Manualul Bisericii

Însărcinarea Mântuitorului de a duce Evanghelia întregii lumi (Mat. 28,19.20; Marcu 16,15) nu a însemnat doar predicarea soliei, ci cuprindea şi asigurarea bunăstării celor care primeau solia. Aceasta includea păstorirea şi adăpostirea turmei şi, de asemenea, întâmpinarea problemelor relaţionale. O asemenea situaţie cerea o organizare.

La început, apostolii au constituit un consiliu care coordona activităţile bisericii primare din Ierusalim (Fapte 6,2; 8,14). Când comunitatea acelui oraş a devenit atât de mare, încât administrarea treburilor devenea problematică, au fost numiţi diaconi care să se ocupe de problemele bisericii. (Fapte 6,2‑4)

Mai târziu, au apărut şi alte comunităţi, nu numai în Asia, ci şi în Europa, şi aceasta a făcut să fie necesari alţi paşi pentru organizarea bisericii. Aflăm că în Asia Mică „au rânduit prezbiteri în fiecare biserică” (Fapte 14,23). Din raportul inspirat se poate vedea cu claritate că extinderea lucrării în diferitele provincii ale Imperiului Roman a făcut necesară organizarea bisericilor în ceea ce s‑ar putea numi Conferinţe şi care, se pare, includea bisericile dintr-o anumită provincie cum ar fi „bisericile Galatiei” (Gal. 1,2). Astfel, biserica primară se organiza pas cu pas. Pe măsură ce nevoile creşteau, Dumnezeu a îndrumat şi călăuzit pe conducătorii lucrării Sale, astfel că, sfătuindu-se cu biserica, s-a dezvoltat o formă de organizare care a protejat interesele lucrării lui Dumnezeu pe măsură ce aceasta se extindea în fiecare ţară.

Forme de conducere în biserică

Există patru forme general recunoscute de conducere în biserică. Acestea pot fi rezumate astfel:

1. Episcopală – formă de conducere a bisericii prin episcopi, de obicei având trei niveluri clericale: episcopi, preoţi şi diaconi.

2. Papală – formă de conducere a bisericii în care autoritatea supremă este investită în papă. Biserica este condusă de el prin cardinali, arhiepiscopi, episcopi şi preoţi. Biserica locală şi membrii individuali nu au nicio autoritate în administrarea bisericii.

3. Independentă – formă de organizare a bisericii, care face din adunarea bisericii locale autoritatea supremă şi finală în propriul său domeniu. De obicei, această formă se mai numeşte şi congregaţionalism.

4. Reprezentativă – formă de conducere a bisericii care recunoaşte că autoritatea în biserică aparţine membrilor bisericii, iar responsabilitatea executivă pentru administrarea bisericii este delegată unor organisme reprezentative şi unor slujbaşi reprezentativi. Această formă de conducere bisericească recunoaşte, de asemenea, egalitatea hirotonirii tuturor pastorilor. Forma reprezentativă de conducere bisericească este cea care predomină în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

Cele patru niveluri de organizare în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea

Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt organizaţi pe patru niveluri constitutive, începând de la individ până la organizaţia mondială a bisericii:

1. Biserica locală este un corp de credincioşi, unit şi organizat.

2. Conferinţa locală sau misiunea locală sau câmpul local, este un corp de biserici, unit şi organizat, dintr-o ţară, o provincie sau un teritoriu. (vezi pag. 6)

3. Uniunea de conferinţe, sau uniunea de misiuni, este un corp de conferinţe de misiuni sau de câmpuri, unit şi organizat, dintr-un teritoriu mai întins.

4. Conferinţa Generală, cea mai cuprinzătoare unitate de organizare, include toate uniunile din întreaga lume. Diviziunile sunt secţiuni ale Conferinţei Generale, având responsabilităţi administrative pentru zonele geografice desemnate.

„Fiecare membru al bisericii are un cuvânt de spus în alegerea slujbaşilor bisericii. Biserica alege slujbaşii conferinţelor. Delegaţii aleşi de conferinţe aleg pe slujbaşii uniunilor de conferinţe, iar delegaţii aleşi de uniunile de conferinţe aleg slujbaşii Conferinţei Generale. Prin această metodă, fiecare conferinţă, fiecare instituţie, fiecare biserică şi fiecare individ, fie direct, fie prin reprezentanţi, are un cuvânt de spus în alegerea persoanelor care poartă răspunderile principale la Conferinţa Generală.” (Mărturii, vol. 8, pag. 236, 237)

Instituţiile bisericii

În cadrul acestor patru niveluri constitutive ale bisericii, funcţionează o varietate de instituţii. În însărcinarea Evangheliei şi în exemplul Domnului şi al apostolilor Săi, adventiştii de ziua a şaptea recunosc responsabilitatea urmaşilor lui Hristos de a sluji omului ca întreg. De aceea, în misiunea lor mondială, ei au urmat modelul de la începutul lucrării, dezvoltând instituţiile de educaţie, de publicaţii, de îngrijire a sănătăţii ş.a.

În teologia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi în concepţia ei cu privire la lucrările bisericii, asemenea instituţii au fost încă de la început părţi integrante ale bisericii, instrumente nemijlocite pentru împlinirea misiunii ei divine. De aceea, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea foloseşte instituţiile denominaţionale pe care le deţine şi care funcţionează prin ea, cum sunt instituţiile pentru îngrijirea sănătăţii, casele de editură, fabricile de alimente sănătoase şi instituţiile de învăţământ, ca părţi integrante pentru a îndeplini activităţile de slujire în domeniul sănătăţii, publicaţiilor şi activităţii didactice. Astfel, ele sunt indispensabile şi inseparabile de lucrarea completă a bisericii în proclamarea Evangheliei în toată lumea.

Multiplele unităţi ale bisericii noastre mondiale, fie că este vorba de biserici locale, conferinţe, instituţii medicale, case de editură, şcoli sau alte organizaţii, toate îşi găsesc unitatea organizaţională în Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, în care sunt reprezentate. Prin toate acestea, biserica mondială, în numele Domnului Hristos, vine în întâmpinarea nevoilor unei omeniri suferinde.

Conferinţa Generală, cea mai înaltă autoritate

Conferinţa Generală, întrunită în sesiune, şi comitetul executiv, între sesiuni, reprezintă cea mai înaltă autoritate în administrarea lucrării mondiale a bisericii şi este autorizată, prin statutul ei, să creeze organizaţii subordonate care să promoveze interese specifice în diferite părţi ale lumii. Se înţelege, deci, că toate celelalte organizaţii şi instituţii subordonate din lumea întreagă vor recunoaşte că, după Dumnezeu, Conferinţa Generală este cea mai înaltă autoritate printre adventiştii de ziua a şaptea. Când, în cadrul unor organizaţii sau instituţii, ori între ele, apar diferende, este potrivit să se facă apel la organizaţia imediat superioară, până se ajunge la Conferinţa Generală în sesiune sau la comitetul executiv întrunit în Consiliul anual. În perioada interimatului dintre aceste sesiuni, Comitetul Executiv constituie organul cu autoritate finală în toate situaţiile în care apar diferenţe de opinie. Hotărârea comitetului poate fi revizuită la o sesiune a Conferinţei Generale sau la un Consiliu anual al Comitetului Executiv.

„Am fost deseori instruită de Dumnezeu că judecata niciunui om nu trebuie subordonată judecăţii unui singur alt om. Niciodată judecata unui om sau doar a câtorva oameni nu trebuie să fie privită ca suficientă în înţelepciune şi putere pentru a controla lucrarea sau a spune ce planuri trebuie să fie urmate. Dar, când într-o Conferinţă Generală se exprimă judecata fraţilor adunaţi din toate părţile câmpului, independenţa şi judecata personală nu trebuie să fie menţinute cu încăpăţânare, ci supuse. Niciodată un lucrător n-ar trebui să socotească drept o virtute menţinerea cu stăruinţă a poziţiei sale de independenţă, contrar deciziei întregii corporaţii.

Uneori, atunci când o grupă mică de bărbaţi, având răspunderea generală a conducerii lucrării, a căutat, în numele Conferinţei Generale, să facă planuri neînţelepte şi să restrângă lucrarea lui Dumnezeu, am spus că nu mai pot considera glasul Conferinţei Generale, reprezentată de aceşti câţiva bărbaţi, ca fiind glasul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că hotărârile unei Conferinţe Generale, formată dintr-o adunare regulamentar stabilită, compusă din oameni reprezentativi din toate părţile câmpului, nu ar trebui să fie respectate. Dumnezeu a rânduit ca reprezentanţii bisericii Sale din toate părţile Pământului, atunci când sunt adunaţi într-o Conferinţă Generală, să aibă autoritate. Unii sunt în primejdie să comită greşeala de a încredinţa minţii şi judecăţii unui singur om sau unui grup mic de oameni întreaga autoritate şi influenţă pe care Dumnezeu a dat-o bisericii Sale, prin judecata şi vocea Conferinţei Generale, întrunită să facă planuri pentru prosperitatea şi înaintarea lucrării Sale.

Când această putere, pe care Dumnezeu a aşezat-o în biserică, este încredinţată în întregime unui singur om şi acesta este învestit cu autoritatea de a fi cel care judecă pentru alte minţi, atunci adevărata ordine a Bibliei este schimbată. Eforturile lui Satana exercitate asupra minţii acestui bărbat ar fi foarte subtile şi uneori copleşitoare, pentru că vrăjmaşul speră ca prin mintea lui să influenţeze pe mulţi alţii. Să dăm celei mai înalte autorităţi organizate din biserică ceea ce suntem înclinaţi să dăm unui singur om sau unui grup mic de oameni.” (Mărturii, vol. 9, pag. 260, 261)