumnezeu și-a eliberat poporul iar acest lucru a dus la legea legământului? Mai întâi a venit Exodul, salvarea, apoi legile au caracterizat legământul. Din nou, îndreptățirea prin credință.

Dar să ne întoarcem la comoara îngropată în pământ. Isus a spus că aceasta reprezenta împărăția lui Dumnezeu. Cred că Sabatul este de asemenea un simbol al împărăției lui Dumnezeu (deși nu împărăția lui Dumnezeu în sine). Așa cum botezul este un simbol care în sine nu salvează pe nimeni, ci mai degrabă o demonstrație plină de semnificație, Sabatul este un semn al mântuirii în zilele noastre. Și ceea ce este cu adevărat fantastic este faptul că indiferent de cultură, limbă, statut social sau vârstă, timpul este singurul lucru care este împărțit corect – 24 ore, 7 zile – pentru fiecare.

Ce ar fi avut de spus ghidul meu la toate acestea? Ea ne-a explicat pe larg credința hughenoților în locurile istorice, explicând că datorită lor ne putem bucura de libertatea religioasă și de conștiință – și totuși percepea Sabatul ca un pas înapoi în Evul Mediu. Datorită atitudinii ei am învățat că Isus trebuie să fie primul prezentat în discuțiile noastre despre Sabat, pentru că nimeni nu poate înțelege ce face un ucenic dacă nu-i cunoaște Maestrul. Sabatul nu reprezintă nimic fără Domnul Sabatului. În loc ca doar să le spunem oamenilor să păzească Sabatul, haideți ca modul în care-l păzim să devină o mărturie plină de bucurie a mântuirii noastre!

Acest articol a apărut inițial în revista Adventist World, martie 2010.

 

Vizualizări: 187

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *