Manualul Bisericii

Învăţăturile biblice cu privire la căsătorie

Originea căsătoriei – Căsătoria este o instituţie divină stabilită de Însuşi Dumnezeu înainte de căderea omului, când toate lucrurile, inclusiv căsătoria, erau „foarte bune” (Gen. 1,31). „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup” (Gen. 2,24). „Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. Astfel, această instituţie a fost iniţiată de Creatorul Universului. Căsătoria este onorabilă; ea a fost unul dintre primele daruri ale lui Dumnezeu pentru om şi este una dintre cele două instituţii pe care, după cădere, Adam le‑a luat cu el dincolo de porţile paradisului.” (Căminul adventist, pag. 25‑26)

Unitate în căsătorie –Dumnezeu a intenţionat să facă din căsătoria lui Adam cu Eva tiparul pentru toate căsătoriile viitoare, iar Hristos a întărit acest concept original, spunând: „Oare n‑aţi citit că Ziditorul de la început i‑a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: ’De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup?’ Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup, deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”. (Matei 19,4‑6)

Permanenţa căsătoriei –Căsătoria este un angajament pentru o viaţă între soţ şi soţie, şi între cuplu şi Dumnezeu (Marcu 10,2‑9; Rom. 7,2). Pavel arată că angajamentul pe care Hristos l‑a făcut cu Biserica este un model pentru relaţia dintre soţ şi soţie (Ef. 5,31‑32). Dumnezeu a intenţionat ca relaţia de căsătorie să fie la fel de permanentă ca şi relaţia lui Hristos cu Biserica.

Intimitatea sexuală în căsătorie – Intimitatea sexuală este un dar sfânt al lui Dumnezeu pentru familia umană. Este o parte integrantă a căsătoriei, rezervată numai celor căsătoriţi (Gen. 2,24; Prov. 5,5‑20). O astfel de intimitate, desemnată pentru a fi împărtăşită exclusiv între soţ şi soţie, promovează o apropiere în permanentă creştere, dar şi bucuria şi siguranţa şi asigură perpetuarea rasei umane. Pe lângă faptul că este monogamă, căsătoria, aşa cum a fost instituită de Dumnezeu, este o relaţie heterosexuală. (Matei 19,4‑5)

Parteneriatul în căsătorie – Unitatea în căsătorie este realizată prin respect şi iubire mutuală. Niciunul dintre soţi nu este superior celuilalt (Ef. 5,21‑28). „Căsătoria, o unire pe viaţă, este un simbol al unirii dintre Hristos şi biserica sa. Spiritul pe care îl manifestă Hristos faţă de biserică este spiritul pe care soţul şi soţia trebuie să‑l manifeste unul faţă de celălalt” (Mărturii, vol. 7, pag. 46). Cuvântul lui Dumnezeu condamnă violenţa în cadrul relaţiilor personale (Gen. 6,11‑13; Ps. 11,5; Isaia 58,4.5; Rom. 13,10; Gal. 5,19‑21). A iubi, a accepta, a căuta promovarea şi dezvoltarea altora, mai degrabă decât a abuza de ei sau a-i înjosi, este spiritul lui Hristos (Rom. 12,10; 14,19; Ef. 4,26; 5,28.29; Col. 3,8‑14; 1 Tes. 5,11). Între urmaşii lui Hristos nu există loc pentru un control tiranic şi pentru abuz de putere (Mat. 20,25‑28; Ef. 6,4). Violenţa în cadrul căsătoriei şi familiei este dezgustătoare. (vezi Căminul adventist, pag. 343)

„Nici soţul, nici soţia nu trebuie să pretindă să stăpânească. Domnul a trasat principiul care trebuie să călăuzească în această problemă. Soţul trebuie să‑şi îngrijească cu drag soţia, după cum Domnul Hristos îngrijeşte cu drag Biserica. Iar soţia trebuie să‑şi respecte soţul şi să‑l iubească. Amândoi trebuie să cultive spiritul de bunătate, fiind hotărâţi ca niciodată să nu se întristeze şi să nu se jignească unul pe celălalt.” (Mărturii, vol. 7, pag. 47)

Efectele căderii omului privind căsătoria – Intrarea păcatului în lume a afectat în mod nefavorabil căsătoria. Când Adam şi Eva au păcătuit, au pierdut unitatea relaţiei pe care o aveau cu Dumnezeu şi unul cu celălalt (Gen. 3,6‑24). Relaţia lor a început să fie marcată de vinovăţie, ruşine, critică şi durere. Oriunde domneşte păcatul, efectele sale amare asupra căsătoriei includ înstrăinare, abandon, necredincioşie, neglijare, abuz, violenţă, separare, divorţ, dominarea unuia asupra altuia şi perversiuni sexuale. Căsătoriile în care există mai multe soţii sunt, de asemenea, o expresie a efectelor păcatului asupra instituţiei căsătoriei. Cu toate că s‑au practicat în timpurile Vechiului Testament, aceste căsătorii nu sunt în armonie cu intenţia divină. Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie cere poporului Său să se ridice deasupra tradiţiilor culturii populare, care sunt în conflict cu viziunea biblică.

Restaurare şi vindecare

1. Idealul divin pentru a fi restaurat în Hristos – În lucrarea de răscumpărare a lumii din păcat şi de consecinţele sale, Dumnezeu caută să restaureze şi căsătoria după idealul original. Aceasta se are în vedere pentru viaţa celor care au fost născuţi din nou în împărăţia lui Hristos, pentru cei a căror inimă a fost sfinţită de Duhul Sfânt şi care au ca scop primordial al vieţii să-L înalţe pe Domnul Isus Hristos. (vezi, de asemenea, 1 Petru 3,7; Petru 3:7; Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 53, 54)

2. Unitatea şi egalitatea trebuie să fie restaurate în Hristos – Evanghelia accentuează iubirea şi supunerea soţului şi soţiei unul faţă de celălalt (1 Cor. 7,3‑4; Ef. 5,21). Modelul pentru conducerea bărbatului este iubirea şi slujirea care se sacrifica pe sine, pe care Hristos le oferă bisericii (Ef. 5,24.25). Atât Petru, cât şi Pavel vorbesc despre nevoia de respect în relaţia căsătoriei. (1 Petru 3,7; Ef. 5,22.23)

3. Har disponibil tuturor – Dumnezeu caută să restaureze până la măsura deplină şi să-i împace cu Sine pe toţi cei care au dat greş în atingerea standardului divin (2 Cor. 5,19). Aceasta îi include pe aceia care au experimentat ruperea relaţiei de căsătorie.

4. Rolul bisericii – Moise, în Vechiul Testament, şi Pavel, în Noul Testament, se ocupă de problemele cauzate de căsătoriile destrămate (Deut. 24,1‑5; 1 Cor. 7,11). Amândoi, în timp ce susţin şi afirmă idealul, lucrează în mod constructiv şi salvator cu aceia care au eşuat în atingerea standardului divin. În mod similar, biserica de astăzi este chemată să susţină şi să afirme idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie şi, în acelaşi timp, să fie o comunitate a împăcării, iertării şi vindecării, dând pe faţă înţelegere şi compasiune când apare destrămarea.

Învăţăturile biblice cu privire la divorţ

Scopul originar al lui Dumnezeu – Divorţul este contrar scopului originar al lui Dumnezeu în crearea căsătoriei (Mat. 19,3‑8; Marcu 10,2‑9), dar Biblia nu tace în legătură cu acest subiect. Pentru că divorţul a avut loc ca parte a experienţei omului căzut, legislaţia biblică a fost dată pentru a limita stricăciunile cauzate de el (Deut. 24,1‑4). în mod expres, Biblia caută să înalţe căsătoria şi să descurajeze divorţul descriind bucuriile iubirii şi loialităţii în cadrul căsătoriei (Prov. 5,18‑20; Cânt. Cânt. 2,16; 4,9 – 5,1), referindu‑se la relaţia asemănătoare căsătoriei dintre Dumnezeu şi poporul Său, (Is. 54,5; Ieremia 3,1), concentrandu-se asupra posibilităţilor iertării şi ale înnoirii căsătoriei (Osea 3,1‑3) arătând oroarea lui Dumnezeu faţă de divorţ şi nenorocirea pe care aceasta o produce (Maleahi 2,15.16). Isus restaurează imaginea de la început a căsătoriei, ca un angajament pe viaţă între bărbat şi femeie şi între cuplu şi Dumnezeu (Mat. 19,4‑6; Marcu 10,6‑9). Multe instrucţiuni biblice susţin mariajul şi caută să corecteze problemele care tind să slăbească sau să distrugă fundamentul căsătoriei. (Ef. 5,21‑33; Evrei 13,4; 1 Petru 3,7)

Căsătoriile pot fi distruse – Căsătoria este întemeiată pe principiile iubirii, loialităţii, exclusivităţii, încrederii şi susţinerii manifestate de ambii parteneri în ascultare de Dumnezeu (Gen. 2,24; Mat. 19,6; 1 Cor. 13; Ef. 5,21‑29; 1 Tes. 4,1‑7). Când aceste principii sunt violate, căsătoria este în pericol. Scriptura recunoaşte că circumstanţe tragice pot distruge căsătoria.

Harul divin – Harul divin este singurul remediu pentru destrămare produsă de divorţ. Când căsătoria eşuează, foştii parteneri ar trebui să fie încurajaţi să‑şi analizeze experienţa şi să caute voia lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Dumnezeu oferă mângâiere acelora care au fost răniţi. Dumnezeu acceptă, de asemenea, pocăinţa celor care au comis cele mai distructive păcate, chiar şi acelora care poartă cu ei consecinţe ireparabile (2 Sam. 11; 12; Psalmi 34,18; 86,5; Ioel 2,12.13; Ioan 8,2‑11; 1 Ioan 1,9).

Motive pentru divorţ – Scriptura recunoaşte adulterul (Mat. 5,32), cât şi abandonul de către partenerul necredincios (1 Cor. 7,10‑15) ca motive pentru divorţ.

Învăţăturile biblice cu privire la recăsătorire

Nu există în Scriptură o învăţătură care să trateze în mod direct recăsătorirea după divorţ. Totuşi, în cuvintele lui Isus Hristos există o puternică aluzie implicită în Matei 19,9, care ar permite recăsătorirea cuiva care a rămas credincios, dar al cărui partener a fost necredincios faţă de legământul căsătoriei.

Poziţia bisericii cu privire la divorţ şi recăsătorire

Recunoscând învăţăturile Bibliei cu privire la căsătorie, biserica este conştientă că relaţiile de căsătorie, în multe cazuri, sunt mai prejos de ideal. Problema divorţului şi a recăsătoririi poate fi văzută în adevărata lumină numai dacă este privită din punctul de vedere al Cerului şi pe fundalul Grădinii Edenului. Problema centrală pentru planul sfânt al lui Dumnezeu cu privire la lumea noastră a fost crearea de fiinţe după chipul Său, care să se înmulţească şi să umple pământul şi să trăiască împreună în curăţie, armonie şi fericire. El a creat-o pe Eva din coasta lui Adam şi i‑a dat‑o acestuia ca soţie. Astfel a fost instituită căsătoria, Dumnezeu fiind autorul acestei instituţii şi oficiantul primei căsătorii. După ce Domnul a descoperit lui Adam natura minunii săvârşite asupra lui, şi anume că Eva era într-adevăr os din oasele lui şi carne din carnea lui, niciodată nu se putea naşte vreo îndoială în mintea lui că cei doi nu erau un singur trup. Nici nu se putea naşte vreodată o îndoială în mintea vreunuia din perechea sfântă că Dumnezeu nu a intenţionat ca familia lor să dureze veşnic.

Biserica aderă, fără rezervă, la această concepţie despre căsătorie şi cămin, având credinţa că orice coborâre a acestei concepţii înalte este, în aceeaşi măsură, o coborâre a idealului ceresc. Credinţa potrivit căreia căsătoria este o instituţie divină se întemeiază pe Sfintele Scripturi. Prin urmare, orice gândire şi cumpănire în domeniul atât de complicat al divorţului şi recăsătoririi trebuie armonizate constant cu acel ideal sfânt descoperit în Eden.

Biserica crede în Legea lui Dumnezeu; de asemenea, crede şi în mila iertătoare a lui Dumnezeu. Ea crede că biruinţa şi mântuirea pot fi obţinute la fel de sigur de aceia care au păcătuit în problema divorţului şi recăsătoririi, ca şi de aceia care au greşit în ceea ce priveşte oricare alt standard sfânt al lui Dumnezeu. Nimic din ce este prezentat aici nu are intenţia să minimalizeze harul sau iertarea lui Dumnezeu. În temere de Domnul, biserica prezintă principiile şi practicile care să fie aplicate în această problemă a căsătoriei, a divorţului şi a recăsătoririi.

Deşi prima căsătorie a fost săvârşită doar de Dumnezeu, se recunoaşte faptul că acum oamenii trăiesc pe acest pământ în subordonare faţă de guvernările civile. De aceea, căsătoria are atât un aspect divin, cât şi unul civil. Aspectul divin este guvernat de legile lui Dumnezeu, iar cel civil este guvernat de legile statului.

În armonie cu aceste învăţături, declaraţiile următoare stabilesc poziţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea:

1. Când Isus a zis: „omul să nu despartă”, El a stabilit o regulă de conduită pentru biserică, sub dispensaţiunea harului, care trebuie să fie mai presus de toate legislaţiile civile care trec dincolo de interpretarea Sa cu privire la Legea divină care guvernează relaţia căsătoriei. Aici, El stabileşte o regulă pentru urmaşii Săi, care trebuie să adere la ea, fie că statul sau uzanţa existentă îngăduie sau nu o libertate mai mare. „În Predica de pe Munte, Isus a declarat lămurit că nu poate exista nicio desfacere a legăturii căsătoriei, cu excepţia necredincioşiei faţă de legământul căsătoriei.” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 53; Matei 5,32; vezi şi Matei 19,9)

2. Necredincioşia faţă de legământul căsătoriei a fost, în general, înţeleasă ca însemnând adulter şi/sau desfrânare. Totuşi, cuvântul folosit în Noul Testament pentru desfrânare include şi alte diferite perversiuni sexuale (1 Cor. 6,9; 1 Tim. 1,9.10; Rom. 1,24‑27). De aceea, perversiunile sexuale, incluzând incestul, abuzarea sexuală a copiilor şi practicile homosexuale, sunt recunoscute, de asemenea, ca fiind o folosire greşită a puterilor sexuale şi o încălcare a intenţiilor lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. Ca urmare, şi acestea constituie cauze pentru separare sau divorţ.
Chiar dacă Sfintele Scripturi îngăduie divorţul pentru motivele menţionate mai sus, ca şi pentru abandonarea de către partenerul necredincios (1 Cor. 7,10‑15), trebuie făcute eforturi stăruitoare din partea bisericii şi a celor interesaţi pentru împăcarea părţilor, sfătuindu-i pe parteneri să manifeste unul faţă de celălalt un spirit creştin de iertare şi refacere. În cadrul procesului de împăcare, biserica este îndemnată să se raporteze cu iubire şi în mod salvator faţă de cuplu, pentru a-i ajuta pe cei doi în procesul împăcării.

3. În cazul că nu s-a realizat împăcarea, partenerul care a rămas credincios faţă de partenerul care a violat legământul căsătoriei are dreptul biblic să divorţeze şi, de asemenea, să se recăsătorească.

4. Partenerul care a încălcat legământul căsătoriei (vezi punctele 1 şi 2 de mai sus) să fie pus sub disciplină de către biserica locală (vezi pag. 193-200). Dacă se pocăieşte cu adevărat, partenerul poate fi pus sub cenzură pentru o perioadă de timp stabilită, mai degrabă decât să‑i fie retrasă calitatea de membru. Partenerului care nu face dovada unei pocăinţe depline şi sincere i se va retrage calitatea de membru. În caz că încălcarea a adus ocară publică cauzei lui Dumnezeu, biserica, pentru a păstra standardele ei înalte, cât şi bunul ei nume, poate să retragă calitatea de membru persoanei respective, chiar dacă există dovada pocăinţei.

Oricare dintre aceste forme de disciplină trebuie aplicate de biserica locală într‑o manieră care să caute să împlinească cele două obiective ale disciplinei bisericii – să corecteze şi să salveze. În Evanghelia lui Hristos, partea salvatoare a disciplinei este întotdeauna legată de o transformare autentică a păcătosului într‑o făptură nouă în Isus Hristos.

5. Un partener care a încălcat legământul căsătoriei şi care a divorţat nu are dreptul moral să se căsătorească cu altcineva atâta timp partenerul care a rămas credincios legământului căsătoriei trăieşte şi rămâne necăsătorit şi cast. Persoanei care ar face lucrul acesta, fiind membru, să i se retragă calitatea de membru. Persoanei cu care se căsătoreşte, dacă este membră, să i se retragă, de asemenea, calitatea de membru.

6. Se recunoaşte că uneori relaţiile de căsătorie se înrăutăţesc până acolo, încât este mai bine pentru soţ şi soţie să se despartă. „Celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei). Şi nici bărbatul să nu‑şi lase nevasta” (1 Cor. 7,10.11). În multe asemenea cazuri, îngrijirea copiilor, reglementarea drepturilor de proprietate sau chiar protecţia personală pot face necesară o schimbare în statutul căsătoriei. În asemenea cazuri, s‑ar putea să se permită obţinerea a ceea ce în unele ţări este cunoscut ca fiind „despărţire legală”. Totuşi, în unele jurisdicţii civile, o astfel de despărţire se poate obţine numai prin divorţ.

O despărţire sau un divorţ care rezultă din cauza unor factori precum violenţa fizică, sau în care nu este implicată „necredincioşia faţă de legământul căsătoriei” (vezi punctele 1 şi 2) nu dă niciunuia dintre soţi dreptul biblic de a se recăsători, afară de cazul în care, între timp, cealaltă parte s‑a recăsătorit, a comis adulter sau desfrânare sau a decedat. Dacă un membru care a divorţat în felul acesta se recăsătoreşte, fără aceste temeiuri biblice, i se va retrage calitatea de membru; iar partenerului cu care s‑a căsătorit, dacă este membru, i se va retrage, de asemenea, calitatea de membru. (vezi pag. 198, 199)

7. Un partener care a încălcat angajamentul căsătoriei şi a divorţat şi căruia i s-a retras calitatea de membru şi s-a recăsătorit, sau o persoană care a divorţat pe alte temeiuri decât cele stabilite la secţiunile 1 şi 2 de mai sus şi s‑a recăsătorit şi căreia i s‑a retras calitatea de membru, să fie considerat ineligibil pentru a fi membru, cu excepţia celor ce se arată mai jos.

8. Contractul de căsătorie nu este doar sfânt, ci şi infinit mai complex decât contractele obişnuite prin implicaţiile sale posibile, spre exemplu, în cazul în care se nasc copii. De aceea, în cazul cererii pentru readmiterea pentru a fi membru al bisericii, opţiunile pe care le are la îndemână cel pocăit vor fi în mod sever limitate. Înainte de a se lua o hotărâre finală de către biserica locală, cererea lui de reprimire va fi adusă de biserică, prin pastor sau conducătorul de district, înaintea comitetului conferinţei/misiunii/câmpului, pentru sfat şi recomandare, cât şi cu privire la fiecare pas posibil pe care persoana penitentă sau persoanele penitente trebuie să le facă pentru a fi reprimite.

9. Reprimirea ca membru a celor cărora li s‑a retras calitatea de membru pentru motivele prezentate la punctele anterioare se va face, în mod normal, prin rebotezare. (vezi pag. 203)

10. Când o persoană căreia i s‑a retras calitatea de membru este reprimită ca membră a bisericii, conform celor prevăzute la punctul 8, trebuie manifestată o grijă deosebită pentru păstrarea unităţii şi armoniei bisericii, prin neacordarea de răspunderi de conducere unei astfel de persoane, mai cu seamă într‑o slujbă care necesită hirotonirea, afară de cazul în care a avut loc o consfătuire minuţioasă cu administraţia conferinţei/misiunii/câmpului.

11. Niciun pastor adventist de ziua a şaptea nu are dreptul să oficieze recăsătorirea vreunei persoane care, după prevederile paragrafelor anterioare, nu are dreptul biblic de a se recăsători.

Slujirea familiei de către biserica locală

Biserica, în calitate de agent mântuitor al lui Hristos, trebuie să slujească membrilor în toate nevoile lor şi să hrănească pe oricine, pentru ca toţi să crească într‑o experienţă creştină matură. Lucrul acesta este adevărat mai ales atunci când membrii sunt confruntaţi cu decizii care privesc întreaga durată a vieţii, cum ar fi căsătoria, şi experienţe nefericite, cum ar fi divorţul. Când un cuplu căsătorit este în pericol de a se destrăma, trebuie să se facă orice efort de către parteneri şi de către cei din biserică sau familie, care îi slujesc, cu scopul de a‑i conduce la împăcare, în armonie cu principiile divine, pentru refacerea relaţiilor. (Osea 3,1‑3; 1 Cor. 7,10.11; 13,4‑7; Gal. 6,1)

Există resurse disponibile la nivelul bisericii locale sau al altor organizaţii ale bisericii care-i pot asista pe membri în dezvoltarea unui cămin creştin puternic. Aceste resurse includ: (1) programe pentru pregătire premaritală; (2) programe de instruire pentru cuplurile căsătorite şi familiile lor, dar şi (3) programe de susţinere a familiilor despărţite şi a celor divorţaţi.

În domeniul instruirii şi orientării în cazul căsătoriei, a vindecării şi refacerii în caz de divorţ, suportul pastoral este vital. Funcţia pastorală în cel din urmă caz este atât disciplinară, cât şi de susţinere. Această funcţie include împărtăşirea informaţiilor relevante pentru caz, totuşi dezvăluirea informaţiilor sensibile trebuie făcută cu multă discreţie. Singură doar, această preocupare etică n‑ar trebui să fie motivul pentru evitarea acţiunilor disciplinare stabilite în secţiunile de mai sus (de la 1‑11).

Membrii bisericii sunt chemaţi să-i ierte şi să-i accepte pe aceia care au greşit, aşa cum şi Dumnezeu îi iartă (Isaia 54,5‑8; Matei 6,14.15; Efeseni 4,32). Biblia îndeamnă la răbdare, compasiune şi iertare manifestate prin grijă faţă de cei greşiţi (Mat. 18,10‑20; Gal. 6,1.2). În timpul în care aceştia sunt sub disciplină, prin cenzură sau prin retragerea calităţii de membru, biserica – în calitate de instrument al misiunii lui Dumnezeu – trebuie să păstreze legătura cu ei, să le poarte de grijă şi să le asigure hrănirea spirituală.