Niciun pastor, prezbiter sau altă persoană nu are dreptul să facă din amvon o tribună pentru apărarea punctelor de doctrină sau a procedurilor disputate. Biserica nu conferă nimănui dreptul de a folosi părerile şi opiniile personale ale cuiva în felul acesta.
Membrii care consideră că au o lumină contrară adevărurilor deja stabilite ale bisericii, trebuie să ceară sfat de la conducătorii responsabili.
„Există mii de ispite deghizate pentru cei care au lumina adevărului; unica siguranţă pentru noi este să nu primim nicio doctrină nouă, nicio interpretare nouă a Scripturii fără să o prezentăm, mai întâi, fraţilor cu experienţă. Prezentaţi‑o înaintea lor într‑un spirit umil, cooperant, cu rugăciune serioasă, iar dacă ei nu văd nicio lumină în ea, supuneţi‑vă judecăţii lor, căci ’în mulţimea sfătuitorilor se află siguranţa’.” (Mărturii, vol. 5, pag. 293)
Biserica primară a urmat acest plan. Atunci când a apărut o deosebire de păreri asupra unui punct important al doctrinei în Antiohia, credincioşii au trimis reprezentanţi la Ierusalim, unde problema a fost supusă judecăţii apostolilor şi prezbiterilor. Decizia acestui consiliu a fost acceptată cu bucurie de credincioşii din Antiohia, şi în felul acesta s-a păstrat unitatea şi iubirea frăţească în biserică.
Sfatul de mai sus din partea Domnului nu trebuie în niciun caz să fie privit ca o împiedicare a cuiva de la studiul sârguincios al Scripturii, ci, mai degrabă, ca o protecţie împotriva infiltrării în biserică a teoriilor false şi a doctrinelor eronate. Dumnezeu doreşte ca cei care sunt copiii Săi credincioşi să cerceteze cu credincioşie Cuvântul Său pentru a primi lumină şi adevăr, dar nu doreşte ca ei să fie abătuţi de învăţături false.
Biblia este o mină de adevăr. „Pământul însuşi nu este atât de brăzdat cu filoane de aur şi atât de plin de lucruri preţioase, cum este Cuvântul lui Dumnezeu” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 67). Noi avem datoria să căutăm sârguincios această comoară.
„Nimeni să nu gândească că pentru el nu mai există cunoştinţe de dobândit. Profunzimea minţii omeneşti poate fi măsurată; lucrările autorilor omeneşti pot fi stăpânite; dar zborul celei mai înalte, mai profunde şi mai întinse imaginaţii omeneşti nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu. Există o infinitate, dincolo de tot ceea ce putem înţelege. Noi n‑am văzut decât licăririle gloriei divine şi ale cunoştinţei şi înţelepciunii nemărginite, noi am lucrat, cum ar fi, la suprafaţa minei, în timp ce minereul bogat în aur este mai jos de suprafaţă, ca răsplată a aceluia care va săpa până când îl va găsi. Abatajul trebuie coborât la adâncime tot mai mare în mină, iar rezultatul va fi o comoară preţioasă. Printr‑o credinţă corectă, cunoştinţa divină va deveni cunoştinţa omenească.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 74)
„Celui ce se află într‑o legătură vie cu Soarele neprihănirii i se descoperă mereu o nouă lumină din Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni să nu ajungă la concluzia că nu mai există niciun adevăr de descoperit. Cel care caută adevărul cu sârguinţă şi cu rugăciune va găsi încă raze preţioase de lumină, care vor răzbate din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai există încă multe pietre preţioase risipite care aşteaptă să fie adunate pentru a constitui proprietatea poporului rămăşiţei lui Dumnezeu.” (Sfaturi pentru lucrarea Şcolii de Sabat, pag. 34)
Atunci când, de pe paginile sfinte, străluceşte o nouă lumină pentru a răsplăti căutătorul sârguincios al adevărului, această lumină nu anulează învăţăturile mai vechi. În schimb, ea se contopeşte cu cea veche, făcând-o să crească în strălucire, cu un plus de sclipire. Aşadar, „cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând, până la miezul zilei”. (Prov. 4,18)
Deşi copilul lui Dumnezeu trebuie să fie gata să primească orice lumină nouă, el nu trebuie să ia aminte la orice voce, oricât de evlavioasă şi de plauzibilă ar părea, care l‑ar îndepărta de doctrinele fundamentale ale Bibliei.
„Noi nu trebuie să primim cuvintele celor care vin cu o solie care contrazice punctele specifice ale credinţei noastre. Ei adună o mulţime de texte din Scriptură şi le îngrămădesc ca o dovadă în jurul teoriilor susţinute. Lucrul acesta s-a făcut iar şi iar în timpul ultimilor cincizeci de ani. Şi în timp ce Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi trebuie respectate, aplicarea lor, în cazul că o asemenea aplicare ar înlătura un stâlp din fundamentul pe care Dumnezeu l-a susţinut în aceşti cincizeci de ani, este o mare greşeală. Cel care face o astfel de aplicare nu cunoaşte minunata demonstrare a Duhului Sfânt, care a dat putere şi forţă soliilor din trecut, primite de poporul lui Dumnezeu.” (Counsels to Writers and Editors pag. 32)
Este important ca noi să păstrăm „unirea credinţei” (Ef. 4,13). Este tot atât de important să căutăm tot timpul „să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii” (vers. 3). De aici decurge nevoia de atenţie şi de cercetare temeinică, însoţite de sfat din partea fraţilor.
„Dumnezeu conduce un popor afară din lume, pe temelia glorioasă a adevărului veşnic – poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. El îl va disciplina şi îl va pregăti pe poporul Său. Ei nu trebuie să nutrească păreri contradictorii, unul crezând un lucru, iar altul având păreri cu totul opuse, şi fiecare acţionând independent de trup. Ei vor ajunge cu toţii la unitatea credinţei prin diversitatea darurilor şi slujbelor pe care El le‑a dat bisericii. Dacă cineva nutreşte păreri proprii despre adevărul biblic, fără să ţină seama de opiniile fraţilor săi şi îşi justifică acţiunea, pretinzând că are dreptul să aibă propriile păreri, iar apoi le impune altora, cum poate el să împlinească astfel rugăciunea lui Hristos? Şi dacă se mai ridică unul, şi încă unul, fiecare afirmându‑şi dreptul de a crede şi de a vorbi ce‑i place, fără nicio legătură cu credinţa întregului corp, unde va fi armonia care a existat între Hristos şi Tatăl Său, armonie pentru care Hristos S‑a rugat să existe între fraţii Lui?
Deşi noi avem o lucrare şi o responsabilitate individuală în faţa lui Dumnezeu, nu trebuie să ne urmăm propria judecată independentă, indiferent de părerile şi sentimentele fraţilor noştri. O astfel de procedură ar duce la dezordine în biserică. Pastorii au datoria să respecte judecata fraţilor lor, dar relaţiile lor unul cu altul, ca şi doctrinele pe care le învaţă trebuie să fie probate prin lege şi mărturie. Dacă inimile sunt gata să asculte, nu va exista dezbinare între noi. Unii sunt înclinaţi spre dezordine, îndepărtându‑se de marile semne de hotar ale credinţei. Dar Dumnezeu îi îndeamnă pe slujitorii Lui să fie una în doctrină şi spirit...
Trecând în revistă istoria noastră trecută, fiecare pas de înaintare până la poziţia noastră prezentă, pot să spun: Lăudat să fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu, sunt plină de uimire şi încredere în Hristos, Conducătorul nostru. Nu avem de ce să ne temem pentru viitor, decât dacă vom uita drumul pe care ne‑a condus Domnul.” (Mărturii pentru pastori, pag. 29‑31)
Având în vedere aceste lucruri, este evident faptul că biserica nu poate conferi nimănui dreptul de a‑şi expune părerile şi vederile personale de la amvon. Locul acesta sfânt trebuie să fie rezervat predicării adevărurilor sfinte ale Cuvântului divin şi prezentării planurilor şi directivelor denominaţionale în vederea înaintării cauzei lui Dumnezeu. (vezi pag. 76, 148, 151, 168-169)
Trebuie să rămânem consacraţi Domnului zi de zi şi să cerem înţelepciune divină pentru studiul Cuvântului Său sfânt. Potrivit propriei Sale făgăduinţe, Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul. Inima şi mintea noastră trebuie să fie larg deschise pentru lumina care vine de la Duhul Sfânt, ca razele luminii cereşti să poată străluci pe cărarea noastră. Deşi trebuie să ne sfătuim cu fraţii noştri asupra chestiunilor care prezintă dificultăţi, trebuie să ne abţinem să prezentăm în public vreo problemă care nu este în deplină armonie cu vederile întregii biserici.
| < Anterior | Următor > |
|---|
