Manualul Bisericii

Apartenenţa la biserica lui Dumnezeu este un privilegiu unic, un privilegiu care satisface sufletul. Este intenţia Divinităţii să strângă un popor din toate colţurile pământului pentru a-i uni într-un singur trup – trupul lui Hristos, Biserica – al cărei cap este Însuşi Isus Hristos… Toţi cei care sunt copii ai lui Dumnezeu în Hristos Isus sunt membri ai acestui trup şi, în această relaţie, ei se pot bucura de părtăşie unul cu altul şi cu Domnul şi Învăţătorul lor.

În Scriptură, referirea la „biserică” se face prin expresii cum ar fi „biserica Domnului” (Fapte 20,28), „trupul lui Hristos” (Ef. 4,12), „biserica Dumnezeului celui viu” (1 Tim. 3,15). Ultima expresie a inspirat alegerea titlului pentru acest capitol.

Cuvântul „biserică”, aşa cum este folosit în raportul biblic, are cel puţin două sensuri: un sens general, care se aplică bisericii din întreaga lume (Mat. 16,18; 1 Cor. 12,28) şi, de asemenea, un sens particular, care se aplică bisericii dintr‑o localitate sau dintr-o regiune. Observaţi în textele următoare faptul că bisericile locale sunt menţionate astfel: „biserica din Roma” (Rom. 1,6.7), „biserica din Corint” (1 Cor. 1,2), „biserica din Tesalonic” (1 Tes. 1,1). De asemenea, notaţi referirile care se fac la bisericile dintr‑o anumită provincie: „bisericile din Galatia” (1 Cor. 16,1), „bisericile din Asia” (1 Cor. 16,19), „bisericile din Siria şi din Cilicia” (Fapte 15,41).

Hristos, care este capul Bisericii şi Domnul ei cel viu, manifestă o profundă dragoste pentru  membrii trupului Său. El trebuie să fie glorificat prin biserică (Ef. 3,21). Prin ea, El vrea să dezvăluie „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Ef. 3,10). Zi de zi, El Îşi hrăneşte Biserica (Ef. 5,29) şi dorinţa Lui arzătoare este de a o face să ajungă „slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27).

Niciun zid de despărţire

Prin normele enunţate şi prin exemplu Său, Hristos a căutat să înveţe adevărul acesta: a fi cu Dumnezeu înseamnă că nu mai trebuie să existe niciun zid de despărţire între Israel şi celelalte popoare (Ioan 4,4‑42; 10,16; Luca 9,51‑56; Mat. 15,21‑28). Apostolul Pavel scria: „Neamurile sunt împreună-moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceleaşi făgăduinţe în Hristos Isus prin Evanghelie”. (Ef. 3,6)

Printre urmaşii lui Hristos nu trebuie să existe vreo deosebire de clasă socială, naţionalitate, rasă sau culoare, căci toţi sunt din acelaşi sânge, iar dorinţa Domnului Hristos este ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Toţi cei aleşi ai lui Dumnezeu sunt fraţi, sunt o nouă umanitate, pentru că „toţi sunteţi una în Hristos Isus”. (Gal. 3,28)

„Hristos a venit pe acest pământ cu o solie de milă şi iertare. El a aşezat temelia unei religii prin care iudei şi neamuri, albi şi negri, cei liberi şi cei robi sunt legaţi laolaltă în aceeaşi frăţie, recunoscuţi ca fiind egali înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul are o dragoste nemărginită pentru fiecare fiinţă omenească.” (Mărturii, vol. 7, pag. 225)

„Dumnezeu nu recunoaşte nicio deosebire de naţionalitate, rasă sau clasă socială. El este Creatorul întregii omeniri. Toţi oamenii aparţin – prin creaţie – unei singure familii şi toţi sunt una prin răscumpărare. Hristos a venit să dărâme orice zid de despărţire şi să deschidă orice compartiment al Templului pentru ca fiecare fiinţă să aibă intrare liberă la tronul lui Dumnezeu... În Hristos nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toţi sunt aduşi aproape prin sângele Lui preţios.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 386)

Obiectul suprem al atenţiei lui Hristos

Cei care sunt în serviciul Său, chemaţi la conducere în biserică, trebuie să îi slujească (1 Tim. 3,5). Ei au datoria să păstorească „biserica Domnului” (Fapte 20,28) şi pe umerii lor stă „grija pentru toate bisericile”, aşa cum a fost experienţa apostolului iubit al neamurilor (2 Cor. 11,28). Următoarele pasaje din Spiritul Profetic ilustrează marea dragoste a lui Hristos pentru poporul Său strâns laolaltă în părtăşia bisericii: „Mărturisesc fraţilor şi surorilor mele că biserica lui Hristos, aşa slabă şi plină de defecte cum ar putea fi, este singura organizaţie de pe pământ asupra căreia El Îşi îndreaptă suprema Sa atenţie. În timp ce transmite întregii lumi invitaţia de a veni la El şi a fi salvată, Isus însărcinează pe îngerii Lui să acorde ajutor divin fiecărui suflet zdrobit care vine la El în pocăinţă. Prin Duhul Său cel Sfânt, El vine în mod personal în mijlocul bisericii Sale. ’Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut. Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduieşte şi aştept făgăduinţa Lui. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa... Israele, pune‑ţi nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea şi la El este belşug de răscumpărare! El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui’”. (Psalmi 130,3‑8)

Pastori şi întreaga biserică, fie ca acesta să fie limbajul nostru, pornind din inimi care răspund la marea bunătate şi iubire a lui Dumnezeu faţă de noi, ca popor şi ca indivizi: ’Pune‑ţi nădejdea în Domnul, Israele, de acum şi până în veac! Voi, care staţi în Casa Domnului, în curţile Casei Dumnezeului vostru! Lăudaţi pe Domnul, căci Domnul este bun; cântaţi Numele Lui, căci este binevoitor. Căci Domnul Şi‑a ales pe Iacov, pe Israel, ca să fie al Lui. Ştiu că Domnul este mare şi că Domnul nostru este mai presus de toţi dumnezeii’ (Ps. 135,2‑5). Fraţilor şi surorile mele, aveţi în vedere faptul că Domul are un popor, un popor ales – Biserica Sa – pentru a fi a Sa, proprietatea Sa, fortăreaţa Sa, pe care o păstrează într‑o lume plină de păcat şi de revoltă. El a intenţionat ca în ea să nu fie recunoscută nicio altă autoritate decât a Sa, şi nicio altă lege decât propria Sa lege”. (Mărturii pentru pastori, pag. 15,16)

Împotrivirea vrăjmaşului

„Satana are şi el o mare confederaţie, biserica sa. Hristos o numeşte ’sinagoga Satanei’, pentru că membrii ei sunt copii ai păcatului. Membrii bisericii lui Satana lucrează continuu pentru a da la o parte Legea divină şi pentru a produce confuzie în ceea ce priveşte deosebirea dintre bine şi rău. Satana lucrează cu mare putere în şi prin copiii neascultării pentru a înălţa trădarea şi apostazia la rangul de adevăr şi de credincioşie. În aceste timpuri, puterea inspiraţiei lui satanice determină pe oameni să ducă la înfăptuire marea răzvrătire începută de el în cer împotriva lui Dumnezeu.” (Idem,  pag. 16)

"În acest timp, biserica trebuie să‑şi îmbrace frumosul său veşmânt: ’Hristos, neprihănirea noastră’. Există distincţii clare şi hotărâte care trebuie restabilite, cât şi exemplificate în faţa lumii, prin înălţarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus. Frumuseţea sfinţeniei trebuie să apară în toată strălucirea ei originară, în contrast cu diformitatea şi întunecimea celor necredincioşi, ale celor care s‑au răzvrătit împotriva Legii lui Dumnezeu. Astfel, noi Îl recunoaştem pe Dumnezeu şi recunoaştem Legea Sa, temelia guvernării Sale în ceruri şi pe tot pământul. Autoritatea Lui trebuie să fie păstrată în mod distinct şi clar în faţa lumii şi nicio lege care contravine Legii lui Iehova nu trebuie să fie recunoscută. Dacă, în pofida reglementărilor lui Dumnezeu, i se permite lumii să influenţeze deciziile şi acţiunile noastre, atunci scopul lui Dumnezeu nu este atins. Dacă biserica şovăie aici, oricât de credibil ar fi pretextul, în cărţile din ceruri se scrie în dreptul ei acuzaţia de trădare a celei mai sfinte încrederi şi lipsă de credincioşie faţă de Împărăţia lui Hristos. Biserica trebuie să ţină la principiile ei cu fermitate şi cu hotărâre în faţa întregului Univers ceresc şi a împărăţiilor pământului. Credincioşia statornică în păstrarea onoarei şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu va atrage atenţia şi admiraţia chiar şi din partea lumii. Văzând faptele bune ale credincioşilor, mulţi vor fi conduşi să-L slăvească pe Tatăl nostru ceresc. Cei loiali şi devotaţi poartă acreditarea cerului, iar nu pe cea a puternicilor Pământului. Toţi oamenii vor ajunge să cunoască cine sunt ucenicii aleşi şi credincioşi şi îi vor recunoaşte atunci când vor fi încoronaţi şi glorificaţi drept cei care au onorat pe Dumnezeu şi pe care El i‑a onorat, dându-le în stăpânire o greutate veşnică de slavă...” (Idem, pag.16, 17)

Biserica, desăvârşită în Hristos

„Domnul a înzestrat biserica Sa cu talente şi binecuvântări pentru ca ea să fie desăvârşită în El şi să poată prezenta lumii imaginea propriei Sale desăvârşiri, o continuă reprezentare a unei alte lumi, lumea veşnică, a unor legi care sunt mai presus de legile pământeşti. Biserica Sa trebuie să fie un templu construit după asemănarea divină. Îngerul arhitect a adus din cer trestia de aur de măsurat, pentru ca fiecare piatră să fie cioplită şi dimensionată după măsura divină şi lustruită pentru a străluci ca o emblemă a cerului, răspândind în toate direcţiile razele strălucitoare şi clare ale Soarelui Neprihănirii. Biserica trebuie să fie hrănită cu mana din cer şi să fie păstrată sub paza unică a harului Său. Îmbrăcată cu armura desăvârşită a luminii şi neprihănirii, ea intră în lupta ei finală. Zgura, material fără valoare, va fi mistuită, şi influenţa adevărului mărturiseşte lumii despre caracterul lui sfinţitor şi înnobilator... 

Domnul Isus acţionează asupra inimilor omeneşti, prin manifestarea milei şi a harului Său îmbelşugat. El realizează transformări atât de uimitoare, încât Satana, cu toată lăudăroşia sa triumfalistă, cu toată confederaţia răului unită împotriva lui Dumnezeu şi a legilor guvernării Sale, îi priveşte ca pe o fortăreaţă inaccesibilă pentru sofismele şi înşelăciunile lui. Ei constituie pentru Satana un mister inexplicabil. Îngerii lui Dumnezeu, serafimii şi heruvimii, puterile însărcinate să coopereze cu agenţii omeneşti, privesc cu uimire şi bucurie faptul că oameni căzuţi, odată copii ai mâniei, învăţând de la Hristos, dezvoltă caractere după asemănarea divină pentru a deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu, pentru a îndeplini un rol important în preocupările şi dorinţele cerului.

Hristos a oferit bisericii Sale înzestrări ample, aşa încât să poată primi o mare recompensă de slavă din proprietatea Sa cumpărată şi răscumpărată. Biserica, fiind înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este depozitara Sa, în care bogăţia milei, a iubirii Sale trebuie să fie descoperită pe deplin. Declaraţia din rugăciunea Sa de mijlocire, cu privire la faptul că iubirea Tatălui faţă de noi este tot atât de mare cât şi faţă de El Însuşi, Fiul, unicul născut, şi că noi vom fi cu El acolo unde este El, pentru veşnicie, una cu Hristos şi cu Tatăl, este o minune pentru oştile cereşti şi constituie marea lor bucurie. Darul bogat, deplin şi îmbelşugat al Duhului Sfânt trebuie să fie pentru biserică asemenea unui zid de foc împrejmuitor, peste care puterile iadului nu vor putea trece. Hristos priveşte pe poporul Său, în puritatea lor imaculată şi în desăvârşirea lor fără pată, ca fiind răsplata suferinţelor Sale, a umilinţei şi a dragostei Sale, completarea gloriei Sale – Hristos, marele centru de la care vine toată slava. Fericiţi sunt cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului.” (Idem, pag. 15‑19)

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea susţine principiile unităţii bisericii lui Hristos, enunţate mai sus. Prin pacea şi puterea pe care le aduce neprihănirea lui Hristos, Biserica este angajată să învingă orice barieră pe care păcatul a ridicat‑o între fiinţele omeneşti.