Manualul Bisericii

Înalta chemare a lui Dumnezeu în Hristos Isus

Viaţa creştină nu este doar o uşoară modificare sau o îmbunătăţire, ci o totală transformare a naturii umane. Aceasta înseamnă moarte faţă de eu şi păcat şi înviere la o viaţă nouă, ca persoană nouă în Hristos Isus.

Inima creştinului devine locuinţa lui Hristos prin credinţă. Acest lucru se realizează prin „contemplarea lui Hristos, privind la El, cugetând fără încetare la scumpul nostru Salvator ca la cel mai bun şi mai onorat Prieten al nostru, acţionând în aşa fel, încât nicio acţiune să nu‑L întristeze şi să nu‑L ofenseze”. Astfel, creştinii „au parte de compania prezenţei divine” şi doar în măsura în care ne dăm seama de această prezenţă, „gândurile sunt aduse în supunere faţă de Isus Hristos” (Mărturii pentru pastori, pag. 387, 388) şi obiceiurile noastre sunt aduse în conformitate cu standardul divin.

Noi trebuie să păstrăm în minte faptul că rolul de „scut faţă de ispită şi inspiraţie spre puritate şi adevăr nu poate fi egalat de nicio altă influenţă, decât de aceea a prezenţei lui Dumnezeu”. (Educaţie, pag. 255)

În Patriarhi şi profeţi, la pag. 217, se exprimă un gând asemănător: „Dacă noi am cultiva întotdeauna gândul că Dumnezeu vede şi aude tot ceea ce facem şi spunem, că El păstrează un raport fidel al cuvintelor şi faptelor noastre şi că vom fi puşi odată faţă în faţă cu ele, ne‑am teme să păcătuim. Tinerii să‑şi amintească întotdeauna că, oriunde sunt şi orice fac, ei se află în prezenţa lui Dumnezeu. Niciun aspect al purtării noastre nu scapă observaţiei. Nu ne putem ascunde căile noastre de Cel Preaînalt... Orice faptă, orice cuvânt, orice gând este atât de clar înregistrat, ca şi când n‑ar exista decât o singură persoană în întreaga lume şi atenţia cerului ar fi îndreptată asupra ei”.

Iubirea lui Dumnezeu se extinde asupra fiecăruia şi, în special, asupra copiilor Săi. Urechea Lui este întotdeauna deschisă la apelurile poporului Său, ale celor care s‑au întors din lume şi I s‑au consacrat Lui. Din această relaţie sfântă se naşte respect şi reverenţă, care se manifestă oriunde, în fiecare zi. Fiind creştini, noi suntem membri ai familiei regale, copii ai Regelui ceresc. Aşadar, nu trebuie să spunem niciun cuvânt, nu trebuie să săvârşim nicio faptă care aduce dezonoare preţiosului „nume pe care îl purtăm”. În orice fază a vieţii, noi ar trebui să studiem cu atenţie caracterul divino‑uman şi să ne întrebăm în mod constant: Ce ar face Isus dacă ar fi în locul meu? Aceasta trebuie să fie unitatea de măsură a datoriei noastre.” (Divina vindecare, pag. 491)

Prin biserica rămăşiţei, Dumnezeu va oferi întregului univers o demonstrare finală a faptului că Evanghelia poate mântui în mod desăvârşit bărbaţi şi femei de sub puterea păcatului. Este nevoie astăzi ca noi, membrii bisericii, să scoatem din nou în evidenţă standardele de comportare creştină şi să reînnoim supunerea noastră faţă de aceste principii date de Dumnezeu. Toţi trebuie să atingem aceste standarde de vieţuire creştină, despărţindu‑ne de lume. În acest scop, trebuie să accentuăm sfatul Domnului: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. (1 Ioan 2,15)

Studiul Bibliei şi rugăciunea

Viaţa spirituală se menţine prin hrană spirituală. Trebuie menţinut obiceiul consacrat studiului Bibliei şi rugăciunii pentru a perfecta sfinţirea noastră. Într‑un timp când piaţa este inundată de literatură, când aerul este plin de mii de voci care cer să fie ascultate, este neapărat necesar să ne păstrăm ochii şi urechile închise faţă de diferitele lucruri care încearcă să ne pătrundă în minte, consacrându‑ne pe noi înşine studiului Cărţii lui Dumnezeu, care este Cartea cărţilor, Cartea vieţii. Dacă încetăm să mai fim poporul Bibliei, suntem pierduţi, iar misiunea noastră a eşuat. Numai când vorbim zilnic cu Dumnezeu, în rugăciune, şi ascultăm vocea Lui din Biblie putem spera să trăim viaţa care este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3,3) sau să încheiem lucrarea Lui vorbindu-ne din Biblie.

Rugăciunea este o conversaţie cu dublu sens, în care credincioşii Îl aud pe Dumnezeu şi vorbesc cu El. „Rugăciunea este deschiderea inimii noastre înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten” (Calea către Hristos, pag. 93). „Prin rugăciune sinceră suntem aduşi în legătură cu mintea Celui Infinit”, dar „fără rugăciune stăruitoare şi fără veghere continuă, suntem în pericolul de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a ne abate de la calea cea dreaptă”. (Calea către Hristos, pag. 97, 95)

Căminul este piatra unghiulară a bisericii, iar căminul creştin este o casă de rugăciune. Spiritul Profetic spune: „Taţi şi mame, oricât de presante ar fi treburile voastre, nu uitaţi să vă adunaţi familia în jurul altarului lui Dumnezeu... Cei care doresc să trăiască o viaţă răbdătoare, plină de iubire şi voioşie trebuie să se roage”. (Divina vindecare, pag. 393)

Relaţiile civice

Deşi „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos” (Fil. 3,20), noi suntem încă parte integrantă a societăţii şi trebuie să împărtăşim cu semenii noştri anumite responsabilităţi în problemele comune ale vieţii. În orice loc în care trăiesc adventişti de ziua a şaptea, copii ai lui Dumnezeu, ei trebuie să fie recunoscuţi ca fiind cetăţeni de frunte în ceea ce priveşte integritatea creştină şi eforturile pentru binele obştesc. Deşi responsabilitatea noastră cea mai înaltă este faţă de biserică şi faţă de însărcinarea de a vesti Evanghelia Împărăţiei în toată lumea, noi trebuie să sprijinim consistent, prin activităţile şi mijloacele noastre, atât cât este posibil, toate eforturile ce se întreprind pentru ordinea şi dezvoltarea socială. Chiar dacă trebuie să stăm departe de orice luptă politică şi socială, trebuie să păstrăm întotdeauna, în linişte şi cu fermitate, o poziţie fără compromis de partea dreptăţii şi a binelui în probleme civice, concomitent cu o strictă aderare la convingerile noastre religioase. Avem responsabilitatea sfântă de a fi cetăţeni loiali ai ţării din care facem parte, dând „Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. (Mat. 22,21)

Respectarea Sabatului

Instituţia sfântă a Sabatului este un semn al dragostei lui Dumnezeu faţă de omenire. El este un memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu şi un semn al puterii Lui de a recrea şi a sfinţi viaţa (Ez. 20,12). De aceea, respectarea Sabatului este o dovadă a loialităţii noastre faţă de El. Respectarea corespunzătoare a Sabatului este o dovadă a credin­cioşiei faţă de Creatorul nostru şi a părtăşiei cu Răscumpărătorul nostru. Într‑un sens special, păzirea Sabatului este un test al ascultării. Dacă nu trecem acest test ca indivizi, cum vom putea să prezentăm lumii, în mod corespunzător, solia Sabatului?

Sabatul ocupă un loc foarte special în viaţa adventiştilor de ziua a şaptea. A şaptea zi a săptămânii, de vineri de la apusul soarelui şi până sâmbătă la apus (Lev. 23,32), este un dar de la Dumnezeu, un semn al harului Său aşezat în timp. Este un privilegiu, o întâlnire specială cu Acela care ne iubeşte şi pe care noi Îl iubim, un timp sfânt, pus de-o parte de Legea veşnică a lui Dumnezeu, o zi a desfătării datorită închinării înaintea lui Dumnezeu şi împreună cu alţii (Is. 58,13). Credinciosul întâmpină Sabatul cu bucurie şi recunoştinţă. „Dar dragostea lui Dumnezeu a pus o limită cerinţelor trudei. El îşi pune mâna milostivă asupra Sabatului. În ziua Sa, El păstrează pentru familie ocazia comuniunii cu El, cu natura şi unii cu alţii.” (Educaţie, pag. 251)

Orele de Sabat aparţin lui Dumnezeu şi trebuie folosite doar pentru El. Propria noastră plăcere, propriile noastre cuvinte, propriile noastre afaceri, propriile noastre gânduri, nu‑şi au locul în ziua Domnului (Is. 58,13). Să ne adunăm în cercul familiei la apusul soarelui şi să întâmpinăm Sabatul cu rugăciune şi cântare, încheind apoi această zi cu rugăciune şi cuvinte de recunoştinţă pentru minunata Lui dragoste. Sabatul este o zi deosebită pentru închinare în familie şi în biserică, o zi de bucurie pentru noi înşine şi pentru copiii noştri, o zi în care să învăţăm mai mult despre Dumnezeu prin intermediul Bibliei şi al marii cărţi a naturii. Este un timp în care să vizităm pe cei bolnavi şi să lucrăm pentru salvarea sufletelor. Treburile obişnuite ale celor şase zile de lucru trebuie lăsate deoparte. Să nu se facă nicio lucrare nenecesară. Citirea cărţilor profane şi urmărirea emisiunilor profane nu trebuie să ocupe timpul nostru în ziua cea sfântă a lui Dumnezeu.

„Sabatul nu a fost creat cu scopul de a fi un timp de inactivitate. Legea interzice munca obişnuită în ziua de odihnă a Domnului; truda pentru câştigarea mijloacelor de trai trebuie să înceteze. Nicio osteneală pentru plăcere sau profit lumesc nu este îngăduită în această zi. Ci, după cum Dumnezeu a încetat lucrarea creaţiei, S‑a odihnit în Sabat şi l‑a binecuvântat, aşa şi omul trebuie să părăsească ocupaţiile de toate zilele şi să consacre orele acelea sfinte odihnei sănătoase, închinării şi faptelor sfinte.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 207)

Un program de activitate alcătuit în armonie cu spiritul adevăratei păziri a Sabatului va face din această zi binecuvântată, cea mai fericită şi cea mai bună zi din săptămână pentru noi înşine şi pentru copiii noştri, o adevărată pregustare a odihnei cereşti.

Respectul faţă de locul de închinare

Creştinii care apreciază atotputernicia lui Dumnezeu, sfinţenia şi dragostea Lui, vor manifesta totdeauna şi în orice împrejurare un spirit de profund respect faţă de Dumnezeu, faţă de Cuvântul Său şi faţă de închinarea ce I se cuvine. „Umilinţa şi respectul ar trebui să caracterizeze comporta­mentul tuturor celor care vin înaintea lui Dumnezeu” (Patriarhi şi profeţi, pag. 252). Ei vor recunoaşte că „ceasul şi locul rugăciunii sunt sfinte, pentru că Dumnezeu este acolo” (Slujitorii Evangheliei, pag. 178). Ei nu se vor prezenta în locaşul de închinare într‑un mod neglijent, ci într‑un spirit de meditaţie şi rugăciune, evitând conversaţiile inutile.

Părinţii trebuie să‑şi instruiască copiii cu privire la felul în care trebuie să se comporte în „casa lui Dumnezeu” (1 Tim. 3,15). Instruirea şi disciplinarea cu credincioşie în familie, în Şcoala de Sabat şi în biserică, în timpul anilor copilăriei şi ai tinereţii, în privinţa respectului faţă de Dumnezeu şi închinarea care I se cuvin, vor contribui la menţinerea credincioşiei în anii de mai târziu.

Pastorul care este conştient de sfinţenia serviciului divin, prin exemplul, sfatul şi comportarea sa la amvon, va cultiva respectul, simplitatea, ordinea şi buna-cuviinţă în biserică. „Domnul este în templul Lui, tot pământul să tacă înaintea Lui.” (Hab. 2,20)

Sănătate şi temperanţă

Trupul este templul Duhului Sfânt (1 Cor.6,9). „Atât vigoarea mintală, cât şi cea spirituală, depind într‑o mare măsură de activitatea şi tăria fizică; tot ceea ce promovează sănătatea fizică promovează dezvoltarea unei minţi puternice şi a unui caracter bine echilibrat” (Educaţie, pag. 195). Acesta este motivul pentru care adventiştii de ziua a şaptea se străduiesc să trăiască inteligent, în concordanţă cu principiile sănătoase ale exerciţiului fizic, respiraţiei, expunerii la soare, ale folosirii aerului curat şi a apei, principiile somnului şi odihnei. Din convingere, ei aleg să mănânce sănătos, alegând liber să urmărească principiile sănătăţii, ale autocontrolului şi ale unei diete sănătoase. De aceea, ei se abţin de la toate formele de alcool, tutun sau droguri, care creează dependenţă. Ei se străduiesc să‑şi conserve echilibrul fizic şi psihic prin evitarea oricărui exces.

Reforma sanitară şi învăţătura despre sănătate şi temperanţă sunt părţi inseparabile ale soliei adventiste. Am primit instrucţiuni prin mesagerul ales de Domnul: „că cei care păzesc poruncile Lui trebuie să fie aduşi într‑o relaţie sfântă cu El şi, prin cumpătare în mâncare şi băutură, ei trebuie să‑şi păstreze mintea şi trupul în cea mai bună stare pentru slujire” (Sfaturi pentru sănătate, pag. 132, 133). De asemenea, „dorinţa lui Dumnezeu este ca influenţa restauratoare a reformei sanitare să fie o parte a ultimului mare efort de proclamare a soliei Evangheliei”. (Lucrarea misionară medicală, pag. 259)

Noi aparţinem lui Dumnezeu cu trup, spirit şi suflet. Aşadar, este datoria noastră religioasă să păstrăm legile sănătăţii, atât pentru binele şi fericirea noastră, cât şi pentru un serviciu mai eficient faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Apetitul trebuie să fie păstrat sub control. Sănătatea este promovată printr‑o respectare inteligentă a principiilor de igienă, cum ar fi: aerul curat, aerisirea, îmbrăcămintea adecvată, curăţenia, exerciţiul şi recreerea, somnul şi odihna potrivită şi o dietă sănătoasă, adecvată. Dumnezeu a oferit omului o mare varietate de alimente, suficiente pentru a satisface nevoile fiecăruia. Fructele, cerealele, nucile, legumele şi zarzavaturile pregătite într‑un mod simplu, „alcătuiesc, împreună cu laptele sau smântâna, cea mai sănătoasă dietă”. (Temperanţa, pag. 47)

Atunci când se practică principiile unui mod de viaţă sănătos, nu se va mai simţi nevoia de stimulente. Folosirea băuturilor alcoolice şi a narcoticelor de orice fel este interzisă de legile naturii. Încă din primele zile ale acestei mişcări, abstinenţa cu privire la folosirea băuturilor alcoolice şi a tutunului a fost o condiţie a primirii ca membru în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Dumnezeu ne‑a dat o mare lumină cu privire la principiile sănătăţii şi cercetările ştiinţifice moderne au confirmat din plin aceste principii. Ele nu pot fi ignorate fără riscuri, deoarece ni se spune că cei „care aleg să-şi urmeze propriile preferinţe, mâncând şi bând cum le place, treptat, vor ajunge nepăsători faţă de învăţătura pe care Domnul a dat‑o despre alte aspecte ale adevărului prezent şi vor pierde capacitatea de a discerne adevărul”. (Mărturii, vol. 9, pag. 156,157)

Îmbrăcămintea

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi am fost chemaţi să ieşim din lume. Noi suntem reformatori. Religia adevărată care pătrunde în fiecare fază a vieţii trebuie să aibă o influenţă modelatoare asupra tuturor activităţilor noastre. Obiceiurile noastre de viaţă trebuie să izvorască din principiile pe care le‑am adoptat, şi nu din exemplul lumii care ne înconjoară. Obiceiurile şi moda se pot schimba de la un an la altul, dar principiile unui comportament corect rămân totdeauna aceleaşi. Îmbrăcămintea este un factor important în dezvăluirea caracterului creştin. Încă de la începutul istoriei bisericii noastre, s‑au dat instrucţiuni cu privire la modul în care să se îmbrace creştinii, cu scopul de a „proteja poporul lui Dumnezeu de influenţa corupătoare a lumii, cât şi pentru promovarea sănătăţii fizice şi morale” (Mărturii, vol. 4, pag. 634). Cu adevărat, un scop larg, cuprinzător! Nu există nicio virtute în a ne îmbrăca deosebit de cei din jurul nostru, numai pentru a fi diferiţi de ei, însă, acolo unde sunt implicate principii de rafinament şi moralitate, creştinul conştiincios va fi consecvent convingerilor lui şi nu va urma obiceiurile predominante.

Creştinii trebuie să evite etalarea ostentativă şi „împodobirea extravagantă”. Pe cât este posibil, hainele trebuie să fie „de o calitate bună, în culori atrăgătoare şi adecvate ocaziei respective. Ele trebuie alese ţinându‑se cont de rezistenţa lor, mai degrabă decât de felul cum arată”. Hainele noastre trebuie să se caracterizeze prin „modestie”, „frumuseţe”, „farmec”, şi să fie „de o simplitate naturală” (Solii pentru tineret, pag. 351, 352). Ele nu trebuie să fie bătătoare la ochi, ci trebuie să urmeze stilul conservator cel mai rezonabil al vremii.

Adoptarea capriciilor şi extremelor modei în îmbrăcămintea bărbaţilor sau a femeilor indică o lipsă de atenţie faţă de probleme serioase. Indiferent cu câtă sensibilitate s-ar îmbrăca oamenii în general, există întotdeauna extreme în privinţa stilului care încalcă legile modestiei şi astfel, au o legătură directă cu condiţiile predominante ale imoralităţii. Mulţi care urmează orbeşte modei, sunt, cel puţin în parte, inconştienţi de aceste efecte, dar rezultatele nu sunt mai puţin dezastruoase. Copiii lui Dumnezeu trebuie să se găsească întotdeauna printre conservatori în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi să nu îngăduie ca „problemele îmbrăcăminţii să le ocupe mintea” (Evangelism, pag. 273). Ei nu vor fi primii care să adopte noile stiluri de îmbrăcăminte, dar nici ultimii care să renunţe la ceea ce este vechi.

„A ne îmbrăca simplu, abţinându‑ne de la purtarea de bijuterii şi podoabe de orice fel, înseamnă a fi consecvenţi credinţei noastre” (Mărturii, vol. 3, pag. 366). Biblia învaţă cu claritate că purtarea de bijuterii este contrară voinţei lui Dumnezeu: „nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe”, spune sfatul apostolului Pavel (1 Tim. 2,9). Purtarea de bijuterii atrage atenţia, ceea ce nu se potriveşte cu tăgăduirea de sine a creştinului.

În unele ţări, purtarea verighetei este considerată un imperativ, pentru că în mintea oamenilor a devenit un criteriu al virtuţii şi, de aceea, nu este privit ca o podoabă. În aceste împrejurări, nu suntem chemaţi să condamnăm această practică.

Să nu uităm că nu „podoaba de afară” exprimă adevăratul caracter creştin, ci „omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3,3.4). Curăţia şi comportamentul creştin trebui să fie observate în purtarea îngrijită şi curată a persoanei care încearcă să placă şi să reprezinte întotdeauna corect pe Hristos, Domnul nostru.

Părinţii creştini trebuie să dea greutate învăţăturii prin exemplu, instruire şi autoritatea lor pentru a-şi îndruma fiii şi fiicele să se îmbrace cu modestie, şi astfel să câştige respectul şi încrederea celor care îi cunosc. Fie ca poporul nostru să se considere bine îmbrăcat numai atunci când sunt împlinite cerinţele modestiei, printr‑o îmbrăcăminte conservatoare, dar de bun gust.

Simplitatea

Simplitatea a fost o trăsătură fundamentală a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, încă de la întemeierea ei. Noi trebuie să continuăm să fim un popor simplu. Întotdeauna, fastul în ceremonia religioasă a însoţit declinul vieţii spirituale. După cum „viaţa lui Isus a fost în contrast izbitor cu lăudăroşia şi ostentaţia timpului Său” (Educaţie, pag. 77), tot aşa, „simplitatea şi puterea soliei adventiste trebuie să stea într‑un contrast evident cu fastul zilelor noastre. Domnul condamnă cheltuirea inutilă, extravagantă a banilor pentru a satisface mândria şi plăcerea etalării” (Mărturii pentru pastori, pag. 179). În armonie cu aceste principii, simplitatea şi economia trebuie să caracterizeze toate festivităţile noastre de absolvire, nunţile şi toate celelalte servicii ale bisericii.

Lectura

Ca şi trupul, interiorul nostru are, de asemenea, nevoie de o hrană sănătoasă în vederea reînnoirii şi întăririi (2 Cor. 4,6). Măsura unui om e dată de mintea sa. De aceea, hrana oferită minţii va avea o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării caracterului şi atingerii scopurilor vieţii. Pentru acest motiv, felul nostru de gândire trebuie să fie controlat cu grijă. Nu există un indiciu mai bun pentru caracter decât ceea ce alegem să citim sau să ascultăm. Cărţile şi periodicele sunt printre mijloacele cele mai valoroase de educaţie şi cultură, dar ele trebuie să fie foarte bine alese şi corect folosite. Există o bogăţie de literatură bună, atât cărţi, cât şi periodice, dar în aceeaşi măsură există şi un potop de literatură rea, adesea în cea mai atrăgătoare înfăţişare, dar dăunătoare minţii şi moralităţii. Istorisiri cu aventuri sălbatice şi de o josnică moralitate, imaginare sau luate din realitate, care sunt prezentate în formă tipărită sau prin alte mijloace de comunicare media, sunt nepotrivite pentru tineri şi adulţi.

„Cei care îşi permit obiceiul de a goni în lumea unei întâmplări excitante, îşi atrofiază pur şi simplu puterea mintală şi îşi descalifică minţile de la dobândirea unei gândiri viguroase” (Sfaturi pentru părinţi, profesori şi elevi, pag. 135). Pe lângă alte rele care rezultă din obiceiul de a citi cărţi de ficţiune, ni se spune că literatura ieftină „face sufletul incapabil să mai contemple marile subiecte ale datoriei şi ale destinului şi produce dezgust pentru datoriile practice ale vieţii”. (Idem, pag. 383)

Radioul şi televiziunea

Radioul şi televiziunea au schimbat întreaga atmosferă a lumii noastre moderne şi ne‑au adus în contact rapid cu viaţa, gândirea şi activităţile de pe întreg globul. Radioul şi televiziunea sunt mari agenţi educativi. Prin aceste mijloace, putem să ne lărgim mult cunoştinţele despre evenimentele din lume şi să ne bucurăm de dezbateri importante şi să ascultăm muzică de cea mai bună calitate.

Din nefericire, totuşi, radioul şi televiziunea oferă audienţei şi telespectatorilor lor, aproape continuu, programe teatrale şi exercită influenţe care nu sunt nici sănătoase, nici înălţătoare. Dacă nu avem discernământ şi nu suntem categorici, radioul şi televiziunea vor transforma casele noastre în săli de teatru şi locuri de prezentare a show-rilor muzicale, de o calitate ieftină şi imorală.

Siguranţa pentru noi şi pentru copiii noştri o vom afla numai dacă ne luăm hotărârea ca, prin puterea lui Dumnezeu, să urmăm sfatul apostolului Pavel: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”. (Fil. 4,8)

Recreaţia şi distracţia

Recreaţia este o împrospătare, urmărită în mod conştient, a puterilor corpului şi minţii. O minte viguroasă şi sănătoasă nu va cere distracţii lumeşti, ci îşi va găsi reîmprospătarea puterilor printr‑o recreere bună.

„Multe din distracţiile populare din lumea de astăzi, chiar printre aceia care pretind a fi creştini, tind către acelaşi scop pe care îl aveau cele ale păgânilor. De fapt, nu sunt puţine distracţiile de care Satana să nu se folosească pentru a distruge sufletele. Timp de secole, teatrul a fost mijlocul prin care Satana a căutat să excite patimile şi să slăvească viciile. Satana se foloseşte de operă, cu decorurile fascinante şi muzica animatoare, mascarada, dansul şi masa de cărţi, pentru a dărâma barierele principiilor şi a deschide uşa plăcerilor senzuale. În orice întâlnire de distracţii în care se cultivă mândria şi abandonarea în voia apetitului, în care sufletul este făcut să uite de Dumnezeu şi să piardă din vedere interesele veşnice, acolo Satana leagă sufletul cu lanţurile sale.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 459, 460; vezi pag. 298)

Noi avertizăm cu seriozitate împotriva influenţei subtile şi dăunătoare a cinematografului, care nu este un loc potrivit pentru creştini. Filmele care prezintă în culori vii păcatele omenirii – crimă, adulter şi alte fapte rele – sunt în mare măsură responsabile de prăbuşirea actuală a moralităţii. Facem apel la părinţi, copii şi tineri să ocolească aceste locuri de distracţii care-i ridică în slăvi pe actori şi profesia lor. Dacă vom găsi plăcere în marea carte a naturii lui Dumnezeu, în farmecul relaţiilor umane şi al lucrărilor divine, nu vom fi atraşi de spectacolele puerile de teatru.

O altă formă de distracţie care are o influenţă dăunătoare este dansul. „Dansul, aşa cum este practicat astăzi, este o şcoală a depravării, un blestem de temut pentru omenire.” (Solii pentru tineret, pag. 399; vezi 2 Cor. 6,15‑18; 1 Ioan 2, 15‑17; Iacob 4,4; 2 Tim. 2,19‑22; Ef. 5,8‑11; Col. 3,5‑10)

Să nu sprijinim distracţiile comercializate, alăturându-ne mulţimii lumeşti, nepăsătoare, iubitoare de plăceri – „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”.

Recreaţia este esenţială. Noi trebuie să ne străduim să facem ca prieteniile şi recreaţia pentru poporul nostru să aibă ca centru biserica. Recomandăm ca în orice cămin unde sunt copii să se asigure materiale care să ofere o descărcare a energiilor creatoare ale tineretului. Asocieri sănătoase şi recreaţia pot fi asigurate prin organizarea de programe muzicale, proiecte ale Asociaţiei tinerilor adventişti şi prin formaţii muzicale care au în vedere scopuri misionare.

Muzica

„Muzica a fost creată cu scopul sfânt de a înălţa gândurile spre ceea ce este curat, nobil şi măreţ şi de a trezi în suflet devoţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu” (Patriarhi şi profeţi, pag. 615). Isus „păstra legătura cu cerul prin cântec”. (Hristos, Lumina lumii, pag. 73)

Muzica este una dintre cele mai nobile arte. Muzica bună nu numai că oferă plăcere, dar înalţă mintea şi cultivă cele mai alese calităţi. Cântecele spirituale au fost deseori folosite de Dumnezeu pentru a atinge inimile păcătoşilor şi a‑i conduce la pocăinţă. Dimpotrivă, muzica înjositoare distruge ritmul sufletului, năruieşte moralitatea.

Trebuie manifestată o grijă deosebită în ceea ce priveşte alegerea muzicii. Orice melodie în stilul muzicii jazz, rock sau alte forme înrudite, sau orice alt limbaj muzical care exprimă sentimente ieftine şi triviale trebuie să fie evitat de persoanele care au o cultură aleasă. Să folosim, deci, numai muzica bună în cămin, la întâlniri sociale, în şcoli şi în biserică. (vezi pag. 118)

Relaţiile sociale

Instinctul social este dat de Dumnezeu pentru plăcerea şi beneficiul nostru. „Prin contactul reciproc, minţile capătă strălucire şi sensibilitate; pe această cale se formează cunoştinţe şi se contractează prietenii care unesc inimile şi creează o atmosferă de dragoste, plăcută înaintea Cerului” (Mărturii, vol. 6, pag. 172). Întrunirile tinerilor pot fi binefăcătoare atât pentru fete, cât şi pentru băieţi. Astfel de întâlniri trebuie să aibă loc într‑o atmosferă decentă, respectându‑se convenţiile şi restricţiile prescrise pentru protecţia societăţii şi a individului. Desigur, scopul lui Satana este acela de a perverti orice lucru bun; şi pervertirea lucrurilor celor mai bune conduce adesea la ce este cel mai rău. De aceea, este deosebit de important pentru creştin să adopte standarde clare de viaţă socială.

Astăzi, idealurile care au oferit siguranţă şi fericire relaţiilor sociale au ajuns teribil de degradate. Sub influenţa patimii necontrolate de principii morale şi religioase, asocierile dintre sexe au degenerat într‑o măsură alarmantă în libertinaj şi desfrâu. Perversiunile sexuale, incestul şi abuzul sexual faţă de copii predomină într‑o măsură îngrijorătoare. Milioane de oameni au abandonat standardele creştine de conduită şi au renunţat la experienţa plăcută şi sfântă a căsătoriei şi a calităţii de părinte, în favoarea roadelor amare, pline de remuşcări, ale patimii. Aceste rele nu numai că dăunează structurii familiei şi societăţii, dar năruirea familiei, la rândul ei, le alimentează şi le cultivă nu numai pe ele, ci şi alte rele. Rezultatele din viaţa degradată a copiilor şi tinerilor sunt dezastruoase şi provoacă milă, în timp ce efectele asupra societăţii sunt nu numai distrugătoare, dar şi cumulative.

Aceste rele au devenit tot mai făţişe şi mai ameninţătoare la adresa idealurilor şi scopurilor căminului creştin. Adulterul, abuzul sexual în relaţiile dintre soţi şi faţă de copii, incestul, practicile homosexuale şi lesbiene sunt printre cele mai evidente pervertiri ale planului original al lui Dumnezeu. Când sensul unor pasaje clare din Scriptură este tăgăduit (vezi Exod 20,14; Lev. 18,22.29; 20,13; 1 Cor. 6,9; 1 Tim. 1,10; Rom. 1,20‑32) şi avertizările lor sunt respinse, fiind înlocuite cu părerile omeneşti, nesiguranţa şi confuzia domină. Tocmai aceasta doreşte Satana! Întotdeauna a fost planul lui de a‑i face pe oameni să uite că Dumnezeu este Creatorul lor şi că, atunci când „a creat pe om după chipul Său”, l‑a creat „parte bărbătească şi parte femeiască” (Gen. 1,27). Lumea de astăzi este martora reînvierii perversiunilor practicate de civilizaţiile antice.

Rezultatele degradante ale obsesiei sexuale şi ale practicării plăcerilor senzuale sunt clar subliniate în Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos a venit să distrugă lucrările diavolului şi să restabilească relaţiile fiinţelor omeneşti cu Creatorul lor. Astfel, deşi căzuţi prin Adam şi robi ai păcatului, cei care sunt în Hristos primesc iertare deplină şi dreptul de a alege din nou o cale mai bună, calea reînnoirii complete. Prin cruce şi prin puterea Duhului Sfânt, toţi pot fi eliberaţi din strânsoarea practicilor păcătoase, în timp ce sunt restauraţi după chipul Creatorului lor.

Părinţilor şi îndrumătorilor spirituali ai tinerilor le revine responsa­bilitatea de a înfrunta, fără falsă modestie, condiţiile sociale, de a câştiga o înţelegere plină de simpatie a problemelor acestei generaţii de tineri, de a căuta cu seriozitate să le ofere cel mai bun mediu de dezvoltare şi de a se apropia de ei atât de mult, încât să le poată împărtăşi idealurile vieţii, inspiraţia şi puterea religiei creştine, pentru a putea fi salvaţi de răul care este în lume prin pofte.

Tinerelor şi tinerilor noştri le spunem: „Responsabilitatea este a voastră. Oricare ar fi greşeala părinţilor voştri, este privilegiul vostru acela de a cunoaşte şi de a cultiva cele mai înalte idealuri creştine de bărbăţie şi feminitate. Studierea plină de respect a Bibliei, cunoaşterea profundă a lucrărilor naturii, apărarea strictă a puterilor sfinte ale trupului, urmărirea cu seriozitate a ţintelor, stăruirea în rugăciune şi slujirea sinceră şi neegoistă a nevoilor altora, toate acestea vor construi un caracter care va fi o dovadă împotriva răului şi care va face din voi o influenţă înălţătoare în societate”.

Întâlnirile sociale ale tinerilor şi adulţilor nu trebuie să devină ocazii pentru distracţii uşoare şi ieftine, ci prilejuri de părtăşie fericită şi de întărire a puterilor minţii şi sufletului. Muzica bună, conversaţia înălţătoare, poezia valoroasă, diapozitivele sau filmele educative, jocurile alese cu grijă şi, mai presus de toate, organizarea de planuri misionare, toate acestea pot constitui programul adunărilor sociale, care vor fi o binecuvântare şi vor întări viaţa tuturor. Departamentul Tinere­t de la Conferinţa Generală a publicat informaţii utile şi sugestii practice pentru organizarea întâlnirilor sociale şi în vederea călăuzirii în alte relaţii sociale.

Spaţiile caselor noastre de rugăciune sunt, în mod evident, cele mai bune locuri pentru întâlniri sociale. În marile centre în care este imposibil să avem astfel de întâlniri şi în care nu avem un centru social, va fi căutat mai degrabă un loc lipsit de influenţele care distrug standardele creştine, şi nu un loc folosit de obicei pentru distracţii ieftine sau sport, cum ar fi: casele de cultură, patinoarele, care creează o atmosferă contrară standardelor creştine.

Însoţirea tinerilor de către adulţi

Asocierea fericită şi plăcută a adulţilor cu tinerii este una dintre cele mai sănătoase influenţe asupra vieţii copiilor şi tinerilor. „Există pericolul ca atât părinţii, cât şi profesorii... să nu reuşească să stabilească relaţii sociale satisfăcătoare cu copiii şi elevii lor” (Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, pag. 76). Este datoria şcolilor şi a instituţiilor noastre să aibă grijă de morala şi reputaţia celor lăsaţi în grija lor. Însoţirea tinerilor la astfel de ocazii este datoria obligatorie atât a lor, cât şi a părinţilor. Aceştia trebuie să susţină cu putere regulamentele instituţiilor în care se află tinerii şi copiii lor şi trebuie să instituie şi în căminele lor o protecţie asemănătoare. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este obligaţia lor să înveţe cum să fie tovarăşi plăcuţi pentru copii lor. Însă, în primul rând, e datoria tinerilor de a nu face din această tovărăşie o ocazie obositoare şi respingătoare, ci o relaţie onorabilă şi fericită.

Curtenia şi căsătoria

Curtenia este recunoscută ca o perioadă pregătitoare, în timpul căreia bărbatul şi femeia, care se simt atraşi unul către altul, au posibilitatea să se cunoască mai bine în vederea căsătoriei. Căsătoria creştină este o unire aprobată de Dumnezeu între un bărbat credincios şi o femeie credincioasă, pentru împlinirea dragostei reciproce, pentru sprijin moral, pentru fericirea împărtăşită, pentru procreere şi creşterea copiilor, care, la rândul lor, să devină creştini. Potrivit planului lui Dumnezeu, această unire durează până la încetarea ei prin moartea unuia dintre parteneri.

Căsătoria este fundamentul societăţii umane. Dumnezeu a creat afecţiunea curată dintre un bărbat şi o femeie. „Cei care au în vedere căsătoria să-şi cântărească fiecare sentiment şi să urmărească fiecare manifestare a caracterului celui cu care s-au gândit să-şi unească destinul vieţii. Fiecare pas în direcţia unei uniri prin căsătorie să fie caracterizat de modestie, simplitate, sinceritate şi de scopul sincer de a-I face pe plac lui Dumnezeu şi de a-L onora. Căsătoria afectează viaţa ulterioară, atât în lumea aceasta, cât şi în lumea ce va veni. Un creştin sincer nu va face niciun plan pe care Dumnezeu nu-l poate aproba.” (Divina vindecare, pag. 359)

Nerespectarea principiilor în curtenia creştină poate duce la tragedie. Unitatea dintre soţ şi soţie în privinţa idealurilor şi scopurilor este condiţia esenţială pentru un cămin fericit şi plin de succes. Scriptura ne sfătuieşte: „nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2 Cor. 6,14). Diferenţa de religie va distruge fericirea căminului în care partenerii au credinţe diferite şi va aduce confuzie, perplexitate şi eşec în creşterea copiilor.

„Legătura de familie este cea mai strânsă, cea mai duioasă şi cea mai sfântă dintre toate legăturile de pe pământ. Ea a fost menită să fie o binecuvântare pentru omenire. Şi este cu adevărat o binecuvântare oriunde se păşeşte în legământul căsătoriei în mod inteligent, în temere de Dumnezeu şi cu respectul cuvenit faţă de responsabilităţile ei.” (Căminul adventist, pag. 18)

Închinarea faţă de Dumnezeu, respectarea Sabatului, recreerea, legăturile sociale, folosirea resurselor financiare şi instruirea copiilor sunt componente principale ale relaţiilor dintr‑o familie fericită. Întrucât diferenţele de opinii în aceste privinţe pot conduce adesea la degradarea acestor relaţii, la descurajare sau chiar la pierderea experienţei creştine, o pregătire corespunzătoare pentru căsătorie trebuie să cuprindă consilierea premaritală pastorală în aceste domenii.

„’Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?’ (Amos 3,3). Fericirea şi prosperitatea relaţiilor de familie depind de unitatea membrilor ei. Dar între credincios şi necredincios există o deosebire radicală de gusturi, înclinaţii şi scopuri. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate exista nicio înţelegere. Oricât de curate şi corecte ar fi principiile cuiva, influenţa unui partener necredincios va avea tendinţa de a‑l îndepărta pe cel credincios de Dumnezeu.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 174)

Spiritul Profetic sfătuieşte în mod consecvent împotriva căsătoriei între „credincioşi şi necredincioşi” şi avertizează în continuare împotriva unirii cu persoane creştine, care „n‑au primit adevărul pentru timpul acesta.” (Mărturii, vol. 5, pag. 364) Dacă soţul şi soţia sunt uniţi şi legaţi laolaltă prin valori spirituale şi stil de viaţă comune, căsătoria şi viaţa de familie au mai multe şanse să dureze şi să împlinească planul lui Dumnezeu. Pentru aceste motive, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea descurajează cu hotărâre căsătoria dintre un adventist şi un neadventist şi îndeamnă cu tărie pastorii adventişti să nu oficieze astfel de căsătorii.

Biserica recunoaşte că este dreptul individului să ia decizia finală în ceea ce priveşte alegerea partenerului de căsătorie. Totuşi, ea speră că, dacă un membru alege un partener de căsătorie care nu este membru al bisericii, cuplul îşi va da seama şi va aprecia faptul că pastorul adventist, care s‑a angajat să susţină principiul de mai sus, nu este de aşteptat să oficieze o asemenea căsătorie. Dacă o persoană intră într‑o asemenea căsătorie, biserica trebuie să manifeste grijă şi iubire faţă de aceasta, pentru a încuraja cuplul să se îndrepte spre o unitate deplină în Isus Hristos.

Concluzii

Trăind în mijlocul pericolelor ultimelor zile, purtând responsabilitatea de a duce cu grăbire lumii ultima solie de salvare şi stând în faţa unei judecăţi care va culmina cu stabilirea neprihănirii universale, să ne consacrăm din toată inima lui Dumnezeu trupul, sufletul şi duhul, hotărându‑ne să menţinem standardele înalte ale vieţuirii creştine, care trebuie să caracterizeze pe cei care aşteaptă întoarcerea Domnului lor.